Aventuri scoţiene pe partea “greşită” a drumului!

TIPĂREȘTE

In the beginning... there was Scotland

A fost odată ca niciodată, rectific “once upon a time” pentru a ne alinia la limbajul zonal, o poveste ce părea mai mult utopică pentru adulţii famigliei “speedy”, cum ne-au poreclit dragii noştri prieteni de pe sait.

Povestea s-a născut atunci când onorata-mi Doamnă a cetit un deosebit rew, de fapt o poezie în proză a lui @laurenţiucapac scris aici pe sait şi, mai apoi, totul a devenit legendă. Nu reiau aici cea scris deja consoarta mea, spun doar că a fost piatra de temelie a fulgerătoarei noastre excursii, aceasta şi relatările lui @TraianS, care ne-au demonstrat că nimic nu este prea departe sau imposibil, totul fiind “făcubil“.

Pe lângă aceste pietre de hotar ale potenţialei noastre idei ce clipocea în stand-by, s-a adăugat şi o filozofare turistică de excepţie a lui @makuy, care a scris acest adevărat GHID al condusului pe partea “ailaltă” în Marea Britanie vezi impresii.

Am să încerc o relatare, cu “cuvintele” mele, asupra acestei expediţiuni din punct de vedere al condusului unei maşini, deoarece de aspectele comerciale, fantomatice, vizite, fun, cimitire în noapte, castele, preţuri, pass-uri şi altele s-a ocupat cu ardoare jumătatea-mi: ea le-a identificat, ea le-a studiat din rărunchi, ea le-a redactat!

Ştiam că trebuie să întreprindem această călătorie, o simţeam prin toţi porii, @ariciul mai mult decât mine pentru că posedă pori şi-n ţepi... era un “must“ al listei de priorităţi, sau cum ne place să o denumim - “bucket list-ul turistic”. Mai ştiam şi că nu este o întreprindere facilă să conduci pe “the wrong side of the road” în condiţiile în care nu ai mai executat această operaţiune niciodată, nu ştii care îţi vor fi reacţiile, ai anumite abilităţi dezvoltate pentru parcare, încadrare pe bandă, depăşire, schimbare de sens, întoarcere, asigurare în oglinzi etc, etc... pe partea ‘normală” a drumului, Jesus Christ!

Acum, v-o spun cât se poate de clar, fără a mă teme că mă consideraţi “cu capu’ “ (prietenii ştiu oricum că sunt...), deci: nu mi-a fost teamă deloc să încerc această variantă, deoarece merg de când eram bebe, în scutecele acelea din pânză care se fierbeau, pe principiul “what the hell, de ce nu? “. Dacă aş fi mers pe celălalt prinţip, pe care îl văd la unele mămici care ies cu piticii prin parc sau îi duc la balet, de genul “aoleo, nu lăsa copilul să facă aia că păţeşte buba; nu-l lăsa să meargă lângă lac chiar şi însoţit că se îneacă; nu aia... nu ailaltă” păi atunci nici nu mai ieşeam din casă!

Mă bazez, totuşi, pe ceva când afirm cele de mai sus: de felul meu sunt stângaci (nu referitor la cusut ciorapi sau spart blide, sau că nu-mi iese nimic din ceea ce fac) ci în sensul că multe chestii îmi ies mai bine cu stânga, adică scriu, joc ping-pong, tenis, etc... pe când cu dreapta dau tare croşeul, baschet, bătut cuie (în talpă), etc din nou.

Pregătiri înfrigurate de drum: antamare mașină, stabilire traseu, prețuri

Ideea iniţială a fost ceva de genul închiriem maşină şi trei zile facem un circuit Edinburgh-Stirling-Glencoe-Fort William-Lochness-Inverness şi ne întoarcem pe partea estică a Scoţiei, pe la Aberdeen-Dundee-Dumfermline şi apoi iar Edinburgh. A mai existat o variantă, care a picat repede, să luăm maşina din Edinburgh, facem un traseu şi apoi o predăm în Inverness, de unde puteam să luăm un Ryanair spre Dublin sau Londra. Nu am găsit preţuri/legături bune la avioane aşa că am anulat ideea.

Mai apoi, chiar la începutul lui 2014, ne-am gândit să antamăm un tur pentru o zi cu un bus, coach sau ce-om găsi mai ieftin şi să vedem Stirling-Loch Lomond-Trossachs-Glencoe sau variaţiuni pe aceeaşi temă care să includă şi Rosslyn Chapel, asta era musai. Nu am găsit însă niciunul care să se oprească şi la Stirling Castle şi să meargă şi la Glencoe, acestea fiind cu încăpăţânare două obiective de ne-ratat. Toate tururile aveau între 10 şi 12 ore, cu pauze de masă, de cafea şi alte combinaţii ale organizatorilor cu proprietarii obiectivelor pentru a păpa şi ei nişte comisioane. Acum, după zeci de mailuri trimise, ne-a fost clar că nu se poate să vedem Castelul Stirling din fuga autostrăzii şi nici să pierdem timp preţios de exemplu în Aberfoyle, care o fi el un sătuc interesant dar ar fi fost muult mai multe chestii faine de văzut în acea pauză de vreo oră.

Buuun. Am hotărât atunci să împăcăm văzutul Edinburgh-ului şi a Capelei Rosslyn într-o zi, pentru ca în altă zi să închiriem o maşină şi să ne plimbăm unde vor bicepşii noştri. Păi da, dar să vedem şi ce preţuri/condiţii găsim. Din ce citisem în avans, eu ocupându-mă în ultima vreme în special de închirieri de maşini, antamare cazări şi ajutând un pic şi planurile de vizită, ştiam că preţuri bune voi găsi la Arnold Clark. Această companie este cea mai mare firmă de car rental independentă prezentă în Scoţia. Mutanţii ceilalţi, pardon, marile companii internaţionale gen Avis, Hertz, Europcar şi altele, aveau tot felul de glitch-uri care îmi îngrădeau libertatea de mişcare la 250 de mile pe închiriere (restul care ar mai fi fost făcute urmând a se plăti usturător) sau îmi blocau bani pe cardul de credit, aspect deloc simpatic pentru subsemnatul.

Ce nu ştiam însă era faptul că şi Arnold Clark avea politică de limitare a „mileage-ului”, adică a distanţei parcurse, iar la filialele din Edinburgh nu prea am putut face simulări deoarece în cazul multor maşini trebuia să-i contactez prin mail pentru a verifica disponibilitatea acestora – fapt ce m-a enervat crunt.

Am căutat şi pe tripadvisor.com şi acolo am făcut precum Arhimede cu Evrika aceea a lui: ia uite Ariciule, ne-am scos! Din călătoriile multor indivizi pe meleagurile lui Braveheart am găsit rew fantastice pentru firma ce se găseşte la această adresă celticlegend.co.uk/car/index.htm adică pentru Celtic Legend Limited. Aceştia închiriau maşini în parteneriat strâns cu Arnold Clark, acesta fiindu-le furnizorul, fără blocarea banilor pe card, cu GPS la preţuri modice comparativ cu alte companii, cu şofer în plus moka şi, cel mai important, cu număr nelimitaţi de kilometri, pardon... mile.

Bineînţeles că am avut răbdarea să le completez formularul de pe sait pentru a vedea ce şi cum (am cerut un Mini Cooper) formular pe care l-am trimis şi am aşteptat înfrigurat un răspuns pe mail. Acesta a venit destul de repede de la... William Wallace!!! Poooftiim??? Adică de la Braveheart? Frate, eroul Scoţiei trăieşte? Nu, n-a fost deloc o glumă stimaţi telespectatori, omul chiar aşa se numeşte şi este managerul Celtic Legend. Mi-a zis mie Ariciul să-l întreb pe mail care e faza, dar m-am gândit că oricum aş fi al 1000-lea care îl chestionează pe tema asta şi am lăsat-o baltă.

Omul, deosebit de amabil (cred că nu auzise de românii „paysans” care fură prin UK), mi-a oferit un Mini One la suma de 32 GBP. I-am trimis un reply în care am adăugat GPS şi asigurare full (Excess Waiver) pentru a nu avea nicio problemă. Preţul final, de comun acord, a fost de 47 GBP pentru 24 ore, număr nelimitat de mile, şofer adiţional moka, GPS, fără niciun ban blocat pe card, rezervor plin care trebuia adus plin fără a le achita lor nimic aşa cum am făcut în Malaga cu Goldcar, asigurare full de full, super condiţii.

Maşina urma să o ridicăm de la o reprezentanţă Arnold Clark din Edinburgh de pe Seafield Road East, destul de aproape de hotelul la care eram cazaţi. Singura rugăminte pe care a avut-o Willie (nu râdeţi, aşa mi s-a recomandat) a fost ca la întoarcere să postăm pe pagina lui de Facebook câteva poze cu noi şi maşina din locuri frumoase, adică un testimonial carevasăzică. Aia am şi făcut, a meritat!

Let the adventure... begin

Înainte de această etapă, să vă spun traseul pe care l-am urmat, diferit un pic de ce gândisem şi două-trei vorbe despre limitele de viteză.

La dus: Edinburgh – Linlithgow– Falkirk Wheel (Lime Road) – Stirling Castle (Upper Castlehill Road) – Doune Castle – Balquhidder – Glencoe. Total = aproximativ 209 km. Le-am calculat pe viamichelin în km.

La întors: Glencoe – Doune – motorway spre Edinburgh, total aproximativ 189 km. Nu mă descurc deloc cu milele aşa că mă veţi ierta, sper.

Din ceea ce am văzut ulterior, prin oraş se circulă cu maxim 30 mile pe oră (mph), unele localităţi mai mici (gen situate pe un drum principal dar nu foarte circulat) au şi 40 mph. Există şi zone, anunţate în prealabil printr-o signalistică ok, de 20 mph sau de 30 mph, funcţie de caz.

Pe drumurile inter-orăşeneşti se circulă cu 60 mph, iar pe motorways (autostrada) îi dai bice cu 70 mph. Aici nu e complicat, te uiţi pe bord şi respecţi indicaţiile signalisticii, nu trebuie să te chinui să transformi mile în km... bineînţeles dacă apuci să te uiţi pe bord...

Informații despre reguli, limite de viteză, tipuri de drumuri, amenzi în Scoția puteți să aflați de pe visitscotland.com/travel/ ... ing-in-scotland sau de pe ecossedirect.com/cities/e ... ads-and-driving .

Pregătit cu toate cele de acasă – am printat de pe viamichelin.com un traseu Edinburgh Seafield Road – Linlithgow-Falkirk Lime Road-Stirling Castle-Loch Lomond-Glencoe – nu am mai citit nimic în plus despre condusul pe partea ciudată a drumului, nu am mai luat vreo hartă suplimentară în afara mini-traseului scos deja. Am spus că, dacă ne răzgândim pe drum şi schimbăm traseul, sperăm că GPS-ul scoţian îşi va face datoria, drumurile nefiind extrem de complicate din ceea ce văzusem pe google map, iar traficul redus comparativ cu Anglia (din ce citisem pe la @makuy). În plus, cine se uită la indicatoare când conduce... are numai de câştigat, spuneam eu cu tupeu. Daaar... socoteala de acasă...

Când a sosit momentul mult aşteptat, adică pe 26 martie an de graţie curent, ne-am prezentat nerăbdători la filiala cu pricina. Pe drumul făcut cu taxiul până acolo, dragul meu arici mă tot chestiona: “măi Adi, tu eşti sigur că poţi? – da, lumina dimineţilor mele, normal că pot, de putut se pune problema? – măi, prietenul meu de-o viaţă, ăştia toţi merg pe stânga aici, sunt duşi rău... – da sora mea, e straniu foc, dar trebuie, altfel ce le-am povesti copiilor când vor fi mari? ”

Formalităţile au decurs repede şi clar, tipa de la biroul Arnold Clark era destul de acră sau trezită cu noaptea scoţiană în cap, deşi subsemnatul a încercat câteva glume tembele de genul “n-am mai condus până acum pe the wrong side of the road”, chestii care nu s-au lipit de dânsa. La un moment dat l-a chemat pe Jerry, care urma să ne predea maşina şi să ne explice ce şi cum. Ăsta, un nene pe la vreo 55 de ani, foarte simpatic dar serios, ne-a dat GPS-ul şi ne-a arătat maşina. Aceasta era un Mini One Countryman cu 4 uşi, roșie cum îi place consoartei, o bijuterie de otomobil. Dar, avea volanul pe partea dreaptă, god damn it! Am uitat să vă precizez, de fapt am lăsat pentru acest moment că aici iese haiul cel mare... maşina avea cutie manuală! De ce? Păi simplu: aia care avea cutie automată era cu vreo 12 GBP mai scumpă, aşa că am zis: dacă e bâlci, este circ până la capăt! Ce, nu pot să conduc având cutie manuală? Păi la Loganul meu am cutie automată???

Jerry, după ce a luat kilometrajul maşinii (“mileajul”, pardon iar) şi a verificat împreună cu mine zgârieturile existente pe maşină pentru conformitate, m-a întrebat unde mergem, aşa de bun-simţ. I-am zis că vrem să ajungem la Glencoe, fază la care a făcut ochii maaari, crezând că-i zic bancuri cu scoţieni. “Păi... e ceva de mers până acolo”, zise el, întrebându-se în gând dacă mi-s normal la scufiţă. “Domne’, noi încercăm, oricum, sunt cu Ariciu, adică copilot straşnic”, i-am răspuns sec. S-a închinat omul în sinea lui, ne-a urat drum bun şi s-a cărat.

Şi iată cum m-am suit la volan, după ce @ariciu încercase ea să se suie înainte pe acolo, old habits die hard. Comenzile îs la fel ca la maşina “normală” numai că volanul e... în dreapta! În mintea mea ciudată prinsese oarecum rădăcini scenariul cum că acea cutie de viteze ar trebuie să aibă viteza a I-a spre şofer. Neah, e la fel ca la cele normale. Opps! Cam greu. Începuse să mi se reducă din vitejie. Setez gepeseul Tom-Tom pe prima destinaţie şi facem cunoştinţă cu Kate pe asta am ales-o dintre voci, că Ioana n-aveau. Indicaţiile au fost setate în engleză, română ioc, dar ne-am descurcat, urmând a se folosi cel mai scurt drum pentru legătura dintre două puncte.

Dau eu să pornesc maşina cu butonul Start-Stop şi o ia. Dau să plec de pe loc... opresc motorul. Iar start-stop... iar opresc motorul. Între timp, în parcarea companiei apare unul cu un Mertzan mare. Eu... pe mijlocul drumului cu Mini-ul, înjurând cu foc în limba-mi nativă. Ăla părea calm, io bucureştean agitat. Iar pornesc motorul, bag în viteză, iar se opreşte. Ăla părea că dă semne de nervozitate. Ariciu, după cum mi-a comunicat ulterior, se c****e pe dânsa, convinsă că ne întoarcem şi i-o dăm lui Jerry înapoi - maşina. Din păcate, acelaşi sentiment l-am avut şi eu, spre ruşinea-mi de mare balaur ce mă dădusem. Până la urmă mă dumiresc că, de fapt, eu o introduceam într-a treia şi de aia murea. Mama ei de mână stângă... Ies din parcare greu, cer scuze omului bombănind cum că-s retardat şi copilotul spune: aici trebuie să faci stânga. Aoleo... păi cum? Îmi vin maşini din dreapta, ce aiurea! “Ţine stânga tot timpul“. Strângând volanul cu puterea unui taur andaluz comunal virez la stânga. Era şi oră de vârf, 9 dimineaţa. Full de maşini. “Am pus-o, scumpă Milady! ”, reuşesc să îngaim.

Edinburgh – Linlithgow – pe A90 și A904, aprox 32 km

Pentru că eram de acasă “juraţi” să vedem palatul de la Linlithgow, acesta a fost prima noastră destinaţie, setând aparatul pentru centrul oraşului deoarece nu mai aveam tupeul să căutăm prin hârtii pentru adresa corectă. Am ieşit destul de greu de pe centură din cauza traficului, fiind bară la bară mi-a permis să încep a mă obişnui cu condusul “on the dark side”, cu schimbatul vitezelor (ce m-or fi înjurat oamenii că le-am stricat cutia de viteze... maşina având doar vreo 12.200 de mile la bord).

Simpatica Kate ne-a luat pe centura Edinburgh-ului şi ne-a scos pe un drum naţional cu o bandă pe sens. Mie, vă daţi seama, că mi-a fost un pic peste mână să mai opresc pe undeva să setez corespunzător gipiesul pentru autostrada M9, care ştiam că ne scoate în Linlithgow mai repede, iar colega de excursie nici nu a îndrăznit să facă altceva decât să fie atentă la trafic, indicatoare şi să rămân naibii pe stânga. Nu ştiu ce mă făceam fără ea!

Drumul nu a fost deloc aglomerat, probabil că majoritatea o luau pe motorway, a fost plăcut din punct de vedere al peisajului dar nu extraordinar. Calitatea asfaltului era una foarte bună, signalistica era clară, nu am plângeri.

Şi o auzim noi la un moment dat pe Kate spunând “in 400 yards, at the rotary, take the third exit”. Ce zice asta cu Rotaru? Ajungem la locul cu pricina, că nu stătea nici mama lui Mihai Viteazul să calculeze iarzii, constatând că ăla este giratoriu. Mă aşteptam la o exprimare gen “at the roundabout” dar tanti Kate a ţinut-o pe a ei tot drumul. Vizualizez mental ce ar trebui să fac şi mă introduc în giratoriu, după ce mă asigur din dreapta, pe mijlocul şoselei. Acum, e impropriu spus giratoriu. De fapt scoţienii au, în genere, un fel de suprafaţă din cauciuc circulară, de mici dimensiuni, care reprezintă acest sens. Poţi trece ca nebunul peste dânsa şi să nu o vezi. Eu mă aşteptam la borduri gen Videanu, la un spaţiu cu buruieni, flower-power şi alte cele... dar nu. Aici mi-am luat şi primul claxon, deoarece, în curbă, i-am cam tăiat faţa unuia care făcea a doua la stânga, eu trebuind să stau cât mai pe interior deoarece ieşeam mai târziu. L-am înjurat birjăreşte, tot eu cu tupeu, dar alt claxon nu mi-am mai luat tot drumul.

Am ajuns la Linlithgow fără peripeţii şi, neştiind unde era exact castelul, deşi îi vedeam turnurile pe după multe construcţii, am zis să ne orientăm după o parcare free. Am găsit una în centrul oraşului, aferentă supermarket-ului Tesco. Scria clar acolo că timpul maxim de staţionare este de două ore, era moka, şi că se înregistra numărul maşinii dacă nu te conformai. Oricum nu stăteam atât aşa că am coborât, eu un pic gen Shakin Stevens, din maşină. Am luat-o la pas spre castel, după indicaţiile unei doamne şi... tare ne-a plăcut ce am văzut!

Linlithgow – Falkirk Wheel – pe A803 si un pic pe A9, aprox 17 km

Întorcându-ne în parcarea Tesco Supermarket, după ce am luat de câteva lire apă plus ceva de ronţăit pe drum, am setat aparatul ce ținea închis glasul simpaticei Kate pentru Falkirk, care se afla la o aruncătură de băţ de noi. Nu ştiu ce a făcut fata cea englezită că iar ne-a scos pe un drum naţional/inter-regional, fapt ce iar m-a bucurat cumva. Spun asta pentru că drumul acesta, nefiind aglomerat, mi-a indus acea stare de linişte necesară întreprinderii călătoriei, acomodarea cu stilul de mers „on the wrong side” nefiind una facilă, nici chiar mie, care credeam că-i mai lejer decât părea.

Simplu era să ieşi de pe un drum secundar şi să faci stânga, apoi era clar că rămâneai pe partea aia, dacă aşa conduceau oamenii ăia eu nu mă opuneam. Mai grav era dacă trebuia să ies de pe banda mea şi să fac dreapta, adică să tai sensul celălalt de mers. Acolo, Kate nu mai era prietena noastră. La fel şi când ieşeam din giratoriu. Dacă ieşeam pe primul “exit”, Kate era lăudată. În caz contrar, primea unele apostrofări necuviincioase, imposibil de expus aici.

Pentru Falkirk Wheel nu am găsit o posibilă adresă în gipies, deşi am avut timp să stăm în parcare, netulburaţi. Am zis că îi dăm iar centrul oraşului şi... gata. Ieşind de pe A803 şi intrând pe A9, în apropierea oraşului am dat de indicatoare. Acestea erau către centru, Laurieston, Camelon şi Hallglen, din ce îmi aduc aminte. Am luat-o spre centru, dar ioc indicatoare cu celebra Roată. Ne-am oprit noi la o benzinărie unde am rugat-o pe Milady aricită să întrebe ce şi cum. Eu am stat de pază în maşină nu de lene ci de frică să nu o fi lăsat-o aiurea şi să am probleme. S-a întors şi @riciu, cam supi, deoarece nenea de la benzinărie era nuj ce arab (straniu rău) ce nu vorbea bine engleza, iar un nene scottish i-ar fi spus să urmeze indicatoarele spre Camelon. Asta am făcut, luând-o prin oraş, după primul indicator de acest gen întâlnindu-le şi pe cele cu Falkirk Wheel.

În cazul în care nu doriți să bănănăiți precum am făcut noi puteți accesa acest link falkirk-wheel.com/faq/16- ... e-falkirk-wheel , toate informațiile despre cum să ajungi la acest obiectiv fiind prezente în detaliu. Totuși, nu cred că este facil de reținut absolut tot, chiar dacă aveți un copilot strașnic precum am avut eu, pentru că în graba mașinii ar trebui să memorați totul by default. Mai există și varianta, mult mai simplă de altfel, de a seta GPS-ul pe adresa “Lime Road, Tamfourhill, FK1 4RS”, dacă o are în soft. Eu nu am mai căutat ulterior în aparat această adresă, scăpasem cu bine și ne grăbeam spre următorul punct de atracție.

Ne pregătisem cu bănuți deoarece știam că parcarea la Falkirk Wheel se plătește și, apropiindu-ne de interesanta construcție am găsit imediat un spațiu gen parking, amenajat pe dreapta. M-am asigurat atent să nu vină nimeni de pe contrasens, adică din dreapta mea față, m-am uitat în oglindă pentru ce o fi venit din spate și m-am introdus în dreapta. Spațiile rezervate parcării au un fel de aparat cu indicațiuni aferente: puneți 2 GBP în device, luați bonul și afișați-l la vedere în mașină. Întâmplător sau nu, cu banu-n mână lângă automat și citind ce era scris și pe niște panouri mari (salvați pădurea, etc) văd un tichet care stătea cuminte în buza aparatului, parcă așteptându-mă. Acesta avea data din ziua respectivă, cu vreo oră și jumătate mai devreme. L-am luat și l-am afișat pe bord cu drag, mulțumindu-i Bunuțului că are grijă de noi și de păduri, adică nu am mai printat un alt tichet și toată lumea a fost fericită.

La centrul destinat vizitatorilor acestui obiectiv o don’șoară foarte amabilă, după ce ne-a întrebat de unde suntem și i-am spus senini “from Transylvania” (a făcut ceva gen “woow! ”) ne-a recomandat să mergem spre vizitare în Dunblane sau la castelul din Doune, eventual la Loch Katrine, spunând că acolo sunt peisaje romantice. Glencoe i se părea a nu spune nimic dpdv vizual, ba chiar zicea că-s serpentine cam nașpa. Noi am regândit un pic situația și am zis să mergem pe mâna ei, părea cam departe totuși Glencoe și nu mai aveam chiar toată ziua la dispoziție. Ne-a dat o grămadă de pliante iar noi la plecare am setat pentru Stirling Castle gepeseul.

Falkirk Wheel – Stirling Castle (adresa Upper Castlehill Road) – pe A883, apoi pe A872, aprox 22 km

Iar ne-a luat pe scurtături Kate! Mi-a plăcut teribil acest drum, începeam să ne îndepărtăm de potențiale aglomerări urbane, aceste două drumuri pe care ne-a introdus au fost spectaculoase din punct de vedere vizual. Pe dreapta vedeam cușme muntoase acoperite cu zăpadă, în depărtare, în stânga, mici localități de la “țară", îndepărtate și acestea, un peisaj rural care începea să semene cu ceea ce aveam noi în photoshop-ul mental că ar fi Scoția, până să ajungi spre Highlands.

Pe măsură ce ne apropiam de Stirling am zărit și monumentul lui William Wallace, undeva în dreapta, cam departe de castel, fapt ce ne-a pus un pic în încurcătură deoarece am cam fi vrut să le vedem pe ambele. Detalii despre acest monument puteți vizualiza aici nationalwallacemonument.com/index.php .

Drumul a fost super-liber, dar cam strâmt pentru două mașini, la un moment dat când ne-am întâlnit cu una ce venea pe celălalt sens am cam luat-o pe arătură, de frică să nu julesc mașina. Ajunși în Stirling, navigatoarea ne-a condus la marele fix acolo unde vroiam să nimerim numai că am avut un maaaare autocar în spatele meu în timp ce urcam pe extrem de strâmta stradă ce ducea la castel (Upper Castlehill Road) și am cam fost stresat. În parcare un nene ne-a făcut semn să intrăm și apoi să trecem pe la dânsul să ne ia banul. Aici parcarea a fost 4 GBP, el nu a avut să ne dea restul dar am plătit la ghișeul castelului și i-am arătat ulterior, ca niște români/transilvăneni corecți ce suntem.

Stirling Castle – Doune Castle – pe A84, aprox 14 km

De la castelul Stirling am identificat o distanță apreciabilă până la monumentul lui Wallace și ne-am lăsat păgubași în încercarea de a ajunge la acesta, eram contra-cronometru. Așa că am zis să mergem pe propunerea fetei de la Falkirk și să o luăm spre Doune Castle, care oricum era în Explorer Pass, adică era gratuit pentru noi.

Am ieșit din oraș și am luat-o pe A84 care ne-a dus fix până în micro-orășelul Doune, fără griji, probleme sau mai știu eu ce peripeții. Mai greu a fost cu accesul spre castel. După ce am trecut prin orășel, conform indicațiilor trebuia să facem dreapta, adică să mă introduc pe contrasens, pe un drum numit A820, care deși este mic și neînsemnat, era destul de circulat. Aleea de acces, pentru că nu pot să-i zic drum, pentru castel era atât de meschină încât nu-mi venea să cred. Am dat semnal dreapta, am așteptat o grămadă să treacă toată lumea și... uști! Am scăpat viu și nevătămat! Mai grav era dacă veneai de pe A820 pe contrasensul meu și vroiai să faci stânga spre obiectiv. Deoarece intrarea era în unghi de 45 grade trebuia să faci vreo trei mișcări ca să intri pe trasa ideală!

Doune Castle – Balquhidder – pe A84, aprox 34 de km

Ei bine, onorată audiență, după ce ne-am clătit ochii, spiritul și mintea la castelul Doune am stat în parcarea-i și am pus țara la cale. Mergem spre Loch Katrine, după cum ne-a zis fătuca? Păi, da! Și atunci am setat device-ul pentru cel mai apropiat sătuc găsit pe hartă, adică Brig O’Turk.

Deja peisajul ne arăta că ne apropiam de parcul național Loch Lomond – Trossachs, aerisit, din nou munți în zare, din ce în ce mai aproape, puține autovehicule în circulație, aer extrem de curat, soare pe cer strălucitor, câțiva nori pufoși... o adevărate încântare produsă spiritului celor doi călători pe repede-nainte.

Am trecut prin Callander, un orășel absolut “lovely” și, în Kilmahog am zărit primele panouri mari cu regiunea Loch Lomond&Trossachs. Tot acolo, în Kilmahog, Kate ne-a spus să facem stânga. După ce am efectuat cuminte ce-a zis ghida noastră, am tras în parcarea motelului “Lade Inn” pentru că imaginea se cerea a fi privită de pe loc. În dreapta noastră se zăreau munții înzăpeziți, la câțiva pași de noi o turmă de oi stătea Zen și admira verdele crud al ierbii, liniște apăsătoare împrejur… mmm, un adevărat sanatoriu!

Pornind din nou la drum, peste câteva sute de metri ne-am oprit brusc deoarece niște bolarzi de beton blocau drumul pe care trebuia să-l urmăm spre Brig O’ Turk. Acest drum era închis pâna la 31 martie, anul curent. F... k! S-a dus naibii și Loch Katrine și Loch Lomond și toate alea ce erau pe acolo! Și acolo am luat hotărârea decisivă: mergem Milady la Glencoe, că altceva nu văd ce am putea face și oricum asta era inițial punctul terminus al călătoriei? Mergem! Și nu am regretat nicio secundă, felicitându-ne ulterior în repetate rânduri pentru această decizie.

Ne-am reîntors pe A84 și i-am dat bice cailor mini ai Mini-ului. Aveam de făcut vreo 64 de mile, adică vreo 103 km. Am mers, tot drumul la limita vitezei, oprindu-ne din când în când puține minute pentru a admira peisajul, vremea o impunea. Primul stop l-am făcut după numai câteva minute deoarece în stânga noastră se întindea superb Loch Lubnaig. Am găsit o parcare și am intrat mintenaș acolo, Milady s-a dus să facă poze iar subsemnatul stătea și se uita din mașină precum un sugar înfometat căruia i s-a adus lăpticul la biberon.

Din nou grăbiți ne-am întors pe șosea și am continuat să privim în stânga și-n dreapta (chiar și eu pentru că prinsesem tupeu iar traficul era extrem de redus) peisajul fiind de excepție iar vremea și Bărbosul de sus făcându-ne toate poftele necesare încărcării acumulatorilor mentali. La un moment dat observăm un indicator pe care scria “Rob Roy’s grave, 2”, acesta aflându-se în localitatea Balquhidder, unde eu deja redusesem viteza. Consultându-ne doar din priviri într-o miime de secundă, ca la Jocurile Olimpice, am tras rapid dreapta de volan și am urmat indicatoarele cu sfințenie. Dacă până aici mai auzeam ceva mașini și parcă era mai populat, ei bine de aici parcă tăcerea ce urma era destinată a ne reculege pe drumul spre locul de veci al marelui erou scoțian. Drumul extrem de strâmt parcă nici nu mai conta, eram în ținutul lui MacGregor și asta era cea mai frumoasă surpriză a expediției noastre până în acel moment!

Am revenit mai apoi pe drumul principal, spre Glencoe, schimbați de această întâlnire intempestivă cu istoria, de pacea pe care o degaja micuțul lăcaș de cult al parohiei Balquhidder și de simplitatea pe care o degajau mormintele familiei MacGregor... doar câteva bucăți de tartan specifice clanului în condițiile în care, în alte țări, persoane care reprezintă zero barat au beneficiat de mausolee luxoase garnisite cu fax pentru a trimite mesaje de pe lumea cealaltă.

Balquhidder – Glencoe, pe A84, A85, A82 aproximativ 90 de km

Această porțiune de drum a reprezentat încununarea tuturor posibilelor și utopicelor noastre dorințe arzătoare cu privire la această primă expediție pe tărâm scoțian. Parcă acolo timpul curgea altfel, ne uitam la ceas și la cât mai aveam de mers până la destinația noastră și... minutele și milele treceau greu, parcă Universul dilatând timpul și oferindu-ne răgazul necesar pentru a înțelege ce este de fapt acel crâmpei de Highland. Parcă soarele nu încerca să apună și stătea într-un ultim stand-by înainte de a se duce la culcare pentru a ne mai oferi câteva raze blânde de lumină pe cușmele albe ale munților ce ne înconjurau.

Am oprit din nou pe malul unui lac, Loch Lubhair se numea, acesta fiind pe partea dreaptă a drumului de data asta. Cele câteva minute de soare puternic ne-au arătat o altă fațetă a peisajului și o altă temperatură... deși erau vreo 7 grade parcă nu era deloc frig, o adiere suavă ne îmbrățișa iar Milady a profitat de moment să verifice și apa Loch-ului care s-a dovedit a fi de munte: rece, cristalină și parcă foarte adâncă.

Drumul nu era deloc sinuos așa cum ne speriase tanti din Falkirk, avea curbele atât de line încât le luam cu maxim de viteză admisă. Ar fi trebuit să vină la noi pe Transfăgărășan sau pe Transalpina sau numai pe Dealul Negru dacă ar fi dorit sinuozități. Pe tot parcursul, am uitat să precizez, există marcaje pe carosabil cu “slow” înainte de curbe, ca și indicatoare de reducere a vitezei.

Încă vreo trei opriri am mai înregistrat până la Glencoe, adică până la zona în care o trecătoare asfaltată impecabil este străjuită în stânga și-n dreapta de culmi nu foarte înalte dar aproapiate de șosea și care îți conferă nu un sentiment de presiune, coercitiv ci unul complet opus, majestuos, geologico-imperial.

Una dintre opriri am făcut-o în dreptul zonei care se numește Rannoch Moor. Aceasta este o întindere de aproximativ 130 de km pătrați care incorporează și aria prin care trece șoseaua A82 spre Glencoe. Este un habitat special, mlăștinos, sălbatic, care beneficiază de o vegetație și o faună deosebite, fapt ce a determinat încadrarea ca site de interes științific, respectiv ca arie de conservare. În funcție de vreme, anotimp, lumină, peisajul se poate schimba dramatic, imaginile fiind superbe. Mai multe detalii despre ce înseamnă Rannoch Moor puteți găsi aici.

Se înserase deja și am prins ultimele minute de lumină suficiente cât să fac poze fără trepied. Palide oricum și deloc reprezentative pentru ce a văzut în realitate ochiul uman. Se pot scrie tomuri întregi de literatură sau poezie generate de asemenea peisaje, plus partea istorico-legendară caracteristică acelor locuri. Știu că sună fad și desuet dar cel mai bine este să încercați o plimbare până în acele ‘amazing places’, să vă rugați la Bunuțul să vă furnizeze timp bun și apoi să constatați au ba dacă scriptorul aci de față a exagerat când a urlat, în natura sălbatică ce-l înconjura, din toți rărunchii: Scootlaaand!!!

Concluzii și alte considerațiuni finale

-Drumul de întoarcere Glencoe – Doune – Edinburgh a însumat aproximativ 189 de km, din care vreo 60 pe autostrada M9, a fost liber și undeva pe la orele 22:30 eram înapoi în capitala Scoției. Total km parcurși: aproximativ 400.

-Toată operațiunea închirierea/drum a costat așa: 47 GBP mașina, am completat cu benzină la întoarcere în valoare de 35 de GBP, 4 GBP parcarea la Stirling, total = 86 GBP.

-Nu există taxe de drum la scoțieni.

-Există indicatoare care te avertizează că sunt camere amplasate pe majoritatea drumurilor orășenești, inter-orășenești, “județene”.

-Dacă la început mi-am blestemat avariția sau chitroșenia referitoare la antamarea cutiei manuale, la sfârșitul zilei, deși rupt de oboseală, manevram destul de bine mașinuța semn că mă obișnuisem. Totuși, pentru un drum mai lung sau un circuit de câteva zile aș recomanda cutia automată.

-Nu am văzut decât două mașini de poliție tot drumul; șoferii nu te depășesc dacă sunt pe bandă continuă; nu există flash-uri sau alte mitocănii; un singur claxon am luat din greșeala mea; din ce am văzut se respectă regulile ca la manual; deși mergeam sub viteza legală și în spatele meu era cârd de mașini niciuna nu m-a depășit până când drumul nu a permis-o.

-Pe drumurile cu mai multe benzi stai pe banda din stânga, este cea de viteza melcului, dacă ții stânga (fără să încaleci bordura) ești ok. Așadar benzile de viteză sunt cele din dreapta ta.

-GPS-ul este sfânt! Noi am avut și un telefon cu GPS și harta Scoției încărcată dar nu l-am folosit decât o singură dată când căutam o adresă. E bine să existe un backup.

-Infrastructura este bună, indicatoarele de circulație clare, atenție la limitele de viteză care se ajustează pe parcurs în funcție de tipul de drum, zonă populată, curbe periculoase, etc.

-Șoferii lor sunt mai permisivi, mai ales că văd mașina închiriată – aveam câtamai sticker-ul cu “Arnold Clark” pe lunetă – să le dea D-zeu sănătate!

-În concluzia concluziei: în 13 ore și jumătate de condus pe aceste meleaguri am venit mai puțin obosit decât dacă aș fi mers din Militari spre Pantelimon la oră de vârf!

Bless ye and sealbh math dhuit!

---

VIZUALIZĂRI: 7455 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI