În ritm de Samba, prin Rio

TIPĂREȘTE

Străbat cartierele cu multe clădiri albe, în stil colonial “cariocas”, în apropiere de Stadionul Maracana şi de Catedrala Metropolitană, un templu în stil art nouveau. Arhitectura neoclasică a secolului al XVIII-lea a fost renovată de UNESCO, chiar înainte de Campionatul Mondial din 2014, tocmai pentru a scoate mai bine în evidenţă influenţele europene dar şi pentru a face oraşul mai primitor pentru milioanele de turişti de peste ocean.

Cu toate acestea, în momentul când aparatul de fotografiat mă duce spre clădirile laterale, cu ţesături arhitectonice mai interesante, grupuri agresive de tineri îmi cer bani sau o ţigară, ca şi când aş fi intrat pe un teritoriu interzis.

Într-o scurgere lentă, se succed Viaductul Vechi al oraşului, suspendat pe nişte stâlpi albi uriaşi, cu capetele bifurcate, Palatul Regal, o cazemată barocă, de unde ultimii moştenitori scăpătaţi ai Coroanei Portugheze îşi înstrăinează proprietăţile rămase pentru supravieţuire, un muzeu de artă cu faţada veneţiană şi, în sfârşit, Sambadromul. Acesta este locul de unde, începând din 1723, se dă startul Carnavalului din Rio - cel mai faimos festival de samba din lume. Marele eveniment, care concurează performanţele fotbalistice din Brazilia, este ţinut anual, în februarie, înainte de Postul Mare. Din momentul startului fiecare din cele peste 200 de şcoli de samba braziliene, împărţite în cinci divizii dominate de Liga Superioară, au exact 57 de minute pentru a convinge juriul şi miile de spectatori că sunt cei mai desăvârşiţi dansatori şi creatori de costume din lumea dansului.

Pentru vizitatorii care nu au avut şansa să asiste la o asemenea paradă, centrele de turism din Brazilia organizează spectacole menite să păstreze vie tradiţia şi portul popular din Ţara Amazoanelor. Spectacolul la care am şansa să asist este o asemenea alegorie a folclorului local, din timpurile păgâne, până la sosirea „oaspeţilor” europeni, în jurul anului 1500. Stilul interactiv şi antrenant al spectacolului, cu aplauze pentru fiecare ţară reprezentată de turiştii din sală, ca şi prezenţa dansatoarelor de culoarea cafelei printre scaune, ridică la cote nebănuite tensiunea evenimentului, plină de culorile şi de freamătul junglei.

Tocmai când aştept să vină rândul României, mă pomenesc cu o reprezentantă atletica a Junglei Amazoniene, îmbrăcată sumar şi lucios, lăsându-se natural pe piciorul meu, ca pe un arbore tropical... În dreapta ei, la fel de senin peste pălăria mea de soare, luată tocmai din Argentina, un Mowgli negru ca tăciunele... Apoi, drept semn de prietenie, îşi arată dantura albă şi lucioasă ca un miez de nucă de cocos...

Nu am timp sa-i returnez amabilitatea. Până să mă readun în spaţiu şi timp, cineva din faţă îmi cere 12 dolari pentru o poză de neuitat şi îmi şopteşte complice: Hello, Romania!

În Brazilia - Republică Federală – 81 la sută din populaţie trăiește în mediul urban, fiind clasată a 7-a ţară din lume în ce privește resursele naturale. Metropola Rio de Janeiro (Râul de Ianuarie) ar fi fost hărăzită de Dumnezeu în cinci din cele şapte zile ale creaţiei, dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Oscar Neymayer, artizanul liniilor moderniste ale metropolei.

Dacă priveşti oraşul de sus, de pe colinele verzi, de unde turiştii umplu zilnic telefericele de dimensiuni neobişnuit de mari, constaţi că Rio poate fi greu de egalat ca privelişte generală: formele golfuleţelor albastre brodate de albul pescăruş al bărcilor ancorate, cartierele centrale desenate asimetric între cele cinci coline care păzesc oraşul, vegetaţia luxuriantă şi tonusul turiştilor, te duc spre o lume îndepărtată de contrastele străzii, care îţi pot da fiori de neuitat.

Trecem pe lângă celebra Copacabana, unde grupuri de tineri joacă fotbal aproape pe întuneric, cu o îndârjire greu de imaginat. Cineva din spate constată cu voce tare: Ia uită, dom’le, credeam că numai ai noştri nu văd mingea! Undeva, alături, alte grupuri de tinere par la fel de angajate în faţa plaselor de volei, iar pe canalele alăturate kaiakiştii vâslesc de zor până la ore târzii din noapte.

Spre deosebire de restaurantele europene, cele din Rio nu par atât de populate de localnici cât de turiştii dornici de noi experienţe culinare. Bunăoară, la un local „churrasqueira”, poţi plăti o taxă de 16 dolari, care îţi permite să consumi nelimitat şi pe propria-ţi răspundere cantități nelimitate de carne şi de produse locale. De fapt, o replică la varianta lichidă din Islanda, unde turiştii, dar mai ales localnicii, nu iau prizonieri, adică „luptă” până cad din picioare.

Mai detaliat, ritualul mesei începe cu bufet suedez, unde salatele asortate cu sosuri locale şi hrană marină, pregătesc marele asalt al fripturilor irezistibile. Fiecare mesean este dotat cu un cartonaş rotund, cu o faţetă roşie şi alta verde. Cea roşie îi spune ospătarului că doreşti un nou fel de friptură, iar cea verde te scoate din joc.

Totul ia o turnură dramatică atunci când ospătarii, în cămăşi albe cu papion roşu, apar aproape intempestiv la mese, cu fripturi pe nişte beţe lungi, aduse în flăcări. Par ei înşişi nişte balerini la proţap, porniţi cu gânduri ascunse spre cuceritorii paşnici ai planetei, care sunt turiştii.

Mirosul de carne proaspătă, cu arome sălbatice, declanşează cele mai nesăbuite pofte primare: omul primar, supravieţuirea, vânătoarea de maimuțe în jungla Amazonului, ospăţul din jurul focului, victoria!

La început, furculiţele se înfig necruţător în fripturile de porc. Apoi, în cele de vită, viţel, pasăre, vânat, chifteluţe, cârnăciori... până când îţi dai seama că asişti la propria sinucidere...

Zăngănitul veselei îşi pierde din intensitate pe măsură ce oaspeţii constată că stomacul european este aclimatizat altor combinaţii culinare...

Închiderea se face cu o îngheţată mare de fructe şi cu o cafea braziliană...

Reuşesc să mă retrag strategic la friptura cu numărul 3. Trei este numărul meu norocos...

---

VIZUALIZĂRI: 3178 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI