Sub cercul galben al lunii - Rio

TIPĂREȘTE

În august 2014, Rio de Janeiro pare a-şi reface forţele, după câteva zile de extaz şi agonie încheiate cu o umilitoare înfrângere în faţa unei Germanii triumfătoare la fotbal. În curând, surplusul de pasiune sud-americană se va revărsa asupra Festivalului de Samba, după consumarea căruia brazilienii vor avea loc şi pentru puţină muncă.

Mă aflu aproape de Parcul Naţional Corcovado, de fapt o junglă amazoniană amenajată din ordinul lui Pedro al II-lea, cel căruia i se atribuie prima epocă de aur din istoria scrisă a Braziliei (1840-1890). Dintr-o gară colorată în roşu dragon, specifică multor clădiri din America Latină, cu oficianţi îmbrăcaţi în uniforme bleu-ultramarin, cravate roşii, caschete de culoare albastru închis, panglicuţe galbene şi cu zâmbetul pe buze, urc pe un trenuleţ doldora de turişti nerăbdători să vadă una din minunile lumii creştine: Statuia lui Iisus Mântuitorul.

Urc încet, pe nişte şine mici, printre liane şi arbori - elefanţi cu crengi seculare, pe care zăreşti, cel mai adesea, papagali gălăgioşi, de mărimi neobişnuite pentru europeni, sau auzi maimuţe gălăgioase din specia capucină, cu mişcări vegetale şi mai puţin apropiate omului. La treizeci de supuşi, stă, pe o creangă mai groasă, drept ca un baston de mareşal şeful suprem, într-o somnolenţă expectativă. După câteva sute de metri, apare maimuţa veveriţă, o prezenţă aproape iluzorie, apoi babuinii, madrinii sau macacii, cărora le place să iasă noaptea „în societate”, sub cercul galben al lunii.

Prin ferestrele deschise, la fiecare dintre cele trei staţii, localnicii le oferă turiştilor apă rece sau articole artizanale, la un preţ simbolic. Degetele lor noduroase, feţele mici, uscate de soare, cu pomeţii proeminenţi, buzele subţiri, ochii ascunşi în orbite dar vioi, definesc tipologia indienilor băştinaşi Suya, crescuţi în sălbăticia junglei, oameni care ştiu multe despre furnicile negre, ucigaşe şi despre Șarpele Piton sau „Sicriul”, cărora le-au supraviețuit secole la rând.

Din când în când, defileurile îţi oferă spaţii largi, cu vedere spre golfurile, de unde „cartierele marine” din Rio, îţi dăruiesc câteva privelişti magnifice - moment în care, peste zgomotul aparatelor de fotografiat, domină câte un „wow” general peste mulţime...

Începe să-mi fie din ce în ce mai clar că Rio, un oraş cu dublă personalitate, îţi oferă o faţetă aproape divină, la care localnicii spun că Dumnezeu şi-ar fi adus cu prisosinţă contribuţia. Privit de la înălţimea Colinei Corcovado, Rio poate fi asemănat, dar nu şi egalat, cu cele mai spectaculoase privelişti din lume, începând cu Cascada Niagara, înălţimile Himalayei şi sfârşind cu frumuseţile glaciale ale Alaskăi sau ale Groenlandei, care mi-a fost hărăzit a le vedea. Presupun însă că Marele Creator şi-ar fi întrerupt opera undeva la mijloc, pentru a-i spune omului că drumul spre mântuire este o Golgotă greu de urcat şi că Statuia lui Isus, aflată aici, la aproape 1000 de metri, ne aşteaptă cu braţele-i deschise către omenire.

Odată ajuns la ultima staţie, zumzetul mulţimii se transformă în şoapte... Apoi, pe măsură ce ne apropiem de scările ce ne duc spre Statuia Mântuitorului, şoaptele se transformă într-o tăcere încordată. Am senzaţia că mă îndrept spre un loc sacru, de spovedanie. Treptat, sunt copleşit de sentimentul că, în câteva secunde, voi ajunge, pe neaşteptate, în faţa unei Mari Judecăţi.

---

VIZUALIZĂRI: 3035 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI