O drumeţie excelentă în plină caniculă

TIPĂREȘTE

Una dintre drumeţiile situate în Top 3 anul trecut a fost cea din Cheile Râmeţului. Deşi a înregistrat un număr semnificativ de participanţi, distracţia şi peripeţiile ivite de-a lungul zilei au constituit prilej de povestit mai mereu în întâlnirile noastre dar i-au şi incitat pe cei care nu au luat parte la explorarea respectivelor chei.

            Astfel că – la cererea publicului (drumeţilor) – am pus de un bis în ultima duminică din august. Unde altundeva se putea drumeţi mai plăcut pe canicula de afară decât prin albia unui pârâu, chiar secătuit şi el de puteri (a se citi debit).

            Dăm sfară în grup şi ne adunăm de prin oraş, judeţ, ţară şi chiar continent. Am fost la un pas să devenim globalişti…

            Astfel că la ora stabilită pentru întâlnire, în tentativa de a ne număra şi grupa pe mijloace de transport constat că batem bine recordul de participanţi stabilit într-o drumeţie din primăvară. Ne-am strâns 53 de persoane care din Mediaş, Sibiu, Zalău, Bucureşti, care din Uniunea Europeană (Germania, Italia, Franţa), aspiranţi (Republica Moldova) ori retraşi (Marea Britanie).

            Suntem de un autocar! Dar o să ne deplasăm cu autoturisme personale şi vom ajunge la Mănăstirea Râmeţ în etape, din cauza zelului organelor aflate la datorie de a testa nivelul alcoolemiei la unii dintre şoferi sau rătăcirii altora, ce au luat drumeaguri greşite ce i-au dus pe coclauri spre hăuri şi prăpăstii ameţitoare.

            Adunarea, echiparea şi pregătirea de plecare au loc în parcarea din faţa lăcaşului de cult, pe un fond sonor calm asigurat de melodiile liturgice ce răzbat din desfăşurarea slujbei duminicale.

            Îmi zic să fac şi eu o poză cu interiorul mănăstirii şi numai bine că îmi scap telefonul pe caldarâm, act luat ca o mustrare divină. Dacă tot aveam puţin timp la dispoziţie nu era mai indicat să calc în biserică pentru o rugăciune de mulţumire că am avut bucuria de a ne întâlni aici?

            Odată făcută fotografia de grup, ne înşirăm pe podeţul vechi, cu ceva lemne lipsă, şi pornim voioşi la drum. În scurt timp aveam să ne întindem pe o lungime de câteva zeci de metri, în grupuri, grupuleţe şi grupuşoare formate ad-hoc pe baza diverselor criterii.

Fraţi care nu s-au văzut de ceva vreme, copii bucuroşi că au scăpat atenţiei părinţilor sau persoane care nu s-au mai întâlnit din trecute drumeţii, toţi au câte ceva de povestit, relatat sau declarat.

Pentru mine e o plăcere să urmăresc acest furnicar uman dar şi o bucurie că cei prezenţi se simt în largul lor şi fac schimburi repetate de parteneri de discuţie.

Pe malul drept al pârâului, străbatem unii mai alert, alţii mai anevoios – sunt printre noi şi unii fără pic de antrenament! – porţiunea de drum mărginită de vile care se întinde până la intrarea în codru.

Mare îmi fu mirarea să constat că autoturismelor care ne-au prăfuit până aici li se solicită o taxă de 10 lei pentru a parca la marginea pădurii. Întrucât este “teren privat” , conform afirmaţiilor localnicului care îşi încasează redevenţa sprijinit într-o ghioagă.  

Facturierul sau casa de marcat nu fac parte din dotare, niciun funcţionar al statului nu e prin preajmă şi trebuie să îl crezi pe cuvânt chiar în lipsa prezentării unui document care să-i ateste dreptul de proprietate.

Pentru mine devine inimaginabil: cum poate o persoană să devină proprietar pe un drum public? Eram pe jos şi nu şofer, în caz contrar cred că explodam şi mă alegeam cu maşina bătucită de arma parcagiului…

Odată trecuţi de parcare, traseul intră în pădure şi devine feeric!

Ceva mai jos de cărare curge apa, al cărei drum ne susură în urechi şoapte diverse, când mai line, când puţin mai zgomotoase în momentul în care se opinteşte de pietroaiele prăvălite în albie.

Un joc splendid de lumini şi umbre creşte în noi starea de bine ce o resimţim.

Iar cu fiecare pas prin pădure sporeşte andrenalina cauzată de atracţia principală a zilei.

Copii nu mai au răbdare, chiar şi scurta pauză de masă şi odihnă ei o reduc la minimum posibil.

Urmează bălăceala. Nu o pot descrie pur şi simplu trecerea prin apă întrucât Roxana şi Diana, nepoatele noastre, efectiv asta fac. Aidoma anului trecut se iau de mână şi se aruncă în apa rece, în chiotele celor prezenţi, comportament ce are darul să mai topească din timiditatea celorlalţi adolescenţi şi să îi determine să li se alăture.

Drumul devine mai uşor prin apă decât suspendat pe lanţuri sau scoabe, ori sărind din piatră în piatră.  

Pereţii abrupţi şi înalţi creează un culoar lat de câţiva centimetri în unele porţiuni din chei iar tentaţia ineditului – să te afli în apă în aceste locuri - atrage majoritatea membrilor grupului, care se fac că uită faptul că echipamentul aflat pe ei nu se aseamănă nici pe departe cu un costum de baie.

Se înaintează prin apă ţinându-ne de mâini, cei mai înalţi o luăm înainte în vederea stabilirii cotelor apei, se mai chiuie când vreunul alunecă, se cere imperios ajutorul în momentul în care altul consider că nu poate înainta fără sprijin, însă în locurile de maximă expunere fotografică toţi suntem doar zâmbet şi chip senin, mândrii că am cucerit şi respectiva redută.  

Punctul culminant pentru mine l-a reprezentat scurta distanţă parcursă înot. Deşi lipsa precipitaţiilor din ultima vreme a redus considerabil nivelul apei sub cei 2 metri preconizaţi în locul cel mai adânc, nu m-am putut abţine să mă simt puţin epigon al lui David Popovici şi să dau din braţe în neaoşul stil “broască” în apa rece ce îmi venea până aproape de piept.

Deşi bine întreţinut şi dotat, traseul parcurs doar suspendat pe pereţi - utilizând lanţurile şi bridele - nu are farmecul celui luat la pas prin apă. În fond, acesta a reprezentat şi motivul pentru care am revenit aici: cele 30 sau 40 minute de bălăceală, timp estimat a fi petrecut în apă cumulat pe ambele sensuri de mers. Cu fotografii, odihnă şi râsete, poate fi prelungit la cât doreşte fiecare.

Cunoscutul şi devenit celebru portal al cheilor trebuie trecut prin apă şi imortalizat ca atare. Arată splendid!

La finalul potecii ajungi într-un décor de basm, o poieniţă înconjurată de păduri de fag şi carpen, în care odinioară se afla satul Cheia. De aici, cei antrenaţi şi cu chef de umblătură pot ajunge – urmărind diversele indicatoare - în 4 ore la Huda lui Papară, în 5-6 ore la Sălciua (superbă zonă pe care recomand a o vizita) şi în 3 ore la Întregalde.

Având în perioada interbelică o populaţie estimată la 300 persoane, în prezent, singura familie ce locuieşte în sat e cea a unui bucureştean care a lăsat deoparte confortul capitalei şi s-a retras aici. Pasul întreprins de ei permite celor care finalizează traseul cheilor să se bucure de o limonadă sau o bere, să se odihnească în foişor sau să se legene în hamace.

Tot ei au grijă de două case tradiţionale, a lui Gavrilă construită din bârne groase şi căptuşită cu pământ galben amestecat cu paie, şi a Paraschivei, imobil transferat din satul Ponor în anul 2014.  

O expoziţie fotografică amenajată în exteriorul curţii prezintă instantanee din viaţa de odinioară dar şi peisaje minunate captate în toate anotimpurile anului cu această zonă.

La umbra unor copaci ne odihnim şi noi, înfulecăm câte ceva din merindele din straiţă, ne întindem la poveşti, unii mai şi moţăie dar pauza expiră şi luăm drumul de întoarcere cu ceva mai puţin avânt.

Tot prin apă, tot acompaniat cu unele exclamaţii, însă entuziasmul a scăzut. Ca în cazul oricărui moment deja trăit anterior, al unei dubluri sau repetiţii devenită mai fadă odată cunoscut subiectul.

Poate şi pentru că se apropie momentul despărţirii… Discuţiile sunt mai puţin aprinse, interlocutorii parcă îşi şoptesc, dezinvoltura a dispărut şi nu neapărat din cauza oboselii.

Euforia cuprinde grupul taman în momentul despărţirii când printre îmbrăţişările şi pupăturile de rămas bun se fac promisiuni de revedere pe alte trasee.

Neamurile îşi propun să se reîntâlnească mai des, cei abia cunoscuţi să ţină legătura unii cu alţii iar adolescenţii îşi schimbă adresele de “Insta” cu fervoarea specifică vârstei.

Se lansează propunerea de a ne opri la în Blaj la Pizzeria Boema pentru o îngheţată sau o plăcintă cu varză, locaţie devenită tradiţională la întoarcerea în Mediaş din drumeţiile efectuate în această parte a Apusenilor.  

Cu o resemnare obosită sau dorinţa fiecăruia de ajunge acasă, la plecarea din parcarea mănăstirii doar două maşini ne anunţăm escala.

Şi, când acolo, imensă surpriză! Jumătate din cei prezenţi invadăm unitatea de alimentaţie publică, spre evidenta nemulţumire a angajaţilor ce sperau într-o duminică după amiaza ceva mai lejeră…

A fost prea frumoasă ziua pentru a nu mai petrece împreună încă o oră! Aşa au gândit cei care şi-au schimbat planurile 

---

VIZUALIZĂRI: 236 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI