O calatorie de suflet, Sevilla - episodul 2

TIPĂREȘTE

Este a doua zi pe care o petrecem in Sevilla si in dimineata asta soarele pare sa fie ceva mai zgarcit cu noi; oricum, iti vine sa zambesti fara sa vrei cand te trezesti dimineata si aplicatia de pe telefon te informeaza ca in Sevilla sunt 9 grade cu plus, in timp ce in Galati sunt 2 cu minus; si cand te gandesti ca pana la pranz se vor mai adauga inca macar vreo 7-8… Deocamdata o usoara ceata estompeaza oarecum peisajul, ceea ce nu ne impiedica insa sa pornim din nou intru “cucerirea Sevillei”!

Obiectivul principal pentru azi este Real Alcazar (Palatul Regal), dar prima oprire o facem la Metropol Parasol, pe care ieri ne fusese lene sa ne cocotam. Acesta reprezinta un complex care aduce cu un grup de 6 ciuperci uriase ale caror palarii se unesc in partea de sus, construit in buna parte din lemn; rolul lui principal este sa protejeze niste ruine romane descoperite in Plaza de la Encarnacion prin 1990, cand autoritarile locale s-au apucat sa dea o fata civilizata zonei in care se aflase o piata si care se cam degradase. Logic, s-au gandit sa creeze pe acest loc un muzeu arheologic si, ca atare, au lansat un proiect in acest sens; cerinta era insa ca edificiul sa inglobeze si muzeul, dar sa re-creeze si piata dupa care locuitorii zonei tanjeau. S-au inscris la concurs peste 65 de arhitecti din intreaga lume, iar castigatorul a fost un berlinez, Jurgen Mayer H., care a declarant ca isi gasise inspiratia in arcele si boltile catedralelor. Construirea a inceput in 2005, iar lansarea cu surle si trambite s-a petrecut in martie 2011, in plina recesiune economica a Spaniei, treaba care dus la multe carcoteli si strambaciuni din nas. Scheletul este din otel si ciment, iar “ciupercile” sunt asamblate din placute de lemn care se intrepatrund si care sunt acoperite cu un smac poliuretanic, facut special sa reziste la temperalurile caniculare ale verilor andaluze. Dimensiuni: 150/70/26 m, cea mai mare structura de lemn din lume.

Edificiul cuprinde mai multe niveluri: parterul este ocupat de spatii comerciale si cafenele; subsolul, asa-numitul Antiquarium, gazduieste micul muzeu de arheologie, dupa parerea mea mult spus muzeu, de fapt niste ruine acoperite de sticla; tot aici se afla un centru de informare turistica si, deasemenea, poti cumpara bilete (3 euro) pentru atractia principala a complexului, plimbatul pe palariile ciupercilor. Luam si noi liftul, lift obisnuit de 4-6 persoane, din care ne debarcam dupa cateva secunde pe o platforma. In mijloc exista un restaurant pe care azi il gasim inchis, de unde probabil ca in mod normal ar fi trebuit sa primim bauturile incluse in pretul biletelor. Ignoram aspectul, nerabdatori sa ne plimbam… printre nori!

Da, caci aici, sus, ceata acopera orasul ca o patura alburie, translucida insa in plan apropiat, unde distingem destul de bine biserici, case, copaci; in plan indepartat insa, contururile se estompeaza treptat, totul devenind o masa laptoasa si densa. Impresia de ireal e coplesitoare! Desi inteleg ca rostul acestei ascensiuni e descoperirea “punctelor fierbinti” ale Sevillei de la inaltime, spectacolul in care suntem actori fara sa ne fi gandit mi se pare un cadou neasteptat! “Cararea” serpuieste la stanga si la dreapta, in curbe line, in sus si in jos, din loc in loc sunt panouri indicatoare care iti “deslusesc” obiectivele din cele 4 zari, in cazul nostru fara absolut niciun folos, precum si lunete din acelea care functioneaza pe baza de banut (de fiecare data cand vad o asemenea dracovenie, rad in sinea mea, caci imi amintesc de excursia la Istanbul pe care am facut-o impreuna cu Doina, prietena mea; ne aflam pe Insula Printului, iar Doina dorea asa de mult sa utilizeze o astfel de luneta, incat a si reusit; a admirat ea cat a admirat departarile, dar la un moment dat a pus-o pacatul sa indrepte scula in directia unui vapor care tocmai plutea usor la orizont; ce a vazut, a potolit-o pentru moment, respectiv un nene facand pipi in mare…)

Coboram din inaltul cerului, incantati de aceasta experienta “altfel”, asa de incantati, ca uitam sa intrebam care e treaba cu bauturile noastre gratuite. O luam mai departe la picior, directia centru. Mergem incet si impiedicat, cascand intr-una ochii la cladiri princiare, la vitrine colorate, la doi politisti calare care par din alt veac… Ajungem iar in Plaza de San Francisco, ne minunam inca o data de dantelariile de piatra ce gatesc frumoasa Primarie a orasului, ne abatem si “dupa colt”, in Plaza Nueva, unde o mana de pensionari nemultumiti de ceva fac mare taraboi, vegheati de cativa politisti impasibili. Ne continuam drumul pe Avda. de la Constitucion, pricipala artera a orasului vechi, care ne va scoate fix in piata cu catedrala si palatul. Aproape de obiectivul nostru, o cafenea ne imbie cu promisiuni calde si aromate si ne lasam sedusi; la revenirea in strada ne intampina un soare generos, cum n-am mai vazut de… ieri!

…Real Alcazar!!! In eventualitatea ca n-ai avea la dispozitie decat juma’ de zi in Sevilla, probabil ca ar trebui sa aloci vreo 2 ore catedralei si ce ti-a mai ramas Alcazarului. Ridicat de mauri (dinastia Almohad) in sec 12, castelul-cetate numit Al-Muwarak (Binecuvantatul), a revenit re-conquistadorului Ferdinand II un secol mai tarziu; ulterior, fiul acestuia, Alfonso X, “Inteleptul”, a remodelat palatul in maniera gotica, pastrand insa multe din elementele islamice initiale, conform tendintelor arhitectonice ale epocii. Dupa cutremurul din 1356, care a afectat complexul intr-o mare masura, regele Pedro I a convocat mesteri celebri din Granada si Toledo pentru a-i repara palatul; intre timp, stilul mudejar capatase consistenta, imbinand in mod fericit elementele maure cu cele crestine, iar ceea ce a rezultat s-a pastrat in mare masura pana in zilele noastre, bucurandu-ne privirile si inimile.

Platim 3 bilete intregi, intrucat Istetica ar fi avut reducere de la 9,5 euro la 2 daca nu si-ar fi uitat carnetul de student acasa, iar Baietel are gratuitate, se vede pe fata lui si mai reiese si din pasaport ca detine doar 14 primaveri (gratis pana in 16 ani). Patrundem in cetate prin celebra Puerta del Leon (Poarta Leului), numita dupa leul heraldic ce o vegheaza, in prima curte interioara, botezata ca si poarta, adica a Leului. In fata ne asteapta un zid strabatut de 3 intrari arcuite; cea din mijloc ne conduce in Patio de la Monteria (Curtea Vanatorilor), fiind locul unde regele si cavalerii isi dadeau intalnire inainte de a pleca la vanatoare. In fata se ridica mandrul palat al lui Don Pedro, dar mai intai ne abatem in dreapta, unde ne asteapta o inlantuire de incaperi, care formeaza ansamblul cunoscut sub numele de Casa de la Contratacion, un soi de fundatie creata de monarhii spanioli si dedicata cercetarii stiintifice si descoperii noilor teritorii. Oaspeti activi ai locului au fost celebri cosmografi, scriitori si navigatori, printre care Amerigo Vespucci, chiar Cristofor Columb a fost primit aici de Isabela a Castillei dupa a doua sa revenire de pe taramurile Lumii Noi. Piesa de rezistenta o reprezinta capela, al carei tavan pare un imens cer indigo pe care s-au aliniat toate stelele Universului!

Ne intoarcem in Curtea Vanatorilor si, inainte de a intra, ne minunam de fatada somptuoasa a Palatului lui Don Pedro. Incaperile sunt o simfonie de modele repetitive, specifice decoratiunilor maure, fiind stiut ca in credinta islamica acest lucru semnifica unitatea Fiintei Divine. Salonul Ambasadorilor a cunoscut multe fete nobile si a fost martorul multor evenimente, printre care casatoria lui Carlos V cu Isabela a Portugaliei. Si cand credem ca nimic n-ar putea sa ne minuneze mai tare, ei, bine, altceva poate: Patio de las Doncellas (Curtea Domnisoarelor), o superba curte interioara strajuita de pereti dantelati intretaiati de arce si coloane, decorata cu plante exotice si strabatuta in centru de un bazin pe toata lungimea sa; e locul unde don’soarele de la curte isi faceau veacul, parca razbat inca soapte si parfumuri suave din spatele coloanelor… Trecem in alta zona a palatului, in care formele sunt gotice, dar culorile varatece. Este zona refacuta de Alfonso X si definitivata de Carol V. Azulejos colorate in galben, cu accente de verde si albastru, formeaza desene complicate care acopera jumatatea de jos a peretilor. In partea de sus, din loc in loc tablouri cu peisaje marine si viteze corabii din alte vremuri. In dreapta, ferestre imense lasa lumina si verdele parcului sa inunde incaperea. O cotim insa la stanga, unde urmeaza o camera garnisita cu tapiserii uriase, dedicate cuceririi Tunisiei.

Ne mai ratacim in mod voit prin cateva incaperi si mici patio centrate de fantani, ne intoarcem pe unde ne-a placut mai tare, ne odihnim putin pe o banca lunga, colorata si ea in placi de faianta, in mijlocul vegetatiei luxuriante, langa un bazin turcoaz. Gasim niste scari care duc la etaj, unde vizitam o colectie privata de azulejos si obiecte de ceramica veche andaluza; la intrare scrie ca ar trebui sa platim in plus, dar nu ne intreaba nimeni de sanatate si ne delectam in voie.

Ne intoarcem apoi in sala cu corabii pictate pe pereti si din ea iesim in gradina. Nu-ti trebuie multa imaginatie ca sa te crezi in “1001 nopti”! In stanga un iaz albastru, in care se pravaleste o cadere de apa de undeva de deasupra noastra, strajuit de un zid din piatra cu rugozitati orizontale. Iazul se cheama al lui Mercur, dupa fantana care troneaza in mijlocul sau si care il poarta pe crestet pe Mercur, mesagerul zeilor. Zidul din stanga este de fapt o galerie cu 2 niveluri, cea superioara prezentand arcade delimitate de coloane; ne cocotam si noi in Galeria del Grotesco, de unde ne delectam cu privelisti demne de cartile cu povesti, de-o parte si de alta. Gradinile Alcazarului, la fel de celebre precum palatul insusi, aranjate frantuzeste, italieneste si arabeste, dupa spusele specialistilor (ca pentru mine verde si placut vederii sa fie, restul sunt amanunte), pline de bazine, fantani, banci, palmieri si mai ales portocali incarcati de fructe, ne prilejuiesc momente de maxima incantare! Ne ratacim prin labirint, ne plimbam printre trandafiri infloriti, ne asezam cateva minute pe o banca, inchidem ochii, ne imbatam de parfum de iarba proaspata si cascam gura in sus, doar-doar “pica… portocala malaiata…”

Ne desprindem cu greu din poveste, parasim gradinile in care poti sa te pierzi linistit o zi intreaga si ne intoarcem in lumea reala, in care s-a facut ora pranzului. Gasim o taverna draguta pe o strada cu nume simpatic, Mateo Gago, ne resuscitam cu lichide si solide, apoi ne continuam expeditia…

Curiosi din fire, ne bagam nasucurile prin toate cotloanele, descoperim frumoase patio incarcate de plante (a locui intr-un asemenea loc presupune un efort de imaginatie prea mare pentru mine!). Descoperim un restaurant pustiu la aceasta ora, cand pranzul a trecut de mult, iar cina inca se coace, cu o terasa superb aranjata, cu mese albe imaculate, contrastand cu verdele vegetatiei luxuriante, unde se presupune ca senzuala Carmen isi intalnea iubitii… Pe alt zid, o placuta ne atrage atentia ca in aceasta casa a locuit candva scriitorul Washington Irving.

Ne trezim apoi din nou in Jardin de Murillo, salutam din mers Monumento de Colon, caruia ii dedicasem cu o zi inainte intreaga noastra atentie pret de vreo 10 minute, trecem pe nesimtite in Jardin de Catalina de Ribeiro, care se termina chiar vis-à-vis de fosta Fabrica Regala de Tutun (regala? cum o fi asta?), actuala Universitate a Sevillei. Ne lamurim mintenas ce amestec are regalitatea in aceasta afacere. Pai, totul a inceput dupa ce Columb si Cortez s-au trezit ei sa aduca in Spania obiceiul pagan al aborigenilor Lumii Noi, acela de a rasuci foite de tutun si a le da foc, inhaland fumul degajat de acestea (de unde sa le treaca lor prin capete ce probleme de sanatate publica va declansa gestul lor cateva secole mai tarziu, cand cancerul pulmonar, arteriopatia obliteranta si alte boli care au ca principal factor de risc fumatul vor fi facut victime cat un razboi mondial?!). Dar banii n-au miros, nici macar de tutun, si pe la inceputul sec. 18, regele Fernando VI, ca un bun manager de tara ce se afla, s-a gandit el sa construiasca o fabrica in scopul de a procesa tutunul “importat” de peste Ocean; lucrul asta s-a si petrecut, mandra fabrica s-a ridicat, fiind ea intrecuta in maretie doar de celebrul El Escorial din Madrid la acea vreme; Spania era singura tara din Europa care producea tigari, sau, cu alte cuvinte, 75% din tutunul fumat in Europa provenea din Spania. Monumentalul edificiu era inconjurat din 3 parti de santuri adanci pline cu apa si aparat de santinele, in ideea de a-si impiedica angajatii sa fure pretioasa materie prima; detinea chiar si o inchisoare, destinata celor carora pacatul nu le dadea pace si care mai erau si atat de fraieri incat sa fie prinsi…

In fabrica lucrau multe femei, erau chiar preferate barbatilor, fiind mai iscusite in a rula foitele delicate de tutun. Unele erau chiar hot, daca ma intelegeti ce vreau sa zic, pe multe din ele le chema Carmen; daca vrei sa faci contrabanda cu tigari, pai cu cine te infratesti in primul rand? cu Don Jose, paznicul, desigur! ; da, dar tie iti cam tremura gladiolele dupa Escamillo, vedeta targului, al’ de ia tauru’ de coarne; si normal ca Don Jose se oftica si iti aplica o corectie de-o tii minte toata… moartea! Nenea Bizet trecea intamplator pe-acolo, ca de nu, scriam eu povestea asta :)

De prin 1950, locatia gazduieste insa cea mai prestigioasa scoala suoerioara a Sevillei, pe care o parcurgem si noi. Intram pe sub portalul monumental din Strada San Fernando, trecem prin patio centrate de fantani, in colturile carora vegheaza statui; lungi coridoare se deschid la stanga si la dreapta. Nu zabovim prea mult, iesim prin partea cealalta, trecem pe langa Teatro Lope de Vega, Muzeul de Stiinte cu al sau Planetariu (pas, asa ne vine), dar si Muzeul de Arta Contemporana il lasam in urma fara mari regrete (poate doar Istetica sa fi avut cateva); ne minunam putin in fata Palatului San Telmo, ne dezmeticim si-l imortalizam intru nemurire si… ne trezim iar pe faleza Guadalquivirului! Vederea apei ne revigoreaza, respiram in acelasi ritm cu puzderia de canotori, caiacisti si alti manuitori de vasle! O luam la vale, cu gandul la Torre del Orro cu al sau muzeu naval. Avem in plan si o croaziera pe rau, in principiu pentru maine, dar… vremea e minunata acum, timp ar mai fi pana apune soarele asta mirific, de ce sa lasam pa maine ce putem face azi?! Turnul de Aur sigur nu se muta de la locul lui…

Statia de imbarcare se afla vis-à-vis de turn, vaporasele pleaca la interval de o ora iarna (juma’ de ora vara), ne cumparam bilete (15 euro bucata) pentru ora 17 si asteptam cuminti alaturi de ceilalti turisti. Toata lumea se buluceste pe puntea superioara, “la aer”, aparatele foto clincane in stanga si in dreapta. Incercam sa recunoastem cateva obiective pe langa care am trecut, pe altele le identificam pe harta pe care am primit-o la imbarcare, ghidul ne completeaza cunostintele in limbile spaniola, engleza, franceza si germana. Nu stiu ce am, dar inteleg mai bine explicatiile in spaniola decat in engleza! Si nici macar nu ma uit la telenovele (doar la aia turceasca despre Sila si Boran, dar nu cred ca in aceasta speta are vreo relevanta) ! Vasul o ia intai pe langa tarmul Trianei, pana aproape de port, apoi se intoarce pastrand pe dreapta centrul vechi, alunecad cu nonsalanta pe sub celebrele poduri ale Sevillei:de los Remedios, San Telmo, Isabel II, Cristo de la Expiracion, La Cartuja, la Barqueta. Pe celebrul Ponte del Alamillo il pozam in timp ce vaporasul face cale intoarsa si ne mutam apoi la nivelul inferior, impreuna cu guresii pensionari spanioli, caci curentul si-a schimbat cursul si el odata cu vaporul si ne-a inghetat deja toate gandurile… Imi stagneaza totusi o informatie intr-un neuron stingher care se autosinapseaza: Monasterio Santa Maria de las Cuevas…

Coboram pe uscat, soarele inca straluceste si mai am un singur dor: Torre del Orro. Inca e vizitabil (biletul costa 2 euro), adapostind un mic muzeu naval. Construit in sec. 13 de arabi, facand parte initial dintr-un complex sistem defensiv, alaturi de ziduri de aparare si alte turnuri, a servit mai tarziu cu acelasi devotement si crestinilor, pe care ii ajuta sa controleze eficient trecerea corabiilor pe Raul Guadalquivir. In acest scop, ere legat printr-un sistem de lanturi de un alt turn de pe malul opus, iar cand o nava trebuia oprita, pur si simplu lanturile se ridicau de pe fundul apei si intrusei i se punea piedica. Unii zic ca numele (chestia cu aurul) i s-ar trage de la placile de azulejos cu care era candva acoperit si care il faceau sa straluceasca in soare precum… aurul, altii cum ca de la comorile pe care le ascundea, fiind primul punct unde erau desertate “importurile” din Lumea Noua…

Muzeul naval nu-mi solicita prea tare inteligenta; machete de corabii, tablouri cu amirali, scule necesare acestora (care pe mine ma impresioneaza la fel cum a facut-o candva diagrama fier-carbon :(), mai dragute mi se par cateva farfurii si cani “de epoca” pe care e desenat turnul cu pricina… Iar cireasa de pe tort o reprezinta fara niciun dubiu imaginea orasului si a raului privita de pe meterezele turnului! Daca exista vreun motiv pentru care sa v-as sfatui sa dati 2 euro fara sa regretati prea tare, atunci acesta este! Dar mai bine priviti pozele si judecati si singuri, sa nu dati vina pe mine daca o sa plecati dezamagiti!

Reajunsi cu picioarele pe pamant, traversam Paseo de Cristobal Colon si ne unduiesc deja pe sub nasucuri miresme de vietati marine care se perpelesc pe gratarele incinse… Daca tot eram prin zona, ne gandim insa ca nu-i frumos sa trecem fara macar sa salutam Plaza de Toros de la Maestranza, celebra arena a taurilor. O salutam, dar ea nu ne lasa cu una-cu doua, nu si nu, ca sa intram, sa ne serveasca o poveste calda despre vremuri de demult cu toreadori viteji si domnite involanate… Nu intram insa cu mana goala, ca nu-i frumos, lasam la intrare 7 euro adultii si cate 4 copiii si asteptam vreo 10 minute sa inceapa urmatorul tur de vizitare. Ghida noastra, o doamna draguta care da explicatii in spaniola si engleza, ne conduce intai in arena frumos aurita de ultimile raze ale soarelui, ne arata pe unde vin taurii, pe unde toreadorii si unde stau majestatile sale regale cand asista la corrida. O urmam apoi intr-un muzeu cu statuiete, picturi, poze, afise publicitare, costume specifice. Vizita se incheie la micuta capela unde se roaga toreadorii si in intrebarile retorice ale Isteticai: “Oare nimanui nu-i pasa de bietele animale sacrificate pe degeaba?! Oare nimeni nu intelege ca tot ce se intampla aici e o mare tampenie?! ”

…In acordurile de mare maestru ale soarelui care apune pe un cer trandafiriu, deschidem usa Restaurantului Postiguillo, unde incheiem seara in mod decent, cu ceva tapas si sangria. Mai avem o zi de petrecut in Sevilla, zi pe care abia o asteptam!

---

VIZUALIZĂRI: 4147 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI