Fishpicnic pe vapor

TIPĂREȘTE

Ultima excursie făcută în sejurul de la Poreč a fost una cu vaporul, pe mare, o croazieră de la Poreč la Rovinj.

De fiecare dată când treceam pe faleza din port, eram îmbiaţi de diferite persoane să ne înscriem la o excursie pe mare, ofertele fiind numeroase şi care mai de care mai tentante. Cum să nu te tenteze o plimbare cu Yellow Submarine, să descoperi minunata lume subacvatică, văzută din cabina submarină cu aer condiţionat, a vaporaşului Krivica? Plimbarea durează o oră şi costă 70 kune. Sunt şase curse zilnice, prima la 10:30, ultima la 18:00.

Da, dar concurenţa vine cu o ofertă mai tare: Rezervaţi-vă o oră pentru a cunoaşte minunile subacvatice şi pentru a admira portul Poreč de pe mare, sună reclama. Preţul e acelaşi, dar se organizează şi excursii nocturne, la orele 21:00 şi 22:00.

Pentru 180 kune, mai multe firme, dintre care am reţinut după nume trei, de la care mai am şi acum flyer-ele, Victoria Tours, Sveti Mauro şi Monvi Tours, oferă excursii de o zi cu vaporul pe mare, pe traseul: Poreč-Fiordul Lim-Rovinj-Vrasr-Poreč, cu opriri la Rovinj şi Vrsar şi. Am ales oferta firmei Monvi Tours, din trei motive:

► programul acestora era mai lung cu o oră, de la 9:30, la 17:30, faţă de 10:00-17:00, al celorlalte firme

► ofereau o reducere de 40 de kune la cumpărarea a două bilete, aşa că am plătit în total doar 320 kune

► nu era nevoie de rezervare în avans, pentru că, mi-au spus ei, au două vapoare, aşa că vom găsi întotdeauna locuri libere la ei.

Aşa a şi fost, vineri 3 septembrie, la 9 dimineaţa, eram prezenţi în port şi, cum ne-a văzut, simpaticul tip de la bilete, Josip, care vorbea italiană, germană şi engleză (ca de altfel şi cei de la celelalte agenţii) ne-a recunoscut şi ne-a spus: Gata, v-aţi hotărât pentru astăzi? Da, i-am răspuns, astăzi, pentru că mâine plecăm.

Am plătit 320 kune (se putea plăti şi în euro, 44 €) şi am urcat la bord. Vaporul nu era prea plin, doar puntea inferioară era ocupată parţial. Am urcat pe puntea superioară, în partea din spate a acesteia şi, peste câteva minute am plecat spre sud. Norii de dimineaţă se împrăştiau deja, lăsând să se întrevadă o frumoasă zi, senină şi caldă. Marea era calmă şi pescăruşii deja însoţeau vaporul ce ieşea din port.

Am mers de-a lungul ţărmului, oprindu-ne din loc în loc, pentru ca pe vapor să urce alţi turişti, astfel că acesta s-a umplut rapid. Şi, în timp ce ne lăsam mângâiaţi de briza plăcută a mării, a început şi antrenul. Iniţial am crezut că este o înregistrare, dar ne-am dat repede seama că de fapt totul este live.

Pe puntea inferioară-anterioară, un singur om-orchestră, vorbind, pe rând, în cinci limbi, croată, engleză, italiană, germană şi rusă, cântând şi acompaniindu-se cu un instrument universal, a reuşit foarte repede să-i trezească din amorţeală şi pe cei mai obosiţi turişti, cei care stătuseră, probabil, până spre dimineaţă prin vreo discotecă. Repertoriul era cu adevărat internaţional, alcătuit din cântece mai vechi, sau mai noi, dar toate erau şlagăre cunoscute, astfel că pe rând, fiecare naţie fredona, odată cu animatorul, cântecele în limba proprie (noi, mai "internaţionali", le fredonam e toate).

Cântând şi legănându-ne în ritmul muzicii, admirând marea, ţărmul şi insuliţele presărat pe traseu, nici nu am băgat de seamă cum a trecut timpul şi am ajuns la primul obiectiv, Lim Fjord, singurul fiord al peninsulei Istria şi, cred, din toată Mediterana. Asta pentru că fiordurile sunt formaţiuni geologice caracteristice ţărmurilor scandinave ale Norvegiei, fiind produse de eroziunea solului de către gheţarii care alunecau spre mare pe versanţii munţilor. Fiordul Lim a fost săpat nu de un gheţar, ci de râul Pazinčica, al cărui estuar îngust seamănă atât de mult cu fiordurile norvegiene sau daneze, încât a fost ales drept loc de filmare a cunoscutului film Vikingii.

Dacă în excursia făcută cu cinci zile înainte, parcursesem cu vaporaşul fiordul Lim de la coada acestuia până pe la mijloc, de data asta am parcurs restul, de la mare, până la mijloc, unde se află Peştera Piraţilor. În peşteră este un restaurant şi dacă doriţi să ajungeţi la el, puteţi face o scurtă plimbare cu vaporaşul pe mare, de la Vrsar, oraşul de la gura fiordului.

Ne întoarcem şi ne reluăm drumul pe mare, în timp ce animatorul, devenit între timp ghid responsabil cu explicaţiile pentru ceea ce vedeam, îşi reintră în rolul iniţial şi-i continuă şirul de melodii din repertoriul internaţional. Şi aşa, din nou, timpul trece şi iată-ne ajunşi în dreptul portului Rovinj. Aici ni se desfăşoară o privelişte superbă: oraşul vechi, dominat de la înălţime de turla bisericii Sf. Eufemia şi, în prim-plan, portul.

Pe măsură ce ne apropiem de locul de amarare, animatorul ne precizează cum vom proceda pentru masa de prânz, numită de organizatori fish picnic]. La urcarea pe vapor, dăduserăm biletele cumpărate şi, în schimb, ni s-au dat alte bilete, pentru masa de prânz. Unii au primit astfel de bilete de culoare verde, alţii de culoare galbenă. Iniţial am crezut că în acest fel se face diferenţa între cele două meniuri la alegere: pui, sau peşte la grătar. De fapt, culoarea stabilea altceva: în ce serie vom mânca. Cum noi aveam bilete verzi, am rămas pe vapor să mâncăm, iar ceilalţi, cu bilete galbene, au fost trimişi la plimbare în Rovinj, urmând ca după ce terminăm noi, să vină şi ei să mănânce.

Imediat ce au coborât "galbenii", iar, "verzii" ne-am aşezat la mesele de pe puntea inferioară-faţă, întreg personalul de pe vapor, inclusiv simpaticul animator, s-au echipat cu halate albe şi au devenit chelneri. Şi ce chelneri! Se mişcau foarte repede, fără a-şi pierde zâmbetul amabil de pe figură şi aranjau totul cu o dexteritate uimitoare. Nu s-a întâmplat nicio confuzie, fiecare a primit meniul pentru care optase. S-au adus la mese şi castroanele cu salată de varză crudă şi roşii, pâina şi vinul, care ni s-a precizat că este la discreţie, cine mai doreşte mai poate cere. De asemenea, s-au mai adus şi carafe cu limonadă, foarte gustoasă, dar de care nu am profitat, preferând vinul alb şi rece, care se potrivea de minune cu heringii fripţi pe grătar. La masa noastră mai erau o pereche de ruşi şi două de nemţi. Aceştia din urmă au apreciat în mod deosebit vinul, drept pentru care unul din băieţii care erau atenţi la tot ce se întâmplă, a mai adus o sticlă de vin.

Restauraţi, am pornit apoi să descoperim oraşul Rovinj, sau Rovigno, pe numele său italian. Aveam la dispoziţie o oră şi jumătate, aşa că am pornit să vedem oraşul vechi. Tipic veneţian, acesta se află pe o peninsulă circulară, legată de restul uscatului printr-un mic istm. Depărtându-ne de port, am ajuns în piaţa oraşului, foarte curată şi foarte ordonată. Aici erau şi mai multe tarabe unde ne-am oprit şi am cumpărat câte ceva (suveniruri, mărgele din sidef), după care am pătruns în oraşul vechi. Nu am avut nevoie de hartă, lucrurile erau simple: voiam să ajungem la Biserica Sf. Eufemia, situată pe o colină, exact în mijocul peninsulei circulare. Cum aceasta este vizibilă din orice punct al oraşului, a fost foarte simplu să ajungem acolo. Am urcat pe străduţe pavate cu piatră şlefuită de milioanele de paşi ale celor care le-au străbătut, plimbarea pe străzile fermecătoare purtându-ne în trecutul îndepărtat al locurilor. Toate străzile duc în cele din urmă la partea de sus a dealului, unde se neaflă biserica Sf. Eufemia.

În locul unde astăzi se află Biserica Sf. Eufemia, odată a fost biserica San Giorgio (Sf. Gheorghe), care a devenit treptat prea mică pentru locuitorii din Rovigno, astfel că a început să se construiască, la începutul secolului al X-lea, o biserică nouă, mai mare. La începutul secolului al XVIII-lea biserica a fost refăcută şi consacrată şi Sfintei Eufemia.

Naosul este împărţit în trei zone paralele, despărţite de două rânduri de coloane şi având fiecare la capătul estic câte un altar. Altarul central este dominat de statuile din marmură de Carrara, reprezentându-i pe San Giorgio (Sf. Gheorghe), San Marco (Sf. Marcu) şi San Rocco. În partea stângă este altarul Preasfintelor Taine, decorat în marmură, cu statui de îngeri, iar la dreapta este altarul Sfintei Eufemia, patroana oraşului, cu statuia acesteia. În spatele altarului se găseşte sarcofagul de piatră cu moaştele sfintei, iar pe pereţii laterali, de o parte şi de alta a sarcofagului sunt două picturi, reprezentând, cea dinspre nord, martiriul Sf. Eufemia şi cea dinspre sud, aducerea sicriului sfintei la Rovigno.

Turnul-clopotniţă, cu înălţimea de 61 m, poartă în vârf statuia protectoarei oraşului, care se poate roti, după direcţia vântului.

Contra sumei de 4 kune de persoană, am urcat şi noi în turnul-clopotniţă, pentru a vedea o privelişte deosebit de frumoasă asupa oraşului, a portului şi a mării.

După ce am coborât din turn, am constatat că e cazul să ne întoarcem, nu mai aveam timp pentru altceva. Am ales o ală străduţă, pentru a nu reveni pe acelaşi drum şi am pornit la vale, prin Veneţia istriană, cum i se mai spune oraşului. Ajungem la un moment dat la Poarta Sfintei Cruci şi ne dăm seama că trebuie să ne îndreptăm spre vest, undeva la stânga. Da, la stânga, dar pe unde? Spre surprinderea noastră, nu era nicio străduţă pe care să ajungem la port. Am întrebat pe cineva şi am înţeles că ne aflam într-o zonă unde nu exista o legătură directă între laturile de nord şi de sud ale peninsulei, trebuia fie să ne întoarcem, fie să mergem mai departe. Am preferat să ne întoarcem, pentru că locul pe unde trebuia să o luăm spre port îl ştiam, trecusem pe-acolo, pe lângă sediul Comunităţii Italiene. Pe măsură ce ne apropiam de port, devenea din ce în ce mai clar că vom întârzia. Şi, într-adevăr, ireparabilul s-a produs! Cum veneam noi aproape alergând pe străduţa care dădea în port, ajunşi la capătul acesteia, vedem vaporul nostru care tocmai pleca. Acum, ideea pierderii vaporului ne încolţise deja în minte, aşa că nu am fost luaţi prin surprindere şi nici nu am intrat în panică, pentru că nu rămâneam în pustietăţi, se ajunge uşor din Rovinj la Porec, de exemplu luând un taxi, sau, şi mai interesant, luând o barcă-taxi. Dar ne părea rău de atmosfera de pe vapor. Alături de locul de unde vaporul nostru se îndepărta lent, un vapor Perla, al unei firme concurente (de fapt, aceste firme sunt constituite într-o asociaţie) se pregătea şi el să plece. Ne-am îndreptat spre vapor şi şeful ne-a grăbit să urcăm, că suntem ultimii. Ştiţi, noi, de fapt suntem cu Monvi Tours, i-am spus noi, recunoscându-l pe cel care, cu o seară înainte, încerca să ne convingă să mergem cu vaporul lui. Nu ştiu dacă ne-a recunoscut şi el, dar oricum a ieşit imediat pe dig şi a strigat ceva spre cei de pe vaporaul nostru, care se îndepărtase deja cu vreo 10 m de ţărm. Nu am înţeles ce i-a răspuns tânărul care strângea amara, dar oricum, ne-a făcut semn să urcăm, aşa că, până la următorea oprire, Vrsar, sau Orsera, pe numele său italian, am putut face comparaţie între atmosfera creată pe cele două vapoare. Nicio diferenţă, acelaşi antren. Şi aici era un animator, om-orchestră, utilat ceva mai sărac, doar cu un acordeon, dar asta nu-l împiedica să cânte frumos şi să facă lumea să se simtă bine. Şi el vorbea în cinci limbi, dar aici erau mai mult ruşi, în mare majoritate tineri, care nu păreau prea interesaţi de atmosfera creată, având alte preocupări. Vremea era splendidă şi, după vreo jumătate de oră, timp în care ne-am simţit minunat, am ajuns la Vrsar, unde am coborât la ţărm. Spre surprinderea noastră vaporul nostru nu ajusese încă aici, deşi plecase înainte. A sosit abia după un sfert de oră, pentru că făcuse un ocol, prntre nişte insuliţe, timp în care deja făcusem o baie în mare pe plaja din imediata apropiere a portului. Am pornit apoi să hoinărim prin oraş, mai atenţi acum la cât timp ne rămăsese. Oraşul arată tot în stil veneţian, ca mai toate oraşele din peninsulă, explicabil având în vedere că, timp de cinci secole, regiunea a aparţinut Republicii Veneţiene. Şi aici, pe un deal este o biserică veche, Sf. Anton, al cărei turn ţuguiat, ca mai toate de pe-aici, domină oraşul aflat la gura fiordului Lim.

După ce mai căscăm gura prin bazar şi mai cumpărăm nişte vederi magnetice, revenim în port şi ne urcăm pe vapor. Nemţii cu care stătuserăm la masă ne întâmpină cu aplauze, semn că absenţa noastră nu trecuse nebservată.

La ora fixată, vaporul se desprinde de ţărm şi, în acordurile muzicii cântate de animator, ne îndreptăm spre nord. Trecem prin dreptul celei mai mari plaje de nudişti din Europa, Koversada, în timp ce gazdele îşi iau rămas bun de la noi, pentru că, deja unii se pregătesc să coboare şi ne invită, politicos, dacă dorim, să contribuim cu câţiva bănuţi pentru animator, sau să-i cumpărăm CD-ul, cu 10 €. Adevărul este că muzica de pe CD nu era deloc rea, dimpotrivă, muzică populară croată cântată în stil etno. Un membru al echipajului a trecut pe toate punţile cu un coşuleţ, unde fiecare punea cât îl lăsa inima şi buzunarul. Nu cred că a fost cineva să nu da ceva.

Muzica a cîntat până când şi noi, ultimii pageri, am coborât în portul Poreč, iar echipajul a fost până la sfârşit de o amabilitate deosebită. Când ne-am luat rămas bun şi le-am mulţumit pentru plimbare, cei doi tineri de la ieşire ne-au adresat un "La revedere" pur românesc, semn că reţinuseră de unde eram şi că nu eram nicidecum primii români care făceam această scurtă croazieră. Mai mult decât atât, au ţinut să ne arate că ştiu mai multe despre noi, românii, pe care ei îi consideră nişte rude, sau buni vecini. Mi-au spus: şi voi spuneţi "Da", deci avem legături vechi şi strânse.

Era ultima seară pe care o mai aveam de petrecut în Croaţia şi inspiraţia a făcut să alegem să petrecem ultimele ore într-n mod încântător, pentru ca să mai dorim să revenim. Sau, mai degrabă cred că, indiferent cum am fi ales să ne petrecem timpul, sentimentele ar fi fost aceleaşi. Pentru că gazdele noastre, croaţii, ştiu să facă turism organizat precum nemţii, dar şi cu căldura şi sinceritatea caracteristice balcanicilor.

Ca toate lucrurile frumoase, care nu durează prea mult şi vacanţa noastră la Poreč se terminase. După şapte zile petrecute aici, în care am făcut zilnic câte o excursie, venise timpul să ne luăm rămas bun de la această frumoasă regiune, frumoasă pentru că aşa a lăsat-o Dumnezeu, dar şi pentru că cei care o păstrează ştiu să aibă grijă de ea.

Dacă nu v-aţi hotărât unde să mergeţi anul viitor în vacanţă, ascultaţi-mi sfatul şi mergeţi în Croaţia (eventual în Istria), vă asigur că nu veţi regreta. Dar am o rugăminte: faceţi în aşa fel încât gazdele să nu-şi schimbe impresia bună, pe care încă o au despre români!

---

VIZUALIZĂRI: 4382 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI