Un furnicar de oameni și vapoare: Pireu

TIPĂREȘTE

Îl știm, am auzit de el cu siguranță, chiar dacă NuAmFostAcolo: de aici, din cel mai mare port al Greciei, #1 în Europa în materie de transport de pasageri și cotat printre primele zece din lume la transportul de mărfuri, pornesc feriboturile și hydrofoilurile către insulele din Marea Egee, atât de îndrăgite de mulți dintre noi. Și cum de câțiva ani chinezii au devenit acționari majoritari în compania care administrează portul, poziția acestuia pe Drumul Maritim al Mătăsii se va consolida în viitor. Un viitor ce se anunță, așadar, foarte promițător.

Mării îi datorează Pireu totul, din trecut până în prezent, dar trebuie spus că nici Atena nu ar fi fost și nu ar fi ce este fără el. Și iată cum capitala elenă își adaugă încă o perlă la salba sa, pe lângă siturile antice, bisericile bizantine, muzeele de renume mondial, colinele panoramice, cartierele pitorești înecate în tufe de bougainvillea, clădirile impresionante în stil neoclasic sau plajele de pe Rivieră.

Povestea acestui oraș-port este lungă, așa cum sunt mai toate istoriile așezărilor grecești, și nu de puține ori soarta continentului nostru (și a întregii lumi, în fapt) a fost decisă de Pireu. Să ne gândim, de pildă, ce s-ar fi întâmplat dacă atenienii și aliații lor nu i-ar fi învins pe perși la Salamina în 480 î. Hr. într-o bătălie navală dusă cu triremele, celebrele nave de război construite în Pireu, și dacă dacă arhontele Temistocle, în înțelepciunea sa, nu ar fi ordonat fortificarea portului prin construirea „zidurilor lungi” de apărare ale căror ruine s-au păstrat, deși numai în mică măsură, până astăzi.

Oare Atena ar fi putut supraviețui înfrângerii pentru a înflori în Epoca de Aur a lui Pericle (care a extins zidurile Pireului, ce aveau să îi servească mai târziu pe atenieni, deși numai până la un punct, în timpul Războiului Peloponesiac împotriva Spartei) drept cea mai importantă cetate-stat din Bazinul Mediteranean, un model de organizare social-politică și leagăn al civilizației occidentale?

Și fără victoria de la Salamina, în care Pireul a jucat un rol major, ar fi putut Alexandru Macedon, după un secol și jumătate, printr-una dintr-acele răsturnări ironice de situație cu care istoria se joacă uneori, să răspândească inclusiv în Persia, prin cuceririle sale, cultura greacă în întreaga lume, așa cum era ea cunoscută la acea vreme?

După succesul de la Salamina atenienii au realizat importanța strategică a portului și l-au însărcinat pe Hippodamus din Milet cu proiectarea orașului, sarcină de care acesta s-a achitat prin faimosul său tip de plan cu străzi rectilinii întretăiate în unghiuri drepte, folosit ca sursă de inspirație și după 1830, când Pireul a fost reconstruit din ordinul regelui Otto al Greciei.

Hmmm..., un salt prea mare în timp, nu-i așa?

Să revenim atunci în antichitate pentru a-l menționa pe generalul roman Sulla, care în anul 86 î. Hr. a capturat și distrus Pireul, condamnându-l la o îndelungată perioadă de declin, căci sub romani și în perioada bizantină portul nu a mai fost folosit decât sporadic. Nici venețienii nu i-au acordat prea mare importanță; i-au zis totuși Porto Leone, după gigantica statuie înfățișând un leu, sculptată în jurul anului 360 î. Hr., care a străjuit multe secole intrarea în port. În 1687, într-un atac contra otomanilor, stăpâni peste Pireu începând din 1456, dogele Veneției Francesco Morosini a atacat și cucerit Atena, bombardând Parthenonul și luând ca pradă de război leul sculptat, care a fost amplasat în fața Arsenalului venețian, unde poate fi văzut și astăzi. O copie în mărime naturală este expusă la Muzeul Arheologic din Pireu iar o alta se află la intrarea în dana 12 a portului de feriboturi.

După epoca de stagnare sub Imperiul Otoman, odată cu formarea statului elen modern orașul și-a redobândit treptat strălucirea iar în timp a devenit un centru industrial de seamă. Populația a crescut prin sosirea unor imigranți din insulele din Marea Egee în anii 1840-1870 iar mai târziu a unui val masiv de refugiați în urma schimbului de populații de după Războiul greco-truc din 1919-1922.

Atena a fost cruțată în al Doilea Război Mondial. Nu și Pireul. Orașul a fost puternic bombardat de Luftwaffe (peste 50 de atacuri aeriene), dar și de Forțele Aliate. Lucrările de refacere au demarat în 1945, prin cooperarea dintre inginerii americani și autoritățile locale la scoaterea epavelor din mare și repararea docurilor și antrepozitelor, și au continuat într-un ritm susținut.

Astăzi Pireu, al treilea oraș ca mărime din Grecia după Atena și Salonic, se prezintă ca o metropolă modernă prin excelență, a cărei caracteristică esențială este, în opinia mea, energia pe care o degajă. O forfotă incredibilă te întâmpină la tot pasul, oamenii par să se miște aici mai iute decât oriunde am văzut eu în această țară, renumită pentru ritmul ei lent și pentru stilul meditativ-contemplativ în care localnicii își duc viața, în armonie cu natura, cu semenii și cu ei înșiși.

Pireu este un oraș nou, un oraș de blocuri în care prea puține vestigii amintesc de trecut. Totuși un templu închinat lui Dionysos a fost excavat în 1884, când se săpa fundația pentru Teatrul Municipal, iar în 1959, în apropierea portului principal, au fost descoperite o statuie în bronz de 2,35 m înălțime a Athenei Piraeus, datată de specialiști în sec. IV î. Hr., precum și o sculptură înfățișându-l pe Apollo Piraeus (sec. VI î. Hr.), singurul „kouros” arhaic din bronz cunoscut până în prezent. („Kouros” - „băiat, tânăr” în limba greacă - este un termen folosit în prezent pentru a defini statuile antice reprezentând nuduri de bărbați tineri stând în picioare). Ambele lucrări sunt expuse la Muzeul de Arheologie din Pireu, alături de alte artefacte găsite în majoritate în epavele vaselor eșuate în apropierea țărmului.

Și dacă tot am pomenit de Muzeul de Arheologie, orașul găzduiește și o a doua instituție de gen, și anume Muzeul Elen al Marinei, amenajat pe cheul Marinei Zea, în jurul unei porțiuni păstrate din zidurile lui Temistocle. Cei interesați pot cunoaște aici istoria navigației grecești, de la antichitate, trecând prin Evul Mediu și Războiul de Independență, și terminând cu evoluția vaselor comerciale în epoca modernă. În plus, se poate vizita Averof, fosta navă-amiral a flotei grecești, ancorată în apropiere.

Vă spuneam că Pireu este un oraș zgomotos, trepidant și ușor îmbâcsit, relativ lipsit de situri antice și alte obiective istorice și astfel destul de diferit de Atena. Am avut ocazia să-i „iau pulsul”, nu mai mult de atât, în două „reprize”: în plimbarea cu autobuzul hop-on hop-off și la plecarea spre insula Poros vezi impresii.

O să încep cu a doua întâlnire cu orașul, precizând că pentru a ajunge aici am luat din Atena metroul, Pireu fiind punctul terminus al liniei 1. Gara, dată în funcțiune în 1929 și inspirată în stilul său eclectic, specific epocii, de Gare du Nord din Paris, m-a impresionat cu acoperișul din sticlă transparentă ridicat peste vastul hol central.

Din gară se ajunge în câteva minute, traversând strada, în portul de feriboturi Kentrikó Limáni, denumit în trecut Kantharos, un spațiu imens, cu multe porți de îmbarcare. Din fericire, terminalul E8, cel din care am urcat pe Flying Cat 6 către Poros, se află chiar la intrare, așa că după ce ne-am cumpărat biletele am avut timp să aruncăm o privire pe străzile din jur, pline de fast-fooduri și alte prăvălii, dar mai ales să admirăm uriașele nave de croazieră, rivalizând în înălțime cu blocurile de locuințe de vizavi. De reținut însă că distanțele dintre dane sunt mari, așa încât, dacă veți lua de aici un feribot către o insulă grecească, ar fi bine să vă informați dinainte asupra poziționării locului de îmbarcare pentru a nu bâjbâi și a rata, Doamne ferește, ora de plecare.

Altminteri portul arată... ca orice port: aglomerat, nu foarte curat, totuși cu bănci acoperite și mici chioșcuri cu răcoritoare, cafea și gustări.

Ceva mai bine aveam să cunosc orașul cu ajutorul autobuzului hop-on hop-off, cu 10 plecări/zi, prima la ora 11, ultima la 18.45 din stația Acropole.

La ieșirea din Atena am străbătut bulevardul Pireos, foarte lat (4 benzi/sens), după care am virat la stânga pe Leof. Kifisou, intrarea în Pireu. Ca orice zonă situată la priferia unui oraș mare, aceste artere sunt străjuite în principal de sedii de firme, depozite, outleturi etc., și aproape că nu-ți dai seama unde sfârșește Atena și începe Pireul.

Lăsăm în stânga Planetarium, prima stație a autobuzului nostru, și ne înscriem pe Leof. Posidonos, iar de aici lucrurile încep să devină interesante. De ce? Pentru că de o parte și de alta a îmbârligăturii de șosele suspendate se află două construcții impunătoare, ambele destinate sportului.

În dreapta, Stadionul Karaiskakis este binecunoscut iubitorilor fotbalului drept casa clubului Olympiacos Pireu. Poartă numele unui general, erou al Războiului de Independență, mort în zonă într-o bătălie în 1827. Conceput inițial ca velodrom pentru prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne din 1896, stadionul a fost renovat în anii ʼ60 și complet refăcut în 2004 pentru a găzdui turneul de fotbal din cadrul Olimpiadei.

În 1985 a fost inaugurat Stadionul Păcii și Prieteniei, o arenă interioară multifuncțională, gazdă a echipei de baschet Olympiacos. În complexul care cuprinde și un amfiteatru cu peste 900 de locuri și alte trei arene auxiliare au loc concerte, expoziții, congrese și diverse manifestări și evenimente.

Pe măsură ce ne apropiem de piața centrală - Korai, blocurile de locuințe, nu mai înalte de 7-8 etaje, fac loc unor clădiri elegante în stil neoclasic, cea mai impunătoare dintre ele fiind, fără îndoială, Teatrul Municipal, cu fronton și coloane. A fost construit în 1895 după modelul Operei Comique din Paris și de-a lungul anilor a fost ocupat de soldații francezi în Primul Război Mondial, de refugiații din Asia Mică după catastrofa din 1922 și a supraviețuit bombardamentelor din al Doilea Război Mondial, fiind refăcut în anii 2000.

În imediata sa apropiere se află Catedrala cu hramul Sfintei Treimi, un superb edificu neobizantin, și Biserica Sf. Nicolae, ridicată între 1889-1902, cu cele două turle ale sale și cupola care sclipește albastră în soare.

După oprirea la Terminalul 12 al feriboturilor, șoferul autobuzului se lasă înduplecat și mai face o haltă - facultativă - în al doilea port natural al orașului, Pasalimáni, numit și Zea sau Golful Pașei (Pashaʼs Bay), locul unde, în vremea ocupației otomane, pașalele veneau însoțite de femeile din harem pentru a se scălda în mare. Coborâm pentru a admira iahturile luxoase înșirate de-a lungul falezei. În jur, lume multă, în zare - blocuri. Aerul sărat ne gâdilă nările, căldura ne sufocă. Facem o pauză de hidratare la o terasă, eu cu un frappé, Adrian cu o bere, și, învigorați, pornim pe jos către al treilea (și cel mai mic) dintre porturile Pireului - Mikrolimáni.

Distanța nu e deloc mare, o străbatem în pas lejer într-o jumătate de oră, timp în care aruncăm un ochi ba în stânga, către clădirile rezidențiale și părculețele ce le înconjoară, ba în dreapta, spre mare. Și remarcăm câteva plaje mici cu pietricele și nisip, dintre care una - aveam să constat acasă, googlăind, că-i zice Votsalakia - este amenajată cu șezlonguri, umbrele, toalete și un teren de tenis.

Pireu e așezat într-o peninsulă calcaroasă, plajele - atâtea câte sunt - nu par prea îmbietoare, dar compensează din plin cu tavernele, cele mai multe amplasate în zona Mikrolimáni. Citesc că servesc cu precădere pește și fructe de mare (ceea ce era de așteptat) la prețuri deloc mici, ceea ce iarăși nu mă miră, așa că ne mărginim să privim marea și vasele pescărești, aliniate frățește la mal, „umăr la umăr”, cu iahturile elegante.

„Micul port” este probabil zona cea mai pitorească din oraș, datorită atât țărmului dantelat presărat cu golfulețe, cât și colinei ce se înalță în spatele său, care adăpostește frumosul cartier Kastélla, plin de conace neoclasice atent restaurate. Îl vedem din fuga autobuzului, luat din stația facultativă Mikrolimáni. Pe lângă noi trec în viteză, fără a opri la semafoare, zeci de scutere. Din scaunele de la etaj admirăm panoramele superbe ale Golfului Saronic până hăt departe, dincolo de Palaio Faliro, către Riviera Ateniană.

Astfel ne luăm la revedere de la cosmopolitul, freneticul Pireu, oraș de sine stătător însă pe care eu îl consider mai degrabă o prelungire și o completare valoroasă a Atenei. Majoritatea călătorilor îl văd doar drept o simplă escală în drum spre insule, însă dacă timpul vă permite, merită să-i rezervați câteva ore, măcar pentru a privi vasele de toate felurile, mărimile și naționalitățile ancorate în cele trei porturi și întinderea nesfârșită, albastră a mării.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1781 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI