O jumătate de zi în Bălţi (XI)

TIPĂREȘTE

Una dintre zilele călătoriei noastre prin Basarabia a fost dedicată vizitării municipiului Bălţi, al doilea oraş al Republicii Moldova, ca mărime, după Chişinău. De fapt, oficial ar fi cam al treilea, şi după Tiraspol, însă acesta din urmă mai face parte din Republica Moldova doar cu numele, aflându-se în zona separatistă transnistreană. Spre deosebire de Chişinău, unde limba română este în mod clar predominantă, la Bălţi se vorbeşte mai mult rusa, în special în magazine. Acest lucru se întâmplă, deşi, conform recensământului, cei care s-au declarat moldoveni sau români reprezintă un pic mai mult de jumătate din populaţia oraşului. În schimb, ruşii şi ucrainenii, vorbitori de rusă, reprezintă, probabil, segmentul mai activ al populaţiei. De asemenea, rusa predomină şi din cauza faptului că este cunoscută de majoritatea moldovenilor, în timp ce ruşii şi ucrainenii preferă să nu folosească româna. Însuşi primarul oraşului Bălţi, Vasile Panciuc, este ucrainean şi nu cunoaşte limba română. În perioada sovietică, raportul numeric dintre moldoveni şi rusofoni era în favoarea acestora din urmă, însă, după proclamarea independenţei, o parte dintre aceştia au preferat să emigreze în Rusia sau Ucraina. Oricum, prin oraş se văd numeroase inscripţii în limba rusă sau într-o română destul de stricată, ce probează cunoaşterea ei superficială.

Tot spre deosebire de Chişinău, Primăria municipiului Bălţi a fost deţinută, cam tot timpul, de către comunişti, fapt ce explică prezenţa în oraş a unor însemne comuniste, rămăşiţe ale unor vremuri de tristă faimă. În rest, oraşul este destul de curat, cu spaţii verzi şi oameni civilizaţi, deşi exteriorul sărăcăcios al blocurilor de locuinţe trădează nivelul scăzut de trai al populaţiei.

Am început vizita noastră prin Bălţi chiar din centrul oraşului, din Piaţa Independenţei, unde se află şi Primăria, cu o faţadă lungă, dar cenuşie. În faţa Primăriei se află o statuie de mari dimensiuni a lui Ştefan cel Mare, dezvelită în 2004, realizată de sculptorul Gheorghe Postovanu. De data aceasta, voievodul ţine în mâna stângă globul cu crucea, iar mâna dreaptă îi este întinsă în poziţie orizontală. Spre deosebire de alte monumente, aici Ştefan este înfăţişat fără spadă. Soclul statuii, din piatră albă de Cosăuţi, are pe el capul de bour, precum şi inscripţia "Marele şi Sfântul Ştefan", cu anii de domnie.

Chiar lângă Piaţa Independenţei se află şi cea mai veche clădire a oraşului, Catedrala Sfântul Nicolae, construită în 1791-1795, de către un arhitect vienez, Anton Weissmann, la comanda unui boier, Gheoghe Panaite sau Panaiot. Construcţia bisericii avea rostul să atragă aici nişte negustori armeni catolici din Galiţia, ea fiind menit[ să fie catolică. Întrucât armenii nu au mai venit la Bălţi, biserica a devenit una ortodoxă, fiind sfinţită cu hramul Sfântului Nicolae. În 1888, în faţa bisericii a fost construită o clopotniţă, ce avea să mai fie înălţată cu două niveluri în perioada interbelică, dar care a fost distrusă în 1965 de către comunişti, sub pretextul lărgirii pieţei. În 1995, clopotniţa a fost refăcută, după aspectul său interbelic, pe cheltuiala unui om de afaceri moldovean. Ţinând cont de destinaţia sa iniţială, exteriorul catedralei are mai degrabă aspectul unei biserici catolice, în stil baroc. Interiorul este spaţios, cu picturi frumoase, realizate pe un fond albastru, ce îţi inspiră liniştea sufletească.

În partea cealaltă a Pieţei Independenţei, opusă Catedralei Sfântul Nicolae, se află intrarea în Parcul Municipal, curat, dar fără atracţii deosebite. Trecând prin faţa Primăriei, am pornit pe Strada Independenţei, unde, pe partea stângă, se află un monument dedicat eroilor sovietici eliberatori, constând, de fapt, într-un tanc sovietic de tip T34. Astfel de tancuri transformate în monument se află, de altfel, în multe dintre oraşele fostei Uniuni Sovietice. Undeva, în spatele tancului, se află Piaţa Centrală, cu numeroase produse alimentare, atractive prin diversitatea lor, chiar dacă nu sunt expuse tot timpul după normele europene.

Tot pe Strada Indepndenţei, chiar în faţa tancului sovietic, se află şi Pinacoteca municipiului Bălţi. De-a lungul zidului clădirii, câţiva pictori îşi aveau expuse tablourile spre vânzare. Pinacoteca a fost înfiinţată în 1973, iar din 2008 ea poartă numele lui Antioh Cantemir, la propunerea Comunităţii Ruşilor din Bălţi. Ca şi tatăl său, voievodul Dimitrie, Antioh a fost un om de cultură, poliglot şi scriitor, dar, trăind în Rusia, după înfrângerea părintelui său la Stănileşti, şi-a scris cărţile în limba rusă, contribuind la alinierea literaturii ruse la tendinţele europene ale vremii. În acelaşi timp, ca diplomat, a fost trimis drept ambasador al Rusiei la Londra şi Paris, unde va şi muri, la doar 35 de ani. În Pinacotecă, intrarea era liberă, aici fiind expuse câteva zeci de tablouri, unele ralizate în manieră tradiţională, altele în manieră modernă. Deşi unele lucrări erau cu adevărat interesante şi plăcute privirii, numele pictorilor îmi erau total necunoscute.

Urmează Piaţa Vasile Alecsandri, unde se află şi Teatrul Naţional cu acelaşi nume, precum şi Cinematograful "Patria". Pe partea stângă, în spatele unui părculeţ, se află clădirea Secţiei de evidenţă şi documentare a populaţiei. Pe faţada acesteia, în partea superioară, pot fi văzute efigiile a trei stafii comuniste: Marx, Engels şi Lenin. În schimb, în scuarul din faţă se încearcă amenajarea unei Alei a Clasicilor, după modelul celei din Chişinău. Deocamdată, aici erau instalate, din 2010, doar trei busturi, ale lui Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Grigore Vieru, executate de sculptorul ieşean Gheorghe Gheorghiţă. Mai este ridicată şi o arcadă, susţinută de cinci coloane corintice, având inscripţionat primul vers din Mioriţa: "Pe-un picior de plai…". De la această arcadă vor porni, ca nişte raze, aleile pe care vor fi instalate şi celelalte busturi ale scriitorilor.

Am revenit pe Strada Ştefan cel Mare, de unde, înspre dreapta, porneşte Strada Alexandru Lăpuşneanu, pe care se află şi Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi. Înfiinţat în 1960, acesta şi-a desfăşurat activitatea, de-a lungul timpului, în mai multe sedii. Din 2004, muzeul este adăpostit în clădirea de pe Strada Lăpuşneanu, fostul Liceu evreiesc din perioada interbelică, ce nu are nici aspectul unui muzeu şi nici spaţiu suficient. Intrarea este gratuită, iar expoziţiile sunt înghesuite într-un hol şi câteva camere. Holul adăposteşte un bust al lui Dimitrie Cantemir, câteva tablouri şi nişte panouri cu poze, ilustrând istoria spaţiului basarabean, în special, şi a celui românesc, în general, din epoca pietrei şi până în contemporaneitate. În săli, expoziţia începe cu câteva unelte şi vase preistorice, apoi continuă cu o sabie din Moldova medievală, un corn pentru păstrat praful de puşcă, câteva vase de porţelan, monede şi bancnote din perioada ţaristă. Perioada interbelică este reprezentată prin bancnote şi monede româneşti, o tavă decorată cu chipul lui Carol II, o râşniţă de cafea, un ibric, câteva cărţi. Din perioada sovietică, sunt câteva steaguri, afişe de propagandă, arme, decoraţii din timpul războiului, dar şi câteva informaţii asupra foametei din 1947, în mare măsură provocată de autorităţi, sau asupra victimelor represiunii comuniste. Mai sunt expuse diferite obiecte specifice vieţii cotidiene a secolului al XX-lea, îmbrăcăminte, încălţăminte, poşete, mărgele etc. În altă sală, o expoziţie dedicată Lidiei Noroc-Pînzaru, actriţă la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, cuprinzând fotografii, afişe teatrale, distincţii primite. În fine, în ultima dintre săli este reconstituit interiorul unei gospodării ţărăneşti, cu uneltele specifice ocupaţiilor tradiţionale.

Ieşind din muzeu, ne-am continuat drumul pe Strada Ştefan cel Mare, trecând pe lângă Penitenciar şi pe lângă Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, aflate faţă în faţă. Am făcut apoi la stânga, pe Strada Puşkin, unde, chiar pe colţ, se află un monument dedicat victimelor catastrofei de la Cernobâl, din 26 aprilie 1986. Am ajuns la Casa comunităţii ucrainene, în faţa căreia se află un scuar cu statuia lui Taras Şevcenko, poetul naţional al ucrainenilor.

La intersecţia Străzii Independenţei cu Strada 31 August 1989, se află Catedrala Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, construită între 1924 şi 1934, în timpul României Mari. Iniţiatorul construirii acestei catedrale a fost Visarion Puiu, aflat în fruntea Episcopiei Hotinului, care îşi avea reşedinţa la Bălţi. Arhitectul Adrian Gabrilescu a construit lăcaşul în stil neobrâncovenesc. Sfinţirea catedralei s-a făcut în 1935, în prezenţa Regelui Carol II şi a lui Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia. În timpul stăpânirii sovietice, catedrala a fost închisă, vandalizată şi transformată în depozit, iar din 1961 a adăpostit, timp de 30 de ani, Muzeul de Istorie şi Etnografie, pe care tocmai îl vizitaserăm ceva mai înainte. Catedrala este construită în fomă de treflă, având la intrare pridvorul specific stilului brâncovenesc, susţinut de coloane răsucite. Turla principală măsoară 46 de metri, iar de la poalele sale pornesc o serie de bolţi, care coboară lin, de-a lungul pereţilor laterali. Zidurile catedralei sunt albe, iar acoperişul şi bolţile au culoarea albastră, a unui cer senin. Pictura interioară, renovată recent, este realizată în tonuri luminoase, pe un fond verzui.

În spatele Catedralei Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena se află campusul Universităţii de Stat „Alecu Russo”, cuprinzând clădirile facultăţilor, biblioteci şi cămine studenţeşti. În incinta universităţii, în preajma unui havuz circular, se află bustul lui Alecu Russo, scriitorul şi revoluţionarul paşoptist originar din Basarabia. Tot în interiorul campusului universitar se află şi Biblioteca Municipală, ce poartă numele lui Eugeniu Coşeriu, marele lingvist, membru de onoare al Academiei Române, născut în judeţul Bălţi, dar care şi-a desfăşurat activitatea în exil, în Italia, Uruguay şi, mai ales, în Germania, la Universitatea din Tübingen, unde şi-a petrecut ultimele patru decenii din viaţă. Am mai văzut aici şi bustul lui Boris Glavan, unul dintre puţinii partizani sovietici originari din Basarabia, ucis de germani în 1943. Numele acestuia este purtat de către filiala din Bălţi a Gărzii Tinere, organizaţie prorusă, de sorginte comunistă, aflată în sfera de influenţă a Partidului Socialiştilor din Republica Moldova, condus de Igor Dodon.

Am intrat în parcul pentru copii "Andrieş", numit aşa de la titlul unui film sovietic pentru copii, inspirat din folclorul moldovenesc, realizat în 1954 de către marele regizor de origine armeană Serghei Paradjanov. Mi-au atras atenţia coşurile de gunoi, adecvate unui parc pentru copii, sub forma unei vrăbii cu ciocul larg deschis. În incinta parcului, se află Cafeneaua Malîş, având în faţa sa un cerb şi o căprioară. Am intrat aici, pentru a lua câte o cafea şi o îngheţată foarte bună. Lângă parc, se înalţă biserica armenească, închinată Sfântului Grigore, Luminătorul Armeniei, ridicată în ultimii ani ai stăpânirii ţariste.

Am mai umblat un pic prin Bălţi, ajungând şi pe Strada Decebal, una dintre cele mai mari străzi ale oraşului. Aici mi-a atras atenţia, în mod neplăcut, imensa uzină "Răut", numită în perioada sovietică "Lenin". Pe unul dintre pereţii uzinei, se mai află încă portretul nefastului întemeietor al primului regim comunist din lume.

Una peste alta, deşi nu este chiar o destinaţie turistică de primă mână, oraşul Bălţi merită să fie vizitat, măcar câteva ore, de cei care au ajuns prin această zonă.

---

VIZUALIZĂRI: 13040 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI