Piețele din Palermo: zgomot, culoare, mirosuri și, mai ales, mâncare!

TIPĂREȘTE

Se spune că nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim. Frumos spus, filozofic, aproape de pus pe perete. Nu știu însă câtă aplicație are în realitate, pentru că atunci când ți-e foame rău, toată filozofia se duce pe apa sâmbetei. Când mi-e foame în mod exagerat devin morocănos, am chef de ceartă și, lucru grav, refuz să mai gândesc. Nu că, sătul fiind, aș gândi neapărat mai mult și mai bine. Să ne înțelegem: am trei neuroni, mari și lați, în nuca dintre urechi. Unul știe cum mă cheamă, altul e stăpân pe reflexele de bază, iar al treilea, cel mai harnic dintre toți, bate din când în când cu lingura în castroanele de tablă din stomac, cerând imperios atenție.

Ce vreți, sunt moldovean, iar la noi mâncarea e sfântă. Acuma, nu vreau să-i scandalizez pe moldovenii din elită, aceia care trăiesc exclusiv pentru a-și astâmpăra setea de cultură și de frumos, dar vă spun eu, că știu: imaginea unei străchini aburinde cu mâncare-n ea poate fi la fel de emoționantă ca un apus de soare perfect regizat. Ba uneori chiar mai mult. Mai ales când apusul vine pe stomacul gol. (Aoleu… e seară. Vine cina!)

Piețele din Palermo

Dintotdeauna am făcut tot ce-a ținut de mine ca să ajung în piețele agroalimentare din orașele prin care am trecut. Pentru mine, piața spune enorm despre felul în care trăiesc oamenii unui loc. Acolo se vede cel mai limpede temperamentul, ritmul, nervul unei comunități. Nu în muzee, nu în clădirile oficiale, nu în broșurile lucioase pentru turiști. Ci între tarabe, printre strigăte, mirosuri și gesturi repezite. De aceea, firesc, n-aveam cum ca, odată ajuns în Palermo, să nu merg să văd ce și cum.

Acuma, după ce am fost, pot spune fără exagerare că a vedea Palermo fără a trece prin piețe este ca și cum te-ai fi dus într-un muzeu, dar n-ai intra. Aștepți afară și îi lași pe alții să-ți povestească ce este înăuntru. Poți prinde câteva idei, câteva imagini, dar îți scapă esențialul. Piețele agroalimentare din Palermo sunt un adevărat cinéma-vérité: viață pură, necosmetizată, în plină desfășurare.

Odată ajuns acolo, ești înghițit imediat de mulțime și devii, fără să-ți dai seama, un mic personaj în decor. Comercianții strigă, gesticulează, te prind din priviri și încearcă să te convingă că exact marfa lor este cea de care ai nevoie. Nu există politețe rece sau distanță: totul e direct, sonor, aproape teatral. Tu, la rândul tău, ești luat pe sus de culori – roșul tomatelor, verdele ierburilor, argintiul peștelui –, de arome puternice și de întreaga atmosferă care pulsează continuu.

Aici piața nu este doar un loc de cumpărat mâncare, ci un spectacol zilnic, o scenă pe care oamenii joacă fără să știe că joacă. Se negociază, se glumește, se comentează viața, politica, vremea. Totul la vedere, totul pe față. Palermo se lasă înțeles abia când îl asculți în piețe, când îi simți zgomotul, când îi accepți dezordinea vie. Abia atunci orașul începe să vorbească cu adevărat.

Palermo are vreo patru piețe mari: Mercato Ballarò, Mercato Vucciria, Mercato di Capo și Borgo Vecchio. Din toate astea am ajuns în primele trei. Și e suficient. O piață palermitană nu se „vizitează” , se suportă, se respiră și, la final, se duce cu tine, chiar dacă n-ai cumpărat nimic. Descrierea unei piețe italienești se face cel mai ușor în culori, mirosuri și, mai ales, în zgomot. Mult zgomot. Zgomot viu, cald, care nu te obosește, ci te prinde.

Comercianții își strigă marfa aproape cântat. Nu e un simplu „hai la pește” sau „roșii bune” , e un fel de refren repetat la nesfârșit, cu inflexiuni, pauze dramatice și accente bine puse. Ținând cont că suntem în Italia, totul seamănă cu o operetă populară, improvizată între tarabe. În afară de strigăte, e și multă artă teatral-bucătărească: mâini care zboară prin aer, cuțite care lovesc tocătorul ca niște castaniete, priviri aruncate strategic, de parcă fiecare client ar fi un personaj important din piesă.

Ești luat din toate părțile. Cromatic, sonor, olfactiv. Peștele strălucește aproape indecent, fructele sunt prea coapte ca să fie cuminți, verdețurile miros a pământ cald. Nimic nu vine cu porția. Totul se revarsă peste tine, buluc, fără menajamente. La început te aperi, apoi cedezi. Și tocmai când începi să te simți parte din decor, apare o urmă de melancolie: oamenii ăștia fac același spectacol zi de zi, de ani întregi, fără aplauze oficiale, fără cortină.

Iar tu pleci cu senzația că ai asistat la ceva autentic, fragil, care s-ar putea pierde într-o zi. Și, ca orice lucru viu, piețele din Palermo nu se povestesc perfect. Se simt. Se țin minte. Și, uneori, ți se face dor de ele fără să știi exact de ce.

Mercato Ballarò. Cea mai mare piață din Palermo. Și nu are cum să fie altfel decât un spectacol. Unul continuu, fără pauze, fără bilete, fără locuri numerotate. Mie, unuia, mi-a plăcut enorm, din toate motivele spuse mai sus și încă din câteva pe care nici nu știu să le explic clar. Ballarò este esența vieții cotidiene din Palermo: o aglomerare cumva ordonată în toată dezordinea aia generală, un haos care, printr-o minune, funcționează.

Ajungi acolo și, la un moment dat, nu mai știi ce să faci. Te uiți la marfă, încercând s-o vezi pe toată deodată – lucru imposibil –, în timp ce guști o măslină oferită intempestiv de vânzătorul din fața ta. Omul reușește, nu știu cum, să vorbească calm cu tine și, simultan, să-și strige marfa ca și cum ar fi la final de arie. Lângă el, altul fierbe anghinare și, fără să-ți dai seama când ai acceptat, te trezești molfăind o frunză de anghinare, partea de jos, aia albă, doar ca să vezi cât e de dulce. Și e.

La câțiva pași mai încolo, te arunci în măcelărie. Treci pe lângă tarabe unde carnea e expusă în toate formele posibile și imposibile, iar măcelarii fac un adevărat show în timp ce porționează marfa. Cuțite, gesturi largi, glume, priviri aruncate publicului – parcă totul e regizat. Toată această agitație trebuie însă stăpânită, pentru că orice aglomerație umană atrage și artiștii de te fac la buzunare sau la bagaje. Așa că mai adaugi un stres mic, suplimentar, la tot spectacolul ăsta mare.

Din loc în loc, nu foarte departe unul de altul, grătarele fierbinți cu bucăți de carne, pește și fructe de mare aruncă-n aer vălătuci de fum îmbibați cu mirosuri care te topesc pe loc. Treci pe lângă tarabe cu fructe, cu dulciuri, cu pește, cu fructe de mare și, dacă te uiți mai atent, cred că găsești și piese de MIG, plus vreo trei spioni din războaiele lumii, ascunși strategic între lămâi și sardine.

Cea mai bună descriere a acestei piețe rămâne, pentru mine, „Moșii” lui Caragiale. Doar că aici replicile sunt în siciliană, decorul miroase a grătar, iar tu ești personaj fără să fi vrut. Și, culmea, îți place.

Ne-am bâțâit pe-acolo vreo oră și jumătate, inițial animați de dorința turistului responsabil: să vedem, să simțim cotidianul, dar fără să gustăm. Planul era simplu și, teoretic, inteligent. Dacă aș fi gustat din tot ce mi se oferea, deveneam caz de targă, cu intervenție și girofar. Așa că m-am ținut tare. O vreme.

Pe final însă, pe la ora 12, neuronul cu castronul și lingura-n mână a început să facă scandal serios. Nu mai șoptea, nu mai negocia, cerea mâncare cu subiect și predicat. Clar, am fost înfrânt. Și am cedat fără luptă, pentru că nu degeaba Palermo este regele street food-ului european.

Cât ne-am plimbat prin piață am testat, v-am spus, măsline, anghinare, panelle – aluat din făină de năut, tăiat în pătrățele și prăjit –, celebra ”pani ca meusa” adică sandvișul cu splină, și o caserolă cu vreo 200 de grame dintr-o fiertură de carne de vită, cartilaje și rasoale, pe care nu știu cum o cheamă, dar știu sigur că era foarte bună.Dacă ar fi avut hrean lângă era bestială , dar na, nici măcar în Palermo nu totul perfect din pucnt de vedere al mâncării!

Toate gustoase, toate periculoase. Pentru că, paradoxal, nu ne-au potolit foamea, ci ne-au deschis apetitul. Atât de tare, încât am luat decizia finală: mâncăm aici, la botul calului. Am găsit o terasă mică, cu vreo opt mese, din care două le-am ocupat noi. Și, din momentul ăla, piața n-a mai fost spectacol. A devenit prânz.

În principal, pe grătarul în cauză sfârâiau stigghiole: intestine de miel, oaie sau capră, prăjite zdravăn, un fel de kokorezzi de Grecia, dar cu temperament sicilian. Sunetul era hipnotic, mirosul – definitiv. Dar nu erau singurele care ne făceau cu ochiul. Pe lângă ele, se perpeleau cuminți peștii, fructele de mare, calamarii, cârnații… practic, grătarul era un rezumat comestibil al pieței.

Ne-am așezat și o doamnă ne-a luat imediat în primire, cu eficiența calmă a cuiva care a văzut multe stomacuri ambițioase la viața ei. Dacă ar fi fost după mine, aș fi comandat câte una din fiecare fără să clipesc. Am experiența litoralului românesc, unde hamsia se vinde la bucată, mujdeiul vine cu taxă de curățat usturoiul, iar porția se vede cu lupa, din aia profesională. Aici, instinctul de supraviețuire gastronomică mi-a spus: comandă tot.

Cumnată-meu a încercat să mă potolească, a invocat rațiunea, bunul-simț și ideea de limită. N-a ținut. La final a cedat, așa că am câștigat: am comandat câte o porție din tot ce era pe grătar. Fata care ne servea nici n-a clipit. Ne-a întrebat calm ce mai vrem de băut. Fetele au luat câte o aranciata, iar eu cu cumnatul meu am comandat câte o grappa, deși, teoretic, în Italia se bea după masă, ca digestiv. Am considerat-o preventivă.

Într-un timp absolut rezonabil au venit preparatele. Am făcut ochii cât farfuriuța de dulceață. Băi, erau porții adevărate. Porții de oameni serioși, nu de degustare. O să vedeți în poze. Atunci am înțeles că urma să avem o masă de prânz lungă, pentru că tot ce era gătit acolo era bun de mureai și, pe deasupra, mult. Mult-mult-mult.

Dar, știți ceva? Era prânzul zilei de 31.12. Nu ne grăbea nimeni. Așa că am stat liniștiți, bucurându-ne de fiecare îmbucătură și de spectacolul pieței, care curgea mai departe, fără pauză, în jurul nostru. Dumicații i-am împins pe gât și cu ajutorul unei beri siciliene. Eu, de regulă nu beau bere, dar atunci n-aveam cum să refuz!

Masa ne-a costat 120 de euro, cu tot cu tips, mâncare pentru 6 oameni și băutura adiacentă, cumva, cam 20 de euro de persoană, deși fetele au fost păcălite, ele n-au băut grappa.

Mercato Vucciria

Mercato Vucciria, Palermo. O piață cu istorie lungă și memorie încăpățânată. Se ajunge ușor la ea, fie venind dinspre Via Vittorio Emanuele, fie din Via Roma, două artere serioase, aproape sobre, care nu te pregătesc deloc pentru ce urmează. Pentru că Vucciria te lovește pe neașteptate. Numele vine, se spune, fie din francezul boucherie, fie din sicilianul vuccirìa, adică zgomot, zarvă, gălăgie. Oricare ar fi adevărul, ambele variante i se potrivesc perfect.

Spațiul este mult mai mic decât la Ballarò, dar asta nu o face mai puțin vie. Dimpotrivă. Totul e mai strâns, mai concentrat, mai intens. Tarabele sunt aproape una de alta, oamenii se intersectează, se ating, se evită la milimetru. Aici piața pare că pulsează într-un ritm propriu, ca o inimă veche care bate constant, indiferent de oră sau de sezon.

Vucciria a fost cândva centrul comercial al orașului, locul unde se descărcau mărfurile aduse din port și unde Palermo își făcea aprovizionarea zilnică. Astăzi, piața e un amestec de trecut și prezent: pește proaspăt, carne, legume, dar și baruri improvizate, mese în picioare, pahare ridicate în grabă. Ziua e piață adevărată, noaptea se transformă într-un loc de întâlnire, cu vin, bere și povești spuse tare.

Atmosfera e permanent teatrală. Strigătele comercianților se amestecă cu râsete, cu muzică, cu zgomot de farfurii. Totul e mai puțin ordonat decât la Ballarò, mai brut, mai direct. Vucciria nu caută să impresioneze, nu face spectacol pentru turiști. Ea trăiește. Și atât.

Mercato del Capo are pentru mine un loc special în memorie. Aici am mâncat, pentru prima oară în viața mea, stridii. Proaspete, vii, desfăcute pe loc. Ți le desface omul în fața ta și le primești într-o jumătate de cochilie. Desprinzi mușchiul stridiei cu cuțitul, storci niște zeamă de lămâie și o dai peste cap. Nu sună prea apetisant, isn’t it? Și recunosc, prima dată am avut o clipă de ezitare. Dar, pe cuvânt de om matur, sunt bune! Atât de bune încât, din momentul ăla, am gustat ori de câte ori am mai avut ocazia, fără frică și fără regrete.

Mercato del Capo este, parcă, și mai mică decât Vucciria. O piață strânsă, compactă, care se desfășoară în imediata vecinătate a bisericii Immacolata Concezione al Capo, cu fațada ei sobră, care veghează toată agitația din jur. Deși nu impresionează prin dimensiuni, piața atrage prin restaurantele de acolo, vreo trei-patru la număr, fiecare cu mesele scoase aproape în drum, fiecare promițând ceva bun și simplu. Și, nu vei fi mințit, mâncarea este bună, atmosfera lejeră, timpul petrecut acolo îl treci la timp câștigat.

Prețurile sunt cuminți, te îndeamnă să vii și să revii, nu de alta dar plăcerea creează dependență, e ceva cu dopamina și alte substănți de te fac dependent, @crismis sau @dorgo știu d-astea, ca ei îs medici, or mai fi și alții pe AFA, dar nu-i știu io și, oricum, nu despre asta-i vorba!

Nu este aglomerația din Ballarò, nici măcar forfota din Vucciria. Ritmul e mai domol, mai respirabil. Tocmai de aceea am mâncat aici în ziua de 1 ianuarie din anul ăsta, cu aerul ăla lejer, de oraș care încă se trezește după noaptea lungă. Oamenii sunt mai puțini, vorbesc mai încet, parcă și piața se mișcă mai calm.

Peștele arată impecabil, fructele de mare sunt proaspete, iar vânzătorii nu simt nevoia să strige ca la concurs. Mercato del Capo nu te ia pe sus, te invită. Și te lasă să stai. Să mănânci. Să bei un pahar. Să-ți aduni gândurile. E genul de piață care nu se laudă, dar de care îți aduci aminte cu plăcere, exact ca de prima stridie mâncată fără să știi sigur dacă faci bine.

Trăgând linie, piețele din Palermo nu sunt doar niște locuri unde se vinde mâncare. Sunt o lecție de viață predată pe viu, cu voce tare, cu gesturi largi și cu multă improvizație. Acolo înveți că dezordinea poate avea logică, că zgomotul poate fi muzică și că mâncarea nu e doar hrană, ci motiv de conversație, de ceartă, de împăcare și, uneori, de fericire pură.

Ballarò te ia pe sus, te amețește și te hrănește până la epuizare. Vucciria te strânge, te apasă puțin și-ți vorbește despre trecutul orașului, fără să devină nostalgic. Capo te lasă să respiri, îți pune o stridie în mână și te învață că lucrurile bune nu trebuie explicate prea mult. Le încerci și gata!

După ce treci prin piețele astea, Palermo nu mai e doar un oraș frumos din sudul Italiei. Devine o stare. Una cu miros de pește proaspăt, de grătar încins, de lămâie stoarsă peste ceva bun. Și, mai ales, cu oameni care știu să trăiască fără grabă, chiar și atunci când par grăbiți.

Cât despre mine, am plecat mai bogat: cu burta plină, cu neuronul liniștit și cu respect pentru popoarele care știu că viața se înțelege cel mai bine între tarabe. Dacă vreți să cunoașteți Palermo, mergeți în piețe! Restul e decor.

Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 42 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI