Sète, oraşul dintre ape

TIPĂREȘTE

„Înghesuit” între lacul de coastă Etang (Bassin) de Thau şi Mediterana şi străbătut de canale, Sète este, cu cei peste 40 000 de locuitori ai săi, unul dintre cele mai importante porturi comerciale ale Franţei la Mediterana.

Spre deosebire de multe oraşe şi sate din sudul Franţei, Sète nu se poat făli cu o istorie îndelungată. A fost înfiinţat „abia” în 1666, din ordinul regelui Ludovic al XIV-lea, care i-a cerut prim-ministrului Colbert să găsească locul potrivit pentru o dană care să adăpostească navele regale ce exportau produsele locale. În paralel, arhitectul Paul Riquet a fost însărcinat cu elaborarea planurilor de construcţie a „Canal Royal en Languedoc” (redenumit ulterior „Canal du Midi”), care să unească Atlanticul cu Mediterana şi al cărui punct terminus trebuia de asemenea găsit. Capul Sète îndeplinea ambele cerinţe, astfel încât lucrările de construcţie au demarat cu promontoriul (môle) Saint Louis, lung de 650 de metri, rămas şi acum în picioare, apărând vechiul port. Sète se întinde pe o fâşie îngustă de teren dintre Etang de Thau şi Mediterana dominată de Mont Saint Clair, un deal de 175 metri înălţime, şi constă în fapt din mai multe insule despărţite de canale.

Venind dinspre Montpellier, peisajul nu e prea ademenitor: un şir lung de incinte de depozitare cenuşii, pline cu containere de marfă. Însă imediat ce traversezi Canal Maritime, ajungi în pitorescul cartier vechi, situat pe ambele maluri ale Canal Royal, unde eşti întâmpinat de restaurante cu fructe de mare, magazine şi nenumărate vase pescăreşti acostate. Oraşul din asta trăieşte: pescuit şi activităţi portuare. Abia în ultimii ani a devenit o destinaţie turistică, când minunata sa plajă de nisip, lungă de câţiva kilometri, a fost „descoperită”. Plaja, sau mai bine zis plajele, căci se succed, despărţite de diguri care formează golfuleţe bine adăpostite, perfecte pentru înot (păcat că temperatura apei era de doar 18 grade şi n-am putut profita) se află la circa 2 kilometri de centru. Există autobuze şi biletul costă 1 euro. Să nu vă închipuiţi însă ca Sète ar fi un soi de Mamaia în versiune franţuzească. Nici pe departe! Fără discoteci şi cluburi de noapte, iar magazinele şi majoritatea bistrourilor şi barurilor închid la ora 7-8 seara! Oamenii se respectă – muncesc numai 8 ore pe zi... Rămân deschise numai restaurantele care servesc coquillages (meniu fix între 16-20 euro) şi care „îşi permit” să angajeze chelneri care să lucreze vreo 10 ore pe zi (bun înţeles, cu pauza de prânz, cam între orele 2 şi 5). Cu excepţia acestor localuri, pe la ora 9 seara se dă stingerea: lumea se retrage în case şi se uită (bănuiesc eu) la televizor sau se culcă, fiindcă pescarii şi muncitorii din port pornesc la lucru cu noaptea în cap. Pe ţărmul mării s-au construit câteva hoteluri şi mai multe complexe rezidenţiale, cu apartamente de închiriat. Judecând după numărul predominant al pensionarilor, deduc că tarifele la cazare sunt mult mai convenabile aici decât în alte locuri, şi mai ales comparativ cu Coasta de Azur (nimic surprinzător aici).

Din câte am citit, oraşul se mai animă în iulie şi august, când pe Canal Royal se organizează „joutes” – turniruri pe apă în care se înfruntă câte două echipe, fiecare formată din opt vâslaşi, care încearcă să-i facă pe adversari să cadă în apă împungându-i cu nişte lănci lungi. Din păcate, cum sejurul nostru în Sète a fost în iunie, nu am prins un astfel de concurs. Am asistat în schimb la Campionatul naţional de înot liber în mare (tot pe canale), un spectacol interesant.

Am stat o săptămâmă în Sète, locuind la mansarda unei clădiri cu patru etaje. Din bucătărie se deschide în tavan o trapă şi se iese pe terasa de pe acoperiş, de unde poţi admira aproape întreaga panoramă a oraşului (am făcut, evident, multe poze). Clădirea este situată la 50 de metri de piaţa acoperită şi chiar lângă esplanada cu copaci unde, aşezaţi la o terasă, am urmărit alături de, şi comentând cu localnicii în timp ce beam bere mecurile Franţei de la Cupa Mondială din Brazilia. Miercurea acolo se ţine o piaţă volantă cu produse proaspete („produits du terroir”).

Ce poţi face în Sète? Să te plimbi pe malurile canalelor, să mănânci fructe de mare, să faci plajă sau să vizitezi Musée Paul Valéry şi Espace Georges Brassens, aceştia fiind cei mai celebri doi fii ai oraşului. Mai poţi face croaziere: oferta este diversificată, de la plimbări pe canale, la ieşit în larg sau la vizitarea fermelor piscicole de pe Etang de Thau.

Apropo de aceste ferme – Etang de Thau, cu cei 21 km lungime şi 6 km lăţime, este al doilea lac ca mărime al Franţei. Este conectat cu Canal du Rhône, cu Canal du Midi şi cu Mediterana iar localităţile care se înşiră pe malurile sale – Balaruc-le-Vieux, Balaruc-les-Bains, Frontignan, Sète, Marseillan, Mèze, Loupian and Bouzigues – sunt renumite pentru producţia de crustacee (circa 13 000 de tone anual, reprezentând 8,5 la sută din consumul Franţei), cea mai valoroasă dintre specii fiind stridia, comercializată sub denumirea „huîtres de Bouzigues”. Există un autobuz care face legătura din Sète cu toate aceste localităţi, nişte sate pescăreşti care mai nou au înflorit şi datorită restaurantelor cu fructe de mare. Noi am fost la Bouzigues, unde pe malul lagunei e plin de localuri cu fructe de mare superproaspete. Am ajuns devreme, pe la 12, dar până am terminat prânzul nu mai găseai un loc pe terasele celor aproximativ 10 localuri. Parcarea se umpluse de maşini; erau oameni veniţi special aici ca să ia masa, altceva nici nu prea ai ce să faci în Bouzigues. Recunosc că ne-am „răsfăţat”: am comandat câte o „soupe de poisson”, servită cu „rouille” (un sos de usturori), şi un platou cu stridii, melci şi scoici de mare şi creveţi, o sticlă de vin alb din podgoriile locale, apă minerală şi câte o cafea. Ne-a costat 50 de euro, dar a meritat!

Ce altceva mai poţi face în Sète? Să foloseşti oraşul ca bază pentru explorarea împrejurimilor. De pildă să vizitezi Montpellier, aflat la numai 30 km distanţă (20 de minute cu trenul). Zis şi făcut. Ne-a plăcut oraşul vechi, în mare parte pietonal, cu Place de la Comédie, catedrala, Arcul de Triumf şi reşedinţele particulare, multe din ele transformate în muzee. Ne-au plăcut şi tramvaiele ecologice, vopsite în culori vii.

Într-o excursie de o zi cu maşina închiriată am revăzut câteva locuri care ne rămăseseră la inimă din circuitul făcut în Provence în 2008. Ştiu că o parte din aceste locuri nu se află în Languedoc-Roussillon şi nu ar trebui în mod normal să facă obiectul acestui review, postat la categoria dedicată acestei regiuni, dar ideea este că sunt uşor accesibile din Sète. În plus, vreau să-i îndemn pe cititori să viziteze neapărat, dacă au prilejul, această zonă din Provence, care le va oferi satisfacţii uriaşe: peisaje splendide, vestigii romane şi medievale de o valoare excepţională, evenimente culturale deosebite şi o ambianţă generală relaxată şi nemaipomenit de plăcută.

Aşadar: am revăzut Pont du Gard, celebrul apeduct roman peste râul Gardon şi o realizare inginerească de excepţie pe care te poţi efectiv plimba pentru a vedea ingeniozitatea cu care au fost îmbinate pietrele. Ne-am oprit apoi la Avignon, unde nu am vizitat Palatul Papal (îl văzusem anterior), ci am admirat celebrul pod „sfărâmat” şi ne-am plimbat şi ne-am răcorit cu o limonadă în Place d’Horloge, după care am traversat Rhônul spre Villeneuve les Avignon, un fermecător orăşel medieval, reşedinţa cardinalilor în sec. XVI, pe vremea „antipapilor”, pe care vi-l recomand din toată inima. A fost o plăcere să străbatem străduţele înguste şi să admirăm de afară Fort St André şi Tour Philippe le Bel, după care am vizitat Charteuse Notre Dame de Val de Bénédiction, una dintre cele mai mari mănăstiri din Europa. Din Avignon am pornit spre Arles, un oraş cu vestigii romane foarte bine păstrate (arenele, amfitearul, termele, necropola) şi multe alte atracţii, care ne-a trezit multe amintiri (am stat aici 10 zile în 2008 şi am făcut excursii minunate cu maşina în împrejurimi). În drum de la Avignon la Arles am făcut o pauză (de rehidratare) la Beaucaire. Cele două fortăreţe rivale, Tarascon şi Beaucaire, aflate faţă în faţă peste un canal al Rhônului, completate de vasele de agrement trase la maluri, sunt o privelişte fermecătoare. Ne-am continuat drumul traversând Camargue, zona de mlaştini, lagune şi văi saline unde Rhônul se varsă în mare şi patria singurilor cowboy („gardians”) din Europa, care se îngrijesc de taurii negri şi caii albi. Sunt multe „mas” (ferme) care organizează plimbări ecvestre şi demonstraţii cu tauri. Am făcut apoi puţină plajă la Saintes Maries de la Mers, un sat-staţiune mic şi drăguţ al cărui nume derivă de la legenda potrivit căreia, după ce au fugit din Palestina şi au plutit în derivă într-o barcă pe mare, cele trei Marii – Maria Iacobeea (sora Fecioarei Maria), Maria Salomeea şi Maria Magdalena –, însoţite de Lazăr şi slujnica Sara, au acostat pe coasta provensală, fiind primii creştini din Galia. Aici bateria de la aparatul foto m-a „trădat”. Ultima oprire am făcut-o la Aigues Mortes, oraşul-cetate construit de Ludovic al IX-lea în 1246. Cam prea turistic pentru gustul meu, era arhiplin la ora de seară la care am ajuns noi şi restaurantele aflate de jur împrejurul pieţei centrale gemeau de atâta lume. Magazinele cu produse locale, şi în special cu dulciuri, reprezintă însă o atracţie în faţa căreia am cedat...

---

VIZUALIZĂRI: 6162 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI