Santillana del Mar – pamant milenar sau satul celor trei minciuni

TIPĂREȘTE

Satul celor trei minciuni??? Da:

1) Nu e nici sfant (“santa”);

2) Nu e nici la campie (“llana” vine de la “llanura”, care inseamna ses);

3) Nu are nici mare (desi zona are o mica iesire la Cantabrica).

Asta asa, ca o anecdota, cunoscuta pe intreg teritoriul iberic. Pentru ca, altfel, in partea de vest a Cantabriei se afla doua dintre cele mai de pret tezaure culturale din cate se pot intalni pe tot pamantul Spaniei: Santillana del Mar si Complexul de Pesteri Altamira, despre care v-am povestit deja. Acum mai bine de 15.000 de ani, omul a ales aceste meleaguri pentru a-si face casa, a-si castiga existenta si, mai ales, le-a transformat in locul unde urma sa ne lase mosternire arta si cultura lui de-a lungul vremurilor.

Santillana, satul meu preferat din nordul Spanei (si nu numai al meu, caci la un moment dat a fost votat drept cel mai frumos sat din intreaga tara, de fapt, nu numai din nord), se afla la vreo 30km distanta de Santander, capitala acestei comunitati autonome. Pur si simplu este un muzeu viu, o localitate medievala care te chema, din cand in cand, sa te intorci la ea, ca la o iubita care stie ca te-a “prins” pe viata. Si nu mai scapi, trebuie s-o vezi inca o data si inca o data... Parafrazand un scriitor spaniol (din amintiri): cand aud “Santillana”, aud galopatul bizonilor in fata vanatorilor trogloditi cu corpul acoperit de blani de animale; aud ritmul sacadat al legiunilor romane care merg sa pedepseasca triburile cantabre; aud cantecul liturgiei calugarilor in fata moastelor unei martire; aud batalii feudale si poeti romantici... Santillana este locul unde cineva poate realiza, cum ar zice fi’meu, cea mai mare aventura a vietii lui: iesirea din timp. Sau intoarcerea in el. O simpla plimbare pe strazile ei, o vizita intr-unul din palatele de care e plin, sau intr-un templu... si ne invadeaza senzatii minunate, care ne mangaie simturile si imaginatia.

Am ajuns in Santillana din Comillas (le despart vreo 20km - vezi impresii, vezi impresii, vezi impresii), insa de dimineata am mers direct la Altamira. Abia dupa ce ne-am linistit spiritele si curiozitatea vazand cu ochii nostri picturile rupestre paleolitice, ne-am intors sa “mangaiem” putin stradutele pietruite ale satului si... sa facem acea calatorie in timp. Am lasat masina in parcarea din Plaza del Rey, de langa Muzeul de Arta Religioasa (unde parcheaza si nenumaratele autocare ce aduc puzderie de oameni aici) si ne gandeam ca platim la intoarcere cei doi euro aferenti. Da’ de unde: doamna cu biletul si-a si facut aparitia in spatele masinii si brusc mi-a adus aminte de doamnele din parcarea de la Muntenia, din Pitesti. Am platit si am si plecat sa luam la picior Santillana. Primul popas: Biroul de Informatii Turistice, ca sa ne luam harta (inca pastrez acest obicei al primelor mele calatorii in afara tarii) si sa mai cerem ceva “literatura” pentru a pregati temeinic ruta pesterilor cantabre in viitorul apropiat. Satul nu se poate vizita decat pe jos. Mai vezi o masina pe ici, pe colo, insa sunt localnici care cunosc labirintul si li se mai permite, probabil, sa intre prin centru din cand in cand (cred ca vreun permis special). Am pornit pe strada Jesús Otero (“fiu al satului”) si casele din piatra, cu care va tot bat la cap de cateva zile, ne-au incantat imediat ochiul si sufletul. Oriunde te-ai uita, dai de... frumos si pitoresc. Nu ma ajuta cuvintele, din pacate, sa descriu tot ce simt cand ma plimb prin acele locuri, si mai ales prin Santillana del Mar, insa fotografiile vor suplini lipsa mea de inspiratie si nivel de exprimare. Nu numai casele pastreaza aerul medieval al localitatii. Si hotelurile, si pensiunile, si magazinele..., toate respecta aceasta tenta, si sunt adevarate opere de arta, care ajuta la conservarea aspectului pastrat intact din sec. XVI.

Am ajuns imediat la Muzeul Inchizitiei si al Instrumentelor de Tortura din Evul Mediu. Din pacate, am admirat doar din mers scheletul agatat in spanzuratoarea care se vedea peste ziduri si armura care te intampina la intrare. Am considerat ca cel mic este... inca mic pentru a vedea si intelege multe din exponate, asa ca mai asteptam cativa ani pana sa traim si aceasta lectie de istorie.

De acolo facem la dreapta si dam intr-una din cele doua strazi principale ale satului, care este cunoscuta sub mai multe nume (initial Calle Del Rey si mai apoi impartita in trei: Carrera, Cantón si Del Río) si ajungem in fata Colegiatei de Santa Juliana, in jurul careia s-a dezvoltat localitatea. Dateaza din secolul XII si este cea mai importanta bijuterie romanica a Cantabriei, care straluceste mai mult decat celelalte nestemate ale frumosului sat. Din pacate, cum weekendul a fost o combinatie de relax, plaja si cultura, vestimentatia nepotrivita nu ne-a permis sa-i vizitam interiorul, fiind vorba de un lacas de cult. Asa incat i-am dat ocol agale, respirand istorie la toate coltisoarele constructiei. Stradutele mici din spatele ei (acolo unde se termina si satul) sunt mai putin tranzitate, insa la fel (daca nu chiar mai mult) de pitoresti. In dreapta templului se afla palatul Velarde si facem, astfel, “trecerea” de la romanic la renastere. Are ziduri inalte, care impun, si a fost reformat nu de mult timp.

Dupa cumpararea tricoului pentru cel mic cu “AmFostAcolo”;), am ajuns din nou in Plaza de las Arenas, din fata templului. Dintr-unul din multele magazine de suveniruri si produse alimentare ale locului se auzea o placuta muzica medievala, ceea ce te “transporta” si mai bine in trecut. Cu atat mai mult cu cat magazinul se afla la parterul casei arhiducilor de Austria, mai cunoscuta si drept casa abatilor, si construita pe la mijlocul sec. XVI.

“Colegiata de Santa Juliana” isi are originea in vechea manastire cu acelasi nume construita la mijlocul sec. XII de catre un grup de calugari, cu scopul de a repopula zona si a crea un loc potrivit unde sa se expuna moasele martirei Juliana. Pe vremea aceea, satul a luat numele manastirii, “Sancta Luliana”, care s-a transformat, cu timpul, in actualul Santillana. Nu s-au pastrat, din pacate, resturi ale manastirii initiale. Fatada templului actual este orientata spre sud si se pot admira in voie, pe arcul din mijloc, Isus Pantocrator si Sf. Iuliana. Capitoliile au o mare varietate de motive florale reprezentand, cum spuneam mai inainte, iconografia romanica. Claustrul este situat spre nord, iar intrarea se face pe un lateral (pe partea stanga daca te afli in fata ei).

Dupa construirea acestui templu, Santillana a devenit un important centru economic si religios. Tot din aceeasi epoca dateaza si strada Juan Infante care merge spre Plaza del Mercado (astazi Plaza Mayor), “desenand” astfel forma localitatii in forma de “Y”.

Pe un lateral al pietei se afla si Muzeul Jesús Otero (dreapta cand te uiti la ea din fata), sculptorul de care “am dat” si in parcul Muzeului Altamira. Fiind de-al locului, are o strada (principala) care-i poarta numele si chiar si un muzeu. Curtea acestuia este linistita (zidurile groase parca te separa cumva de tumultul turistilor din apropiere; este incredibila senzatia), cu iarba verde si sculpturi pe ici pe colo (tematica taurina e la ea acasa), iar in ziua respectiva se putea vizita o expozitie de pictura (vezi foto). Intrarea gratuita.

Am zabovit momente bune in Plaza de las Arenas, admirand si fosta spalatorie (credem noi) de langa Muzeul Torturii, cu un jgheab plin (inca) de apa. Probabil pentru a pastra, pe cat posibil, atmosfera medievala. Oricum, in Santillana, oriunde ai intoarce capul, nu vezi decat case vechi si frumoase, multa piatra si mult lemn, si... – cum sa nu? -, ca in toata zona asta de munte/mare, muuuulte flori la ferestre. Am vazut multe sate “con encanto” (cum le zic spaniolii micutelor localitati foarte pitoresti) de cand sunt aici, insa cu greu exista altul care sa-l depaseasca in frumusete. Totul te duce in trecut, totul!! De la stradutele pietruite pana la ultimul stachet sau ultima fereastra a unei case...

Santillana del Mar traieste din agricultura, cresterea animalelor, dar, mai ales (cum altfel?) din turism. Stradutele sunt pline de magazine in care puteti cumpara de toate: de la suveniruri de tot felul cu tematica zonei si obiecte de artizanat, pana la faimoasele conserve de ansoa si rotite de cascaval de n-spe mii de feluri. De asemenea, localitatea este plina de hoteluri si pensiuni, de toate categoriile si pentru toate gusturile.

Am continuat, dupa cum va spuneam, spre Plaza Mayor, unul dintre cele mai reprezentative locuri ale localitatii si unde parca timpul s-a oprit in loc acum cateva secole bune. Incepem prin a admira cu gura cascata “Las Casas del Águila y la Parra” (in care au loc expozitii cu intrare libera), in fata carora se afla statuia unui bizon, monument inchinat “omului din Altamira”. Pe partea cealalta a pietii se afla “parador”-ul Gil Blas (cred ca v-am explicat la descrierea Lermei ca un “parador” este o cladire de mare interes istoric transformata in hotel; nu stiu daca la noi exista un echivalent acestui termen). In acest caz este vorba de casa familiei Barreda.

La cativa metri se afla Primaria, cladire cu un balcon mare de fier si trei arcuri sub el, si, foarte aproape, Turnul lui Don Borja (“Torre de Don Borja”), actual sediu al Fundatiei Santillana si care se poate vizita gratuit, si Turnul lui Merino (“Torre de Merino” sau “La Torrona”), al doilea “monument” reprezentativ al Santillanei dupa Santa Juliana si construit, probabil, in sec. XIV. Ambele sunt construite in stil gotic si cu caracter militar, ultimul fiind, in trecut, sediul/locuinta lui “merino”, reprezentant al regelui (ales adesea dintre membrii familiei Barreda) atunci cand Santillana a fost numita capitala regiunii Asturias de Santillana (toata zona de vest a actualei Cantabria, exceptand Liébana).

Cum spuneam mai devreme, in epoca baroca s-a produs o consolidare a caracterului religios al localitatii. Ordinul dominicilor a incercat sa se instaleze in Palacio de las Arenas la sfarsitul sec. XVI, insa s-a “lovit” de canonicii din Santa Juliana, asa incat au “iesit” in afara satului sub protectia Ducatului del Infantado, construind Manastirea Regina Coeli, care in ziua de astazi adaposteste sediul Muzeului Diocesano din Santander. Din punct de vedere artistic, manastirea a fost construita dupa modelul gotic, deja influentat de renasterea herreriana.

”Renasterea” Santillanei, datorita banilor proveniti din America (v-aduceti aminte de marchizii din Comillas, care, dupa imbogatire, isi faceau palate peste palate in satul vecin;)), a coincis cu (sau a avut drept rezultat) construirea multor case si palate in care se imbina stilul clasic si maretia baroca. Exemple clare in acest sens sunt casele familiei Villa (“la casa de los Villa”), Bustamante, Tagle (ce plaja frumoasa cu acelasi nume am descoperit in aceeasi zi in apropiere de Santillana...), sau – cea mai faimoasa – “Casa de los Hombrones”.

Iarasi importanta este prezenta Palatului Peredo Barreda, astazi fundatia Caja Cantabria, restaurat recent. Am citit ca are o biblioteca foarte valoroasa, un mobilier deosebit, colectii genealogice si picturi neoclasice importante.

Dam si aici de un marchiz, cum sa nu? Casa doamnei Leonor de la Vega, mama acestuia, este o cladire la fel de veche si frumoasa ca si cele mentionate mai sus, construita tot prin sec. XV. Iar Palatul Valdivieso (sec. XVIII) este astazi hotel.

In Santillana imi place enorm faptul ca totul este integrat in atmosfera, nimic nu iese din peisaj, ca sa zic asa. Daca n-ar fi pancarte, n-ai sti cand e vorba de un palat, o pensiune, un magazin sau o casa particulara. Fotografiile va vor confirma acest lucru. Ma rog, unele sunt mai marete ca altele, dupa buzunar si circumstante, insa pe aceeasi linie. Asadar, multe din casele-palat adapostesc in zilele noastre institutii cu caracter cultural (Museo Diocesano, Muzeul sculptorului Jesús Otero, Fundatia Santillana, unul din centrele culturale ale bancii Caja Cantabria sau casele “del águila y la parra”, transformate in Sali de expozitie). Chiar comentam cu sora-mea acest aspect deosebit de important, atunci cand am vazut sediul unei banci, sau tribunalul, sau Posta, situate in cladiri vechi, patrimoniu istoric al Santillanei.

Nu as obosi niciodata sa vorbesc de senzatia de calatorie in timp pe care o am de fiecare data cand ma plimb pe stradutele acestui sat. Numai o excelenta conservare a patrimoniului ne poate permite acest lucru. Si aici este posibil, si-nca cum!!!

De asemenea, asezarea geografica deosebita si imprejurimile extraordinar de frumoase fac din Santillana un loc apropiat sufletului, si, in acelasi timp, “indepartat” pentru cei care vor sa evadeze din cotidian si sa se amestece cu peisajul, oamenii, istoria sau bogata agenda culturala. Si tocmai pentru ca in Santillana nu totul inseamna trecut, ea isi continua evolutia care a adus-o pana in zilele noastre si are, asa cum spuneam, o activitate culturala extraordinara (expozitii, concerte, seminarii...), ceea ce o fac sa fie una din referintele culturale ale Cantabriei si chiar si a restului tarii. Senzatia pe care mi-o da este una de loc deschis tuturor, in fiecare zi a anului si la orice ora, una de sat modern si actual, in ciuda stradutelor pietruite si a caselor martore ale zbuciumatei istorii...

Am vizitat Santillana doar primavara si vara. Va las si cateva informatii legate de cateva fieste locale, in caz ca nimeriti vreuna: Santa Juliana (28 iunie): in cinstea patroanei satului, ocazie cu care imaginea sfintei este scoasa pe strazi si se face un dans in cinstea ei; San Roque (15-16 august); Santas Justa y Rufina (ziua de luni din a 7-a saptamana dupa Saptamana Mare): au loc dansuri tipice si se serveste mancare campeneasca.

Si daca tot am vorbit de arta de pe aceste meleaguri, cateva cuvintele si despre... arta culinara. Gastronomia locala este, asa cum v-am obisnuit, foarte variata. Fiind zona de munte, veti intalni, totusi, mai multe supe decat in alte zone ale Spaniei. Daca aveti ocazia, incercati “habas a la montañesa” (mancare pe baza de fasole verde). Si carnea. Cea de vita este de calitate excelenta. Nu veti avea nicio indoiala cand veti vedea turmele de vaci – grase si frumoase;) – pascand pe pasunile mereu verzi. Number one: “chuletón de tudanca”, un file gros de vita, tudanca fiind rasa autohtona. Lasati pestele pentru un restaurant in/pe porturile/plajele apropiate. Cei care sunteti pasionati de deserturi... aici e un mic paradis. Multe se fac pe baza de lapte. Nu plecati fara sa incercati “quesadas”, aici sunt la ele acasa.

Si, inca o data cerandu-mi scuze pentru vena de filolog care-mi tot iese la suprafata din cand in cand, trebuie sa inchei cu cuvintele marelui Pérez-Galdós, care descria in mod unic Santillana del Mar (traducere si adaptare proprii):

“Cand intri in Santillana parca iesi din lume. Parca e o usa pe care scrie. (...) Marea, cea mai buna si generoasa prietena a frumoasei Cantabrii, careia-i da drept tribut o prospetime delicioasa si o cale usoara pentru comert; marea al carui nume il ia Santillana, ca o sotie de la sotul ei, nu se uita la ea si nici nu se lasa vazuta. Nu s-a gandit niciodata sa-i daruiasca un port micut (...); si daca, din mila, s-a indurat totusi sa-i dea plaja Ubiarco, dealurile care o inconjoara nu o lasa sa se bucure de aceasta. (...) Calatorul nu vede Santillana decat atunci cand se afla in ea. Din momentul in care iese de acolo, o si pierde cu vederea. Nu se poate concepe un sat mai ascuns, mai departat de rutele obisnuite ale vietii comerciale si active. (...) Strada centrala a Santillanei nu te duce in nicio alta parte decat la ea insasi. Nimeni nu va putea spune vreodata: . Ca s-o vezi trebuie s-o vizitezi”.

---

VIZUALIZĂRI: 2315 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI