Paleokastrița, „cel mai frumos loc de pe pământ”? Poate că da!

TIPĂREȘTE

Prima zi pe insula Corfu a fost de la început destinată Paleokastriței. Aveam să stăm toată ziua cu roțile-n sus, să ne perpelim la soare, să ne scăldăm în apele turcoaz, să mâncăm chestii tradiționale și să vizităm mânăstirea de pe promontoriu; cam ăsta era planul... Despre plimbarea cu submarinul galben nu eram siguri, auzisem păreri împărțite, om vedea...

Pe scurt despre Paleokastrița

Paleokastrița se află în vestul insulei Corfu, pe o mică peninsulă, în jurul unei salbe de 6 golfuri orientate către sud. Ele sunt următoarele, de la vest spre est: Ampelaki (are un centru de închiriat bărci), Agios Petros (plajă pietroasă și un centru de ski marin; în apropiere se află și Acvariul ce poate fi vizitat, desigur), Agios Spiridonas (plajă cu nisip, se pot închiria hidrobiciclete; are și un ponton de unde se pleacă în excursii pe mare), Alipa (aici e portul stațiunii, inclusiv „stația” submarinului galben), Platakia (plajă pietroasă) și Agia Triada (în capătul estic se află un centru de scufundări). Pe vârful promontoriului dintre Agios Petros și Agios Spiridonas se înalță Mânăstirea închinată Fecioarei Maria.

Un must pentru cei ce își aleg ca bază de vizitare a insulei alte puncte cardinale este satul Lakones (de fapt, Paleokastrița era inițial portul acestui sat), ale cărui case sunt înșirate pe un pinten de munte, la vreo 300 de metri deasupra Paleokastriței. Satul e deosebit de frumos, dacă vă pălește foamea recomand din inimă taverna tradițională Boulis (salivez de câte ori îmi amintesc musacaua servită aici). La aproximativ 1 km după ieșirea din sat se află Restaurantul Golden Fox, de pe terasele căruia puteți admira splendida panoramă a Paleokastriței, cu toate cele 6 golfuri ale sale și cu mânăstirea (noi ne-am cazat la studiourile Bella Vista din imediata vecinătate, tocmai ce vă povestii). Mai mergeți puțin și, înainte de a intra în următorul sat, Krini, se face un drum în stânga spre Angelokastru (Castelul Îngerilor), un vechi castel bizantin cocoțat pe o stâncă (pe care am avut intenția de a-l vizita, dar până la urmă ne-am mulțumit a-l admira din depărtare, de pe balconul nostru de la Bella Vista).

Cum ne-am petrecut noi ziua

Pe la ora 10, când am coborât în Paleokastrița, n-a fost deloc simplu să găsim un loc unde să ne lăsăm mașina. Am observat că sunt mai multe spații de parcare, dar peste tot era aglomerat, fiind început de iulie. Ba, se pare că era taman ora când încep să vină autocarele cu turiști din restul insulei. Până la urmă am reușit, chiar în parcarea din capăt, de lângă Acvariu, dar numai după ce a mutat Tati coșul de gunoi un pic mai încolo. Ne-am luat prosoapele și sticla de apă și am pornit să găsim un loc de lâncezit.

Prima dată am prospectat plaja din golful Agios Petros. Nu era multă lume, probabil pentru că e cu pietricele, nu cu nisip. Pe mine nu m-ar fi deranjat, aveam papucii speciali în portbagaj, chiar am propus să rămânem, peisajul era frumos, cu stânci presărate în apele cu nuanțe spectaculoase, dar Tati a zis să mai vedem și altceva. În stânga golfului, aproape de intrarea la Acvariu, sunt șezlonguri înșirate pe un soi de terase amenajate, acolo chiar nu era de noi. Am observat însă că se putea merge pe o alee care înconjoară stânca din stânga și am zis să vedem și noi ce-i acolo. Am mers până la capătul ei, de unde se continuă cu o pasarelă de lemn ce înaintează în mare pe o distanță de vreo 50 de metri. Vederile oferite sunt deosebit de frumoase, dar în afară de câteva poze reușite, nu prea ai ce face pe acolo. Bine, erau câțiva fachiri întinși pe stâncărie, dar noi ne-am născut normali (sau așa ne place să credem).

Am trecut la următorul golf, Agios Spiridonas. Ei, da, aici ne-a plăcut tare mult! Nisip fin (cred că adus, din moment ce toate golfurile Paleokastriței sunt pietroase, dar aspectul ăsta chiar nu mă deranjează), mult nisip fin care părea că se continuă și în apă! O mare de lume pe plajă, dar ne-om găsi și noi un locșor pe undeva! Și chiar ne-am găsit, ba chiar mai ușor decât ne-am imaginat. Ne-am întins prosoapele și... ghici ce am făcut după aceea?! Exact, fix în apa de cleștar ne-am imersat! Citisem că în Paleokastrița apa e mai rece decât în restul insulei. Vă spun cu mâna pe inimă că, cel puțin în ziua de 2 iulie 2017, apa în golful Agios Spiridonas a fost per-fec-tă! Am fi stat acolo pentru tot restul vieții noastre! :)

Tati n-are prea multă stare când mergem la plajă și de obicei bântuie prin împrejururimi. De data asta, nu s-a întors cu mâinile goale, ci cu un pliant care promova o excursie cu barca pe mare pe la grotele și plajele vecine, incluzând și apusul de soare. „Ce zici, Mami?” „Cool! Niciodată n-am văzut apusul de pe mare!” S-a dus să plătească, 15 euro de persoană, pentru seara respectivă (excursia se face o dată la 2 zile). Agenția se ocupă și cu închiriat de bărci, nu mai știu exact cât ar fi costat, dar pentru că luasem deja o excursie de la ei, ne-ar fi făcut reducere. Cât pe ce să punem botul, Tati tocmai își căpătase licența de skipper, însă ne-am gândit că mai multe locuri am vizita cu mașina decât cu barca. Altădată!

Pentru masa de prânz nu ne-am mișcat fundurile prea departe, ci fix peste drum, la prima mâncătorie pe care am găsit-o, pe numele ei Il Pirata. Am găsit destul de greu locuri pe terasă, jumate la umbră și jumate la soare, dar ne-a fost lene să căutăm altceva. Berea a fost rece și bună, iar mâncarea delicioasă, precum era de așteptat (eu am luat giros, iar Tati escalop de porc, plus nelipsita salată grecească de șeruit). Cârciuma are lipit de ea un bancomat, e bine de știut.

Soarele ardea de-acum cam tare și cred că ne-ar fi pedepsit un pic dacă ne-am fi întors pe plajă. Am considerat că putem folosi timpul până la domolirea arșiței pentru a vizita mânăstirea. Se poate urca pe jos, nu e cine știe ce, dar Tati a zis că nu, e prea cald, hai cu mașina. La poalele delușorului sunt multe tarabe cu suveniruri, pe noi nu ne-au interesat, le amintesc totuși pentru cei care nu sunt ca noi. Drumul către mânăstire e asfaltat, dar destul de îngust, așa că la ambele capete s-au montat semafoare. Oricum, nu durează mai mult de 3-4 minute până ești sus, 2 serpentine și ai ajuns! Mașinile pot fi lăsate într-o parcare destul de generoasă, de unde se urcă per pedes - nu mult - pe o alee flancată de leandri în toate culorile până la platoul pe care se află locașul, precum și o tavernă ce oferă priveliști frumoase asupra mării.

Citisem într-un ghid că mânăstirea se poate vizita de dimineață până seara, cu 2 ore de pauză la prânz (13-15). Lângă poarta de intrare, am citit un anunț în 4 limbi (engleză, franceză, germană și italiană) care spunea că turiștii sunt așteptați de la 1 aprilie până la 31 octombrie, de la 7 la 13 și de la 14 la 20. Nu se percepe nicio taxă de vizitare, dar se recomandă o ținută decentă (eu, cu tricoul pe care-l purtam și cu pantalonii peste genunchi am fost declarată corespunzătoare, dar lui Tati i s-a oferit o fustiță să și-o pună peste pantalonii scurți).

Locul mi s-a lipit de suflet din prima clipă, mi s-a părut un mic colț de rai, plin de flori, de pisici și de icoane pictate peste tot! Se pare că prima mânăstire a fost ridicată pe acest loc în 1228, dar a ars într-un incendiu și ceea ce vedem acum datează de prin sec. 18. Din biserică am o singură poză cu plafonul minunat pictat, restul mi-a fost jenă să fotografiez, fiind plin de oameni. În schimb, am zeci de poze din curtea mânăstirii, mi-a fost extrem de greu să selectez doar câteva. Am vizitat și un magazin cu produse făcute chiar de călugări (ulei de măsline, vin și altele), unde era expusă și o presă veche de ulei. Există și un muzeu cu piese extrem de interesante, toată lumea se extaziază în dreptul carcasei unei scoici uriașe (chiar uriașe!) și a scheletului gigant al unui mamifer ce a fost pescuit în apele Paleokastriței (s-a crezut că e un monstru marin, dar probabil a fost doar o sărmană balenă), dar mie mi-a plăcut mult colecția de icoane bizantine, unele cu o executare artistică absolut superbă! A, să nu uit să amintesc de clopotnița alb-gălbuie, de inspirație venețiană, pe care urcă buganvilla sângerie - un minunat tablou romantic!

La ieșirea din mânăstire, în stânga, se află un tun de fontă instalat pe un mic platou, de unde de asemenea ies niște poze fantastice. Am lăsat taverna în pace deocamdată și am urmat cărarea care se face chiar în față, către capătul vestic al promontoriului. Pe dreapta, am descoperit - în ordine: o grădină cu o fântână rotundă în mijloc, o fermă de animale și cimitirul mânăstirii. Niciuna din acestea nu se vizitează. De acolo unde se termină cărarea, se poate admira o priveliște minunată, cu golful Agios Petros. Ascunsă printre buruieni, am descoperit o piatră albă, plată, pe care cineva scrisese cu vopsea albastră un nume și niște numere (Brad, 25-8-87 to 28-7-11). Sărmanul Brad! Aici o fi murit? N-ar fi imposibil, deși locul nu mi se pare periculos, decât dacă te apropii prea tare de margine. Oricum, ciudata piatră comemorativă mi-a adus o umbră în suflet...

Am revenit la tavernă și ne-am așezat la o masă chiar în partea de lângă mare. Nu ne mai era foame, evident, dar o cafea a mers de minune! Din locul unde stăteam am zărit crucea înfiptă în vârful stâncii vecine și am zis să mergem și noi până acolo. Cărarea se face chiar între tavernă și platoul cu tun, coboară puțin, apoi urcă. Drumul nu e greu și nici lung, cam 10-15 minute să fi făcut, cu tot cu pauzele de foto. Pentru că da, priveliștile asupra mării sunt incredibile și de aici! Recomand!

A venit momentul să coborâm înapoi, în Paleokastrița. Eu am hotărât să fac traseul pe jos, ca să pozez golfurile, iar Tati avea să mă aștepte cu mașina la capăt. Așa am făcut și da, au ieșit poze faine, o să vi le arăt! Și nu, nu a fost greu deloc, cred că vreo 20 de minute să-mi fi luat.

Dacă tot pierduserăm locul de parcare, am zis să mai vedem și celelalte golfuri, poate mai găsim ceva drăguț. Am ajuns în port, dar n-am rămas decât preț de câteva foto. Am zărit în golful alăturat o plajă care părea interesantă și ne-am îndreptat într-acolo. Am parcat vis a vis de complexul Belvedere, a cărui curte am traversat-o ca să ajungem la plajă, după cum ne îndruma o săgeată. Am coborât muuulte scări până la țărm. Plaja însă nu s-a dovedit a fi tocmai idealul nostru în materie, îngustă și cu pietre. Aveam două variante: să ne întoarcem la mașină și să ne luăm papucii de pietre:) sau să revenim pe plaja cu nisip unde am stat dimineață. Am ales a doua variantă, desigur.

... Cât pe ce să ne alunge ploaia la un moment dat, dar am îndurat stoici cele câteva picături reci care au dispărut cum au venit! Până la 7 seara acolo ne-am făcut veacul, mai o bălăceală, mai o citeală, chestii de-ăstea... Bine, mie îmi place la nebunie și să stau pur și simplu cu ochii în mare, mă relaxează teribil, n-am apucat să mă plictisesc niciodată de asta!...

La 7 jumate începea excursia, așa că pe la și un sfert ne-am înființat pe pontonul din dreapta plajei noastre. Am socializat în primă fază cu o pereche din Canada, i-am dat pe spate când le-am arătat (cu deștu') unde stăm noi în Corfu! Încet, încet ne-am strâns vreo 15-20 de persoane și la ora stabilită a apărut și Căpitanul, care ne-a repartizat frumos și egal în barcă. Barca era cu motor și avea un fel de cadru metalic deasupra de care erau prinse... 2 steaguri roș-galben-albastre! Tricolorul românesc, în onoarea noastră, wow!

Am pornit și, în timp ce lăsam în urmă Golful Agios Spiridonas, Căpitanul a început să facă prezența: „Voi de unde sunteți? Dar voi?” Eram din toată lumea, evident: Anglia, Africa de Sud, Canada, Slovenia. Era și o familie din nu-mai-știu-ce țară africană, din aceea de lumea a treia. Din România, în afară de noi, mai era o pereche. ”De ce steagul României?” am întrebat eu. „Pentru că mama mea era româncă, a răspuns Căpitanul. Mă cheamă George și am plecat din Constanța când aveam 2 ani.” Mărturisesc că m-au atins la inimă cuvintele Căpitanului George (rostite într-o română destul de bunișoară), dar mai mult m-a atins semnificația gestului său, de a-și atârna la catarg tricolorul țării în care s-a născut!

George avea niște stick-uri cu muzică și le schimba când simțea el că e cazul (sau după un program prestabilit, nu știu sigur). Mai întâi ne-a însoțit muzica tradițională grecească, desigur. Excursia promitea 7 grote și 10 plaje. N-am stat să le număr, atâtea or fi fost. Cu plajele e simplu, știe toată lumea ce-s alea, cât despre grote, să nu vă așteptați (cum nu ne-am așteptat nici noi, înțelegeam că totul e un frumos pretext) la cine știe ce! Grotele sunt niște scobituri în țărmurile stâncoase din preajma Paleokastriței în care să zic că abia ar putea intra o barcă de mici dimensiuni, cum era cea în care ne aflam noi. Fiecare grotă are, evident, un nume, dar nu m-am străduit să le rețin. Vroiam doar să mă las învăluită de această experiență cu toate simțurile mele: să ascult muzica, torsul motorului și marea, să privesc acele culori minunate, să miros parfumul iute și aromat de insulă grecească!

Tot ce rețin e că prima grotă ce ne-a fost prezentată era cică aia în care Ulise a fost atras de frumoasa Naussica (și am admirat din nou știința grecilor de a construi o poveste din orice și de a face bani pe seama ei). Pe urmă am mai intrat într-o grotă tivită cu margini movulii la contactul cu marea, mi-a plăcut foarte mult. În alta apa avea o culoare ireală, albastru-electric și în ea mișunau puzderie de pești. Dar cel mai mult m-au impresionat ultimile două, tăiate într-un munte ce părea pur și simplu făcut din felii orizontale subțiri puse una peste alta! Parcă nu erau de pe planeta noastră aceste imagini!

În ceea ce privește plajele, au fost două memorabile (am încercat să le localizez ulterior pe GoogleMap, dar decât să vă zic prostii, mai bine tac). Prima, la țărmul căreia chiar am tras, dar fără să coborâm de pe barcă, era o plajă cu nisip, nu prea mare, care avea o grotă în partea dreaptă (nu mă pot abține; e posibil să fie Rovinia Beach, primul comentariu de pe Google zice că e mai greu accesibilă de pe uscat, se merg vreo 600 m din șosea până aici). Ăsta a fost momentul când George a schimbat linia sonoră cu una pop-rock extrem de gustată de auditoriu și a umblat la lada frigorifică, umplându-ne paharele cu vin (la fel de gustat, dacă nu și mai tare). Am stat la mal vreo 10 minute, am ciocnit și ne-am urat una-alta, cred că a fost momentul în care ne-am simțit cu toții „uniți în cuget și-n simțiri”, sentiment care nu ne-a mai părăsit deloc de-a lungul excursiei (mai ales că, la cerere, paharele puteau fi reumplute!).

A doua plajă mi s-a părut super-mega-extra-superbă (sunt conștientă de dimensiunea pleonasmului, dar nu pot să mă abțin, așa de mult mi-a plăcut!). Din păcate, pozele pe care le am sunt puține și slăbuțe, cred că eram atât de copleșită, încât am uitat să pozez! Imaginați-vă însă un perete vertical de stâncă, format din aceleași felii orizontale de care aminteam mai devreme, flancat de-o parte și de alta de pereți asemănători ce înaintează în mare; jos marea se sfârșește într-o plajă îngustă, cu pietricele... E clar că această plajă nu poate fi accesată decât de pe apă, George spunea că există posibilitatea să fii adus aici și să fii luat înapoi când dorești. Am văzut și niște șezlonguri puse unul peste altul într-o margine, probabil că cineva se ocupă de ele, dar nu există nicio posibilitate de a cumpăra mâncare sau băuturi. Super! Visez să revin cândva acolo!

... Ei, și a venit momentul în care se vedea clar că soarele se pregătea de culcare... George a întors barca în direcția golfurilor Paleokastriței, către care ne îndreptam cu toată viteza, tăind valurile. 30 de minute de apus, atât ni se promisese în pliant, dar cred că au fost mai multe... Sau poate pur și simplu s-a dilatat timpul... La un moment dat, am avut impresia că ținta noastră finală va fi chiar soarele! A fost fascinant să urmărim globul de foc strecurându-se printre două stânci în depărtare, nimeni nu mai scotea niciun cuvânt... Când credeam că totul s-a terminat, George a făcut o magie și a făcut ca soarele să reapară la orizont! De fapt, a îndreptat barca din nou spre larg, de unde astrul zilei a putut fi urmărit cum dispare cu adevărat sub linia mării de oțel lichid...

Căzuserăm cu toții într-o melancolie blegoasă, dar George a schimbat iar ritmul muzicii și barca a intrat în port cu noi toți cântând și dansând! La final, nimeni n-a vrut să se debarce până când nu s-a fotografiat cu Căpitanul George!

... A fost o zi minunată, nu mi-aș fi imaginat că poți avea parte de atâta acțiune și distracție chiar când hotărăști să stai loco. Paleokastrița este, într-adevăr, un loc binecuvântat de zei, probabil că cine a descris-o ca pe „cel mai frumos loc de pe pământ” nu a exagerat sau, în tot cazul, nu a fost prea departe de adevăr!

---

VIZUALIZĂRI: 5474 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI