Schitul Sf. Ioan Iacob Corlateni - un schit pe varf de munte.

TIPĂREȘTE

Ne propusese sa vizitam acest schit inca de cand am intrat in Pojorata pe strada ce duce catre pensiune. Acolo este un indicator ce anunta existenta lui la numai 7 km si cum ratasem obiectivul in ziua cand am urcat pe Rarau ne-am zis ca macar in ultima zi sa ne facem putin timp sa ajungem. Am purces la drum pe la 14.30 cu speranta ca nu vom intarzia la cina pregatita de d-na Corina evaluand noi escapada la max doua ore. Dar socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa si o sa va lamuresc iute de ce? Strabatem vreo 4 km pe sosea si apare o sageata spre schit numai ca sageata arata spre o cararuie abrupta pe deal si ne-am spus: deh, o fi o scurtatura pt localnici sau pt cei ce vin fara masini. Mai mergem 500m si intrebam un localnic daca mai e mult pana la schit si omul ne raspunde amabil ca dupa curba o sa vedem indicatorul. Asa e, apare semnul ce ne indruma sa facem la stanga spre un drum forestier care traverseaza un rau-parau fara un pod pt autoturisme, dotat doar cu un podet pt pietoni. Ii spun sotului ca ma indoiesc ca Skodita noastra atat de mult incercata in aceste zile o sa faca fatza unei asemenea provocari dar el insista si-l traversam relativ repede alegandu-ne doar cu niste harjaituri pe dedesubt. Urcam o mica panta si la prima curba la stanga vazand cat de inclinat e drumul din pamant umed amestecat cu pietris am certitudinea ca vom face si ceva miscare. Sotul nu e de aceeasi parere cu mine (deh, berbecul din el trebuie sa se mai puna si contra) si increzator in caii putere de-i conduce da bice la deal. Skodita noastra care sunt convinsa ca are personalitate proprie ii da semnale ca nu vrea sa urce, da ceva rateuri, derapeaza de cateva ori dar el se face ca n-o baga in seama, insista si pe la jumatatea pantei care mi se parea imensa se infige intr-un bolovan. Eu tin ochii inchisi pt ca n-am curajul sa privesc in jur, mi se pare ca in orice moment ne vom rostogoli la vale. Dupa cateva manevre esuate de sus-jos coboram sa evaluam pagubele si constatam ca un dragut colt de stanca era infipt jumatate in drum si jumatate in scutul masinii. Nu ne puteam misca nici inainte, nici inapoi si bineinteles convenim ca eu sunt vinovata de situatie pt ca am cobit. Trecand peste asta se impunea sa scoatem pietroiul de sub noi si sa lasam masina in vale. Ne caznim vreun sfert de ora dar izbandim fara pagube majore si lasam caruta sa se odihneasca la loc ferit sa nu deranjeze traficul – a se citi jeep-ul si tractorul manastirii ce cara lemne.

Luam printesa in marsupiu, rucsacul in spate si hai la drum sa facem si ceva traseu montan ca prea am lenevit pana acum. Acelasi localnic ce ne-a dat indicatii pe sosea trece pe langa noi la cules de ciuperci si ne spune ca nu avem mult pana la schit, maxim un kilometru. Eh, ne spunem, ce mai e un kilometru in ziua de azi dar constatam ca dupa trei pante si doua curbe stranse gafaim de parca am alergat la maraton. Din loc in loc, pe drumul forestier sunt asezate bancute pe care te poti odihni dar timpul nu ne permite, mai ales ca din cer incep sa cada mici fulgi de zapada. Pe la jumatatea drumului clachez si ii spun sotului ca raman sa-l astept pana se intoarce dar in felul lui mieros ma pacaleste, hai inca o panta, hai inca o curba, te rog – uite plange asta mica dupa tine. La ultima curba ii spun: gata, daca nu se vede nici acum manastirea eu ma lipsesc. El, care era tot timpul cu 50m inaintea mea imi spune: hai ca se vede, uite mai e putin, putinul insemnand doua pante abrupte, dar avea dreptate se zarea ceva prin ceata deasa de se lasase peste padure.

Ajungem in curtea manastirii si ramanem uimiti de cat de bine sunt gospodariti, au o biserica noua, un paraclis (biserica veche), chilii construite recent, trapeza si alte acareturi trebuincioase. Pana sa facem cateva foto apare un calugar si ne intreaba daca vrem sa intram in manastire. Daca pana atunci ne simteam stingheri in peisajul rupt parca din alta lume, in atmosfera aceea misterioasa dupa aparitia preasfantului am avut o alta viziune a locului. Parintele Ioan ne-a povestit atat de multe ca mi-e teama sa nu uit ceva sa va impartasesc si voua.

Am intrat in biserica noua si nu m-am putut abtine sa nu observ la intrare, in tinda vreo 15 perechi de incaltari pt interior, probabil fratii le poarta sa nu murdareasca covoarele. Intreb despre istoricul locului si parintele ma informeaza ca un localnic pe nume Constantin Corlateanu a ridicat mai intai o cruce de cinstire pt Fecioara Maria care ii aparuse in vis si-l vestise ca feciorul lui plecat la razboi si dat disparut, traieste. Dupa circa trei ani acesta se intoarce acasa si se pune temelia vechii biserici cu hramul Sfanta Treime dar nu rezista decat pana in 1962 cand regimul comunist da ordin sa fie demolata. Se zice ca din cei 20 insi care au participat la demolare, 19 au murit in decursul unui an astfel ca ultimul decide sa se ia in piept cu regimul si construieste o mica bisericuta din lemn pe locul celei daramate. Dupa Revolutie se redeschide schitul (tot) de calugari iar in 1995 se porneste constructia noii biserici cu hramul Sf. Ioan Iacob Hozevitul.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul este un pustnic roman nascut undeva in jud. Botosani si care dupa ce s-a calugarit a plecat in Tara Sfanta sa viziteze locurile unde s-a nascut si a patimit Iisus. A hotarat sa ramana acolo si dupa cativa ani in care a slujit la Manastirea Sf. Sava s-a retras in pestera Sfintei Ana din Hozeva impreuna cu un ucenic. A trait o viata privata de hrana si de ispitele lumesti, in post si rugaciune pana cand si-a dat obstescul sfarsit la 5 august 1960. Se spune ca si-a prezis data cand v-a muri si a notat-o pe unul din peretii pesterii. La dorinta sa sfantul a fost inmormantat in aceeasi pestera in care a trait. Dupa 20 ani, ucenicul sau venit din America a cerut deschiderea acesteia pt a-si mai vedea o data discipolul si asa a descoperit ca trupul ii era intact semn ca Dumnezeu il trecuse in randul sfintilor pt viata curata de pe pamant. Ucenicul i-a facut racla din lemn de chiparos si i-a mutat moastele in Manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul.

Si aici este o poveste interesanta despre cum a ajuns acest sfant sa fie protectorul bisericii. Cand s-a pornit constructia noii biserici Arhiepiscopia Sucevei a trimis un preot care tocmai ce se intorsese din Israel sa supervizeze lucrarile. Acesta a venit cu ideea de aduce aici din Moastele Sfantului si a adus o parte din parul din barba pe o bucata de vata imbibata cu mir. Ambele biserici sunt construite in forma de cruce, pictate de o mana maiastra ca ai impresia ca esti intr-un muzeu de arta.

In timp ce ne rugam la Sf. Moaste parintele Ioan ne mai povesteste despre obstea schitului. Ca sunt 21 de suflete din care 3 preoti care slujesc pe rand, fiecare cate o saptamana, slujbele se tin dupa 12 noaptea de aceea fiind foarte frig, pe perioada iernii se slujeste in biserica noua, care are incalzire iar pe perioada verii in biserica veche. Il intreb de ce au imprejmuit cu plasa o buna bucata din curte si-mi spune ca acolo tin gainile iar plasa e protectie pt ulii. In acest schit nu se mananca decat hrana de post. Il intreb de ce mai cresc gaini atunci? Pentru oua vine raspunsul firesc. Parintele are asa un grai dulce bucovinean si blajin ca nu ne saturam sa-l ascultam, iar el are atatea sa ne spuna. Il intreb cum au adus atatea materiale intr-un loc atat de greu accesibil si-mi raspunde: cu tractorul. Dar cate drumuri o fi facut tractorul ala de s-au infaptuit asa minunatii ne vreau sa stiu. Iesim din biserica noua si in drum spre cea veche parintele ne arata in ce directie este Giumalaul. Pacat spune el ca este ceata pt ca privelistea este mirifica. Abia atunci am remarcat ca schitul este cocotat pe un varf de munte, cam la 1100m altitudine si chiar ma oftic de ce „noroc” am avut ca de fiecare data cand am fost la inaltime sa nu putem admira splendirile naturii.

Dam sa plecam pt ca scartzaita mica se tot foia in marsupiu dar suntem invitati la masa. Noi insistam sa plecam pt ca incepea sa se insereze si se lasase un ger de nu puteam respira (deh, aerul curat cu care plamanii nostri nu erau obisnuiti). Dar cine sa poata sa-l refuze pe parintele Ioan? Un om cu un chip atat de bland si de cald nu poate fi refuzat asa ca intram in trapeza mai mult sa ne incalzim. Ne serveste cu bors de peste din care eu mananc cu nesat, salata a la russe si paine de casa. Toate foarte gustoase si in timp ce noi mancam il indemnam pe cuviosul sa ne mai vorbeasca. Nu am zabovit mult pt ca nu vroiam sa ne prinda noaptea prin munti iar parintele avea de tinut slujba de vecernie. Ne-a oferit in dar 2 icoane si o carte de rugaciuni si ne-a condus protector pana la poarta urandu-ne ca Domnul sa ne aiba in paza. Cu atata liniste si pace sufleteasca in jurul nostru chiar Ii simteam mana deasupra capului.

---

VIZUALIZĂRI: 17945 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI