Wild camping

TIPĂREȘTE

Scriu pentru prima oară de când s-a introdus acest format nou, aşa că, dacă apar erori, mii de scuze.

Din cauza marii probleme numită Covid, am cam stat pe acasă anul acesta. Când lucrurile au mai intrat într-o oarecare lejeritate aici în UK, deşi am fi putut eventual călători în afară, am decis totuşi, destul de "din scurt", la o vacanţă în partea de Nord a regatului, Scoţia, iar Ioana, fata noastră, a dat de acest traseu, vechi (în sensul de destinaţie turistică) de doar câţiva ani.

Am citit, am văzut, am decis.

Citind că se poate campa pe acolo, am cumpărat şi două corturi a câte două persoane (copiii cică că aş sforăi), plus ce mai trebuie pe lângă cortul omului, de la plită de campat, la lanterne şi saltele gonflabile.

La acest punct poate ar trebui să menţionez că nu mai fusesem cu cortul nicăieri, niciodată.

Nort Coast 500 este practic un traseu care oficial începe din Inverness, urcă şi urmează perfect coasta de nord a Scoţiei, coboară apoi până la Applecross de unde se ajunge traversând practic Scoţia, înapoi la Inverness.

În total, 500 de mile sau 800 de kilometri.

Ideal, conform site urilor de specialitate, ar fi de făcut în minim o săptămână.

Noi am avut exact 7 zile la dispoziţie, acestea incluzând drumul dus/întors Rugby (unde locuim) / Inverness.

Am pornit deci la drum Luni dimineaţă şi, după opriri de motorină, papa, alea alea, am ajuns la Glasgow unde am luat cazare din timp.

A doua zi, am pornit la drum spre Inverness, mai uşor acum, aveam deja cazarea luată acolo la un B&B (bed and breakfast), dorind a începe traseul propriuzis din ziua următoare, Miercuri.

Miercuri dimineaţă deci, well, midmorning mai bine spus, am pornit la drum.

Se conduce pe coastă iar după primii kilometri de şosea prin câmp, se ajunge la drmuri de pe care se poate vedea marea.

Nu există autostrăzi dar şoseaua este foarte bună, trafic lejer, o plăcere de condus.

Am parcurs cu dese opriri pentru poze cele cca 120 de mile până la punctul cel mai nordic din UK, John O' Groats.

Reţineţi, cazare nu aveam pe nicăieri, vremea era insorită spre noroasă, tipic acelei zone practic.

La John O' Groats lume multă, social distancing alea alea, făcut ceva poze, un mic muzeu al berii de unde am cumpărat o bere neagră fenomenală, dar destul de pricey.

La o mică caşcarabetă se servea un fish and chips excelent, am păpat şi am întrebat proprietarul că noi unde dormim.

Omul nu a rămas stupefiat că vezi Doamne, era deja trecut de ora patru şi noi habarnişti, ne spune că practic, cam după şapte seara, putem pune corturile chiar în faţa coşmeliei lui, căci se termină fluxul de turişti, dar că vom fi treziţi destul de devreme.

Sau, ne îndrumă spre Dunnet Head, un far de coastă aflat la câţiva kilometri, spunându-ne că, pe cei cca opt kilometri de la drumul principal spre far, printr-o pustietate desăvârşită, putem campa unde dorim.

Trebuie menţionat aici că în Scoţia, contrar Angliei, poţi face "wild camping", adică poţi campa oriunde, nu în zone private desigur, cu păstrarea standardelor minime de respect şi bun simţ.

Am condus noi până sus la far, frumos, vânticel, poze, hai înapoi.

Se făcea deja de şase seara... vede Ioana o porţiune de iarbă tăpşită aşa„la vreo cinci metri ieşiţi din drum, ba chiar şi o mică vatră de foc, semne clare că acolo a mai stat cineva.

Trag maşina, descărcăm, copiii montează corturile imediat, frumos afară, calm, aprind un bbq din acela instant, facem papa, pornesc micul aragaz pentru barabulele prăjite, băgăm desigur şi ceva udătură, ce mai... vis.

Umflăm saltelele, se întunecă bine, beznă de beznă nene.

Întrebasem pe site uri cum e cu toaleta la wild camping, pentru numeo uno e destul de simplu gen "după gard după tufiş, scoţi baluba şi faci piş", cu numero doi... e treabă de hârleţ cică.

Te duci, iei hârleţul cu tine, sapi gropiţa, depui cuponul, îngropi treaba. Well, cel puţin teoretic.

Buuuun, veni vremea de somnel, ne băgăm la cort.

Alea osutădouăjdekile ale mele se strecoară gingaş prin gaura îngustă, tragem obloanele (fermoarele adică) şi gata.

Băi nene, pe la cca trei jumate dimineaţa, mă trezesc brusc.

Un vânt turbat, beznă de-ţi muşcai mâna, se auzeau doar şfichiuiturile cortului.

Bonus, în cinci minute începe şi ploaia, da' ploaie vreau să spun.

Din fericire, corturile sunt de calitate, rezistă, doar eu nu, după ceva exerciţii de yoga în care încerc să deschid fermoarul fără a trezi consoarta, mă strecor afară, trag feroarul la loc şi fug în maşină.

Dormitez acolo câteva ore, convins că pe femeie şi copchii îi va lua vântul.

Nu-i ia!

Mai mult, pe la opt aşa se face un soare super, neamurile iasă din cort superodihnite, cică aşa noapte de somn bun nu a mai avut de mult

"da' tu unde ai dormit? " / "În maşină".

Facem un mic dejun british, superbun, vederi absolut senzaţionale spre mare, vreme foarte frumoasă, de ne întindem câteva ore bune.

Plecăm finalmente spre celălalt colţ al insulei, Durness. Doar 80 de mile (cam 120 de kilometri) pe care-i parcurgem în câteva ore bune căci opriri dese, vederi superbe, poze.

Dăm peste câteva plaje cu nisip mari, goale, doar câţiva pescari sau doi trei turişti ca noi, ne bălăcim puţin.

Spre seară ne apropiem deci de Durness unde decidem să căutăm ceva de papa cald pentru juniori.

Eudeja depusesem jurământ în gând că nema wild camping din nou, aşa că, atunci când juniorii pleacă să comande papa, eu intru pe google şi caut...

16 telefoane am dat, absolut tot era ocupat, inclusiv locurile de camping organizat.

Plecăm deci la drum, eram efectiv îngrijorat aproape, brusc mai vedem corturi pe marginea drumului, buuuun.

Tot Ioana vede locaţia, o mică pantă de la drum, pe malul unui râu micuţ, vizibilă de sus datorită vetrei de foc din pietre mari de râu.

Oprim, debarcăm tot, copiii montează corturile la malul apei, idilic, superfrumos, ce mai, vis!

Soţia spală ceva farfurii la râu, eu aprin al doilea bbq, pregătesc carnea, deodată aud bbq ul sfârâind.

"Băi, ce aia a mă' si o fi? "

Fac doi paşi spre foc, mă uit la gioalele mele devenite cumva mai grele, ud fleoaşcă.

În trei secunde realizez că, ceea ce învăţasem la chimie anorganică, vorba ceea, când eream copil, se întâmplă acum, marea tati.

Brusc apa era sus lângă corturi.

Fugim cu ele sus, după ce le-am mutat inutil "mai la deal" de două ori, sperând că totuşi...

Sus era uscat e drept, dar un vânt!!!

Trag maşina să ţină dos, cartofii erau făcuţi doar pe jumătate, i-m mâncat aşa...

Drept, nu a mai bătut vântul, nu a plouat, am avut parte de un apus de soare fenomenal, şi o dimineaţă la fel.

Doar că... midges. Fusesem informaţi că există "nişte musculiţe", well, când am ieşit din cort pe la ora 6 dimineaţă, efectiv m-am lovit ca de un zis viu.

Copiii mi-au strigat din cort să trag repede fermoarul la al nostru, să nu o pape şi pe doamna.

Mai am bubele şi acum, după trei săptămâni!!!

Micul dejun, apoi la drum. Aceea a fost partea cea mai frumoasă a traseului, coborârea de la Durness. Mulţi kilometri de single track, adică un singur drum, dar cu multe porţiuni unde te retragi să dai sau să ţi se ofere prioritate.

Am dat peste celebrele "Highland cattle", acele vaci mari, păroase, cărora le creşte părul spre a se adapta temperaturilor scăzute de iarnă.

Am oprit să servim masa la un restaurant (rezervare telefonică doar) aflat lângă un pod superb, Kylesku bridge, unde, după masa excelentă, am avut şansa să vedem cerbi păscând pe stânci.

Nedorind să completăm traseul spre Inverness, şi dorind musai un duş, am decis ca noaptea următoare să o petrecem la o altă locaţie renumită în zonă, Isle of Skye.

Ioana a intrat pe booking şi, a căutat. Fiind o insulă renumită, a cam costat, pe două camere la un B&B, am dat cam 220 de lire pentru o noapte, cu mic dejun. Dar de la fereastră vedeam celebrul pod care leagă insula de main land.

Dorinţa mea a fost să conduc pe acel pod, Skye bridge, unde te simţi ca pe un roller coaster, căci conduci efectiv... spre cer când urci. Superb!

După o noapte de somn bun, un mic dejun copios, am plecat spre Fort William şi Ben Nevis.

Am urcat doar puţin cu maşina pe Ben, multă lume, ploaie, iar noi nu le prea avem cu căţăratul pe munte.

Am vizitat şi celebrul viaduct de la Glenfinnan, pe unde cică s-a turnat ceva din seria Harry Potter.

Am servit masa în Fort William, apoi am pornit spre sud, gândind că vom mai face o noapte (ultima) de wild camping.

Dar ploua la greu, aşa că am început a căsca ochii după ceva oferte de cazare la nenumăratele B&B de la margine de drum, toate ocupate din păcate, afişând semnul "no vacancies".

Prima peste care am dat cu fără "no", am oprit, am intrat, am întrebat... mi-a căzut faţa, un apartament, o noapte, cu mic dejun, 195 de lire. Sterline. Aş fi dormit în cort afară dar deh... s-a votat pentru.

Ce să spun, nu am regretat o clipă!!!

Camera cu vedere spre lac, un bar cu o ofertă de... 300 de feluri diferite de whiskey, unde am servit câte unul cu fiul meu, un MaCallan de 12 ani.

A doua zi, după micul dejun "full scotish" am condus spre Glasgow, cu o diversiune de vreo 15 kilometri, când am condus pe drumul făcut celebru de James Bond în "Skyfall".

La fel, single track, la fel, frumos de te doare mintea!

Seara la nouă am ajuns acasă.

Rupţi, muşcaţi de musculiţe, murdărei, dar cu nişte amintiri de neuitat!

Recomand din toată inima acel traseu, ofer cui are nevoie orice info.

Evident, este nerecomandat pe timp de iarnă.

---

VIZUALIZĂRI: 1622 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI