Un traseu de excepție: Gura Humorului-Praid

TIPĂREȘTE

După cele cinci zile de vis petrecute în dulcea Bucovină vezi impresii, în drum spre casă am ales o cazare în Praid (despre care vă voi povesti cât de curând), la care am ajuns străbătând un drum inedit pentru noi pe unele porțiuni.

Pentru că lui Adrian, spre deosebire de mine, îi plac serpentinele, am zis să-i fac o surpriză și să coborâm din nordul țării către centru pe Transrarău (DJ175B), o șosea montană de 28 km lungime, al treilea cel mai frumos drum alpin din România după Transalpina și Transfăgărășan, care încă-și așteaptă să le vină rândul în excursiile mele din cauza răului de mișcare care mi s-a agravat odată cu înaintarea în vârstă. ????

Am pornit așadar cu avânt de la Casa Diana, care ne fusese gazdă bună vezi impresii, către Gura Humorului, de unde am cotit la dreapta către Câmpulung Moldovenesc, un oraș care mi s-a părut adormit în urmă cu douăzeci de ani, stare în care l-am regăsit și acum. Și după alți câțiva kilometri am ajuns în satul Pojorâta, punctul de plecare pe Transrarău.

Șoseaua modernizată în 2014 și interzisă autovehiculelor cu masa de peste de 3,5 tone arată impecabil și ochii îmi fug în dreapta și în stânga, căzuți în admirația pădurilor de brazi falnici, presărate cu poienițe. Spre imensa mea ușurare, curbele nu sunt strânse și s-au amenajat și câteva parcări pentru amatorii de fotografii spectaculoase. ????

Urcăm Munții Rarău și în zare se zăresc Pietrele Doamnei, o formațiune stâncoasă calcaroasă situată la peste 1.650 m altitudine, binecunoscută de iubitorii de drumeții, care pot parcurge trasee marcate până la vârful și cabana Rarău sau cabana Giumalău.

Cum nu sunt, n-am fost și nici nu voi fi vreodată practicantă de schi și ascensiuni, alte detalii nu vă pot oferi pe această temă. Pot, în schimb, să menționez că stâncile au dat naștere mai multor legende; una dintre ele o are în centru pe doamna Elena, soția domnitorului Petru Rareș (al cărui nume stă, de altfel, la originea celui al Munților Rarău). Se spune că prin anii 1540, voievodul a găsit aici o ascunzătoare pentru familia sa, urmărită de tătari, unde și-ar fi îngropat și averea. Doamna Elena s-a refugiat împreună cu fiul Ștefăniță într-o peșteră și au prins să se roage, iar la un moment dat, pământul s-a cutremurat: bucăți uriașe de piatră s-ar fi desprins din munte, îngropând comoara ascunsă și odată cu ea, pe atacatori. De atunci stâncile au primit numele de Pietrele Doamnei.

Ușor-ușor începem să coborâm și apar și primele semne ale existenței umane: căpițe de fân, garduri din lemn, case și tractoare. Curând ajungem în satul Chiril, punctul termius al Transrarăului.

Și ne înscriem pe un alt drum, de data aceasta unul pe care îl știu încă din copilărie, când mergeam cu cortul cu părinții și ne opream pe marginea apei, unde mama prăjea pulpe de pui și făcea mămăliguță la aragazul de voiaj de care eram foarte mândri. Și pe bună dreptate: ce poate fi mai plăcut decât să iei prânzul într-un luminiș acoperit de floricele sălbatice, în sunetul duios al susurului unui râu? ????

Ne aflăm pe Valea Bistriței, între Munții Stănișoarei și Bistriței, o zonă de o frumusețe rară, și avem ocazia de a ne desfăta privirea cu imaginea caselor răsfirate pe dealuri, la mari distanțe unele de altele, din Broșteni, orașul! ???? cu cea mai mare suprafață din România (aproape 600 kmp). Lucrurile par să fi rămas aici aproape neschimbate din vremea lui Creangă, care s-a ales la școala locală cu râie de la capra Irinucăi și l-a descris astfel în „Amintiri din copilărie” : „Şi satul Broşteni fiind împrăştiat, mai ca toate satele de la munte, nu se ruşinau lupul şi ursul a se arăta ziua – miazamare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriţă, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului îndemână să şi-o facă” .

Ceva noutăți au apărut totuși, și nu numai în centru..., unde s-au aciuit câteva magazinașe și o bodegă, ci și pe râu însuși, unde, după o pauză îndelungată, s-a reluat plutitul, recte „raftingul” , cum i se zice în termeni moderni, dar de plăcere acum, nu din necesitatea transportului de lemne.

Și totuși, ce poate fi mai nimerit decât să ne întoarcem pentru ilustrarea acestei vechi ocupații cu peste o sută de ani în urmă la „România pitorească” a lui Alexandru Vlahuță? „De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu nesaţ frumuseţile acestea, care curg şi nu se mai sfârşesc, şi ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: “Iată ţara noastră! …” Atunci ar înţelege deodată — ca bătrânii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atâtea lupte ş-atâta sânge s-a vărsat pentru “bucăţica asta de pământ” .

Din Pojorâta până aici am rulat într-o liniște aproape deplină, neintersectându-ne decât cu câteva mașini, însă pe măsură ce ne apropiem de Lacul Bicaz, „marea dintre munți” care alimentează uzina electrică de la Stejaru, traficul se aglomerează. Pe malul celui mai mare lac artificial amenajat pe râurile interioare din țară (35 km lungime) au răsărit tot felul de cabane și case de vacanță, este o zi de duminică și pe ape plutesc hidrobiciclete și vaporașe care îi plimbă pe iubitorii de natură.

Trecem pe lângă baraj, „colosul de la poalele Ceahlăului” (435 m lungime, 127 m înălțime), o mare ispravă inginerească a epocii comuniste la care au trudit timp de zece ani (1950-1960) peste 18.000 de oameni - deținuți politici, militari, intelectuali și locuitori de pe Valea Bistriței, unii din ei din satele demolate pentru a face loc construcției.

Ne avântăm apoi pe Cheile Bicazului și „amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc” . ???? Aveam 9 ani când am mers în prima excursie cu mașina cu părinții, unchiul și mătușa mea. Destinația: mănăstirile din Bucovina. La intrarea pe chei, neasfaltate în acele vremuri imemoriale... ????, unchiul coboară brusc din mașină și îl invită pe tata, șofer începător, să îi la locul la volan. Nici până în ziua de azi nu știu ce a fost în mintea unchiului, dacă a făcut-o pentru a-i testa priceperea sau pentru a face o glumă răutăcioasă pe seama lui, cert este că n-am să uit în ce hal arăta bietul tata, cu degetele încleștate pe volan, galben la față și cu cămașă năclăită de sudoare în timp ce conducea... ????

Pe atunci drumul era aproape pustiu, străbătut doar de niște camioane. Acum însă sunt șocată să constat câtă lume se bulucește pe șoseaua îngustă de mai puțin de 10 km lungime, lăsându-și mașinile parcate aiurea, pentru a cumpăra suvenire chinezești de la tarabele înșirate de o parte și de alta a drumului sau pentru a se omeni cu mici, sucuri și cafeluțe la cele câteva bufete.

În atare condiții este practic imposibil să poți admira așa cum se cuvine întrega măreție a acestui monument al naturii, o arie protejată de interes național ce face legătura dintre Transilvania și Moldova. Cu atât mai puțin cu cât începe și să plouă și vizibilitatea devine din ce în ce mai redusă.

Toarnă cu găleata și în timp ce ne prelingem pe lângă Lacu Roșu, o întindere de apă formată natural după prăbușirea unui versant muntos în urma unui cutremur din 1838. Numele provine de la Pârăul Roșu, care traversează, înainte de a se vărsa în el, straturi de oxizi și hidroxizi de fier. Și în jurul acestui lac s-a țesut - normal - o legendă: se spune că terenul surpat ar fi acoperit un sat, omorându-i pe locuitori, apa căpătând culoarea roșie de la sângele scurs. Motiv pentru care mai este cunoscut și drept „lacul ucigaș” .

Și aici văd că s-a construit mult, au apărut cabane, pensiuni, restaurante, iar lumea se fâțâie încolo și încoace fără să-i pese de ploaie.

Pătrundem în Ținutul Secuiesc, străbatem orașul Gheorgheni și ne continuăm drumul spre Praid pe o porțiune necunoscută până acum mie, trecând prin Joseni, polul frigului din România.

După o zonă de podiș, șoseaua șerpuiește cale de câteva zeci de kilometri printr-o pădure deasă de conifere, numai că ploaia torențială ne împiedică să admirăm brazii înalți și perfect drepți. Ne grăbim să ajungem la Praid, nu am semnal la telefon și nu pot lua legătura cu proprietara pensiunii pentru a o anunța de sosirea noastră.

Abia când ieșim din pădure reușesc să o sun și în câteva minute ne înființăm la locul de cazare. Este aproape 15:30 și am plecat din satul Mănăstirea Humorului dimineața la 9. Deci 6 ore și jumătate pentru cca. 290 km, o medie de sub 45 km/oră❗

Și ce dacă? Ce pretenții am fi putut avea, că doar n-am mers pe autostradă?!! Și splendorile naturii cu care ne-am delectat nu pot fi cuantificate în termeni temporali! ❤️

Un traseu superb, cu peisaje încântătoare.

Din păcate și pe aceste drumuri kitsch-ul a luat amploare: tarabe cu suvenire de doi bani sufocă frumusețea naturii.

---

VIZUALIZĂRI: 1041 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI