Hooker Valley Track - o drumeție de neuitat

TIPĂREȘTE

Am ales Twizel drept bază de plecare către Tasman Glacier, aşa că am demarat dimineaţa după ora 10 şi am revenit după amiaza la cazare, la capătul câtorva ore petrecute într-un decor hibernal, în care încălţămintea şi picioarele au avut cel mai mult de suferit.

Nu din cauza traseelor – care nu pot fi altcumva decât amenajate impecabil – ci datorită vremii calde care a topit din zăpada aflată pe poteci iar în unele locuri efectiv nu ai cum călca decât prin bălţi.

Gheţarul Tasman se află în Aoraki/Mount Cook National Park, o denumire compusă, derivată dintr-un nume cu rezonanţă în limba maori – întotdeauna aşezată prima! -  şi una dată de europenii sosiţi mai târziu pe insulă.

Parcul şi Muntele Aoraki/Mt. Cook (3.724 m) au fost numite Aoraki de Ngāi Tahu care a locuit zona înainte de sosirea europenilor, şi Mt. Cook după navigatorul englez James Cook, cel care a cartografiat Noua Zeelandă.

Ngai Tahu sunt indigenii care deţineau autoritatea asupra insulei de sud, un fel de adunare a căpeteniilor principalelor triburi.

 Din cauza lipsei poluării, zona este una din cele mai bune de pe Terra pentru observarea stelelor.

Dacă tot suntem la năşit, numele celui mai mare gheţar din ţară este dat în cinstea lui Abel Janszoon Tasman, navigator și comerciant neerlandez, explorator al Australiei și Oceaniei şi primul european cunoscut care a ajuns în insulele Tasmania și Noua Zeelandă.   

Cam atât cu datele introductive, vă iau cu mine la plimbare de acum.

Pentru a ne înscrie pe Mount Cook Road trebuie să ne întoarcem cale de 11 kilometri pe drumul parcurs aseară iar apoi să virăm la stânga pe cel care avea să devină parte din topul celor mai frumoase 3 şosele din Noua Zeelandă.

Iar această caracteristică se află în strânsă legătură cu Lake Pukaki, imens ochi de apă întins în lungime pe vreo 52 kilometri (da, aţi citit bine, nu am uitat eu să pun virgula între cele două cifre!).

Aşa că de-a lungul acestei distanţe pe partea dreaptă a şoselei se succed sute de rame fotografice cu lacul, apa albastră a acestuia şi coamele munţilor ceva mai departe. Atât dincolo de portieră cât şi de capotă (a se citi în faţă).

O lucrare măreaţă şi iscusită a naturii, omului nerămânându-i decât să amenajeze puncte de belvedere pentru a se putea bucura deopotrivă şi şoferul pe alocuri nu doar pasagerii care, cu siguranţă, nu au nici un treabă cu acordarea asistenţei la condus, vrăjiţi de ce observă în exteriorul habitaclului.

Din legendele maori se ştie că acest lac este asociat cu un explorator indigen, Waitaha Rakaihautu, care folosea un băţ de săpat pentru creerea lacurilor de apă dulce din Te Waipounamu, denumirea dată de băştinaşi acestei insule.

Primul dintre aceste puncte este Tapataia Mahaka/Peters Lookout, denumirea maori fiind tradusă din “depozitul de găini grase” , cu referire la locul în care se ţineau peste iarnă orătăniile jumulite pentru hrana membrilor tribului ce sălăşluia pe malul lacului săpat cu băţul minune…

Panoul informativ ne înştiinţează că, de fapt, imensul lac din faţa, stânga şi dreapta noastră a ajuns la asemenea suprafaţă şi volum de apă în urma a trei lucrări hidrotehnice care i-au ridicat înălţimea cu un total de 37 metri între anii 1950-1970, iar ca răsplată pentru strădaniile constructorilor pe bancnota de 5 NZD e imprimată imaginea acestuia.

Pentru stabilizarea solului au fost aduşi din străinătate şi plantaţi pini care, odată ce au crescut au năduşit plantivele indigene, un eşec al responsabililor de mediu. Care după anul 2011 au început să îndepărteze pădurile atât pentru a pune în valoare frumuseţea zonei cât şi din respect pentru flora insulei.

Pe fundalul splendidului peisaj tronează vârful Aoraki/Mt. Cook, cel mai înalt din Noua Zeelandă la ai săi 3.724 metri. Tradiţia spune că strămoşul Aoraki a călătorit din ceruri într-o waka – noi i-am spune canoe astăzi – împreună cu cei 3 fii ai săi. La un moment dat ambarcaţiunea s-a prăbuşit în ocean, formând Insula de Sud, cel mai vechi nume al acesteia fiind Te Waka-o-Aoraki (canoea lui Aoraki).  

Ne apropiem de muntele pomenit pe o şosea ce şerpuieşte prin decoruri de basm configurate din apă, munte şi zăpezi, până la parcarea White Horse Hill Campground unde lăsăm Toyota să se odihnească şi pornim pe traseul Hooker Valley Track, unul considerat uşor, de 10 km dus - întors, parcurs în 3 ore (indicat să pornești cât mai devreme pentru a prinde primele raze ale soarelui pe munte – nu si cazul nostru...).

Caracteristica “uşor” poate fi de actualitate în sezonul cald sau iarna, acum la început de primăvară poteca devine mai greu accesibilă din cauza zăpezii apoase, cota de atenţie fiind setată la nivelul ridicat pentru a nu te trezi că aluneci la micile urcuşuri sau coborări de nivel.

Prima parte a traseului se prezintă ca o urcare destul de abruptă, întinsă pe durata a câteva zeci de minute. Ca răsplată, la una dintre opriri, undeva jos, priveşti şi nu îţi vine a te mai dezlipi de la ochiul de apă verde închis poziţionat cumva aidoma fundului găleţii între stâncile înconjurătoare. Aveam în faţă unul din Lacurile Albastre, denumire dată în urmă cu zeci de ani.

Odinioară acest lac avea apa albastră, provenită din topirea gheţarilor, care se înfiltra prin morene. În zilele noastre, lungimea gheţarului s-a micşorat iar apa nu-i mai ajunge în aceste lacuri care, totuşi îşi păstrează fiinţa prin adunarea apei de ploaie, mai calde şi care permite viaţa algelor verzi, cele care-i dau, de fapt, culoarea.

Efortul urcării se vede premiat pe platforma amenajată pentru vederea monstrului de gheaţă care, începând cu anul 2011, se micşorează cu o viteză foarte mare, cuprinsă între 480-820 metri/an. Astfel încât se preconizează că în anul 2027 lungimea acestuia să scadă la 20 kilometri. După ce acum 14.500 ani avea, cică, 85 kilometri şi o înălţime de 1.500 metri.  

Odihnă, sesiune de poze şi plecăm mai departe. De aici traseul devine mai lin, cu puţine porţiuni de urcare. Observasem că parcarea nu mai avea locuri dar nu mă aşteptam să fie chiar atâta populaţie, să se plimbe ca vara pe faleză!

Adriana renunţă înainte să treci podul suspendat peste râul Hooker, se întoarce la maşină. Rămas singur, intru pe podul care rezistă la maxim 20 persoane simultan, îmi măresc viteza de deplasare în intenţia declarată de acasă de a parcurge întreg traseul și de a ajunge până aproape de Ghețarul Mueller a cărei apă topită formează Glacier Lake de unde pornește la vale râul Hooker.

Acest ghețar poartă numele unui botanist germane-australian, bănuiesc destul de bogat din moment ce poartă și titulatura de baron.  

Semnele schimbării sunt vizibile peste tot în jurul formațiunii. Zice-se că acum 100 de ani aceasta umplea fundul văii cu masa sa și ai fi putut umbla doar pe deasupra gheții pentru ca astăzi să fie aproape ascuns între două șiruri de munte.

Mormane de moloz rezultate în urma scurgerii apelor sunt vizibile pe sub zăpada ce pornește a se topi încet-încet urmându-I gheața peste câteva săptămâni de încălzire a vremii.  

Traseul de drumeție încântă orice pasionat de asemenea plăcere și reprezintă o experiență unică pentru mine, o noutate și o delectare cărora le sporește farmecul datorită plusului de frumusețe adus de natură. Prin lacuri de diferite dimensiuni, mici cascade repezi și tulburi, pietroaie ce se odihnesc după ce fuseseră rostogolite de ape mai învolburate și culmi montane ce încearcă să se scuture de nea. Unele cu success, altele – situate către nord – nevoite să mai suporte greutatea albă.

Dacă în toată țara toaletele publice se regăsesc oriunde, vă dați seama că nu puteau lipsi nici de aici. La fel și mese de picnic la care se așezaseră drumeți chiar și pe această vreme.

Vă spuneam adineauri că pe unele porțiuni ale traseului se formaseră bălți. Ei bine, în zonele cu pietroaie mai mari, distanțe bune de potecă beneficiau de podețe de lemn care facilitau o deplasare fără efort și care îți permitea, totodată, să căști ochii pe sus fără grija că te vei împiedica sau că îți vei pierde echilibrul.

Ajung la Glacier Lake și mă alătur celorlați turiști deja prezenți în contemplarea frumuseții locului în vreme ce desfac un pachet de biscuiți. Vreo două rațe cu un penaj viu colorat încep a-mi da și mie târcoale cu speranța de a scăpa pe jos ceva mai mult decât o unică fârimitură.

Cu gușa plină se așează apoi tacticos pe zidul de piatră și încep a-și curăța penele spre hazul celor prezenți, aspect care denotă caracterul de periodicitate al activității lor: cerșit, masa și siesta.

Plus cel de a fi surprinse în fotografiile făcute ghețarului aflat în capătul îndepărtat al lacului cu apă de 3 grade temperatură.

Drumul de întoarcere oferă o altă priveliște asupra văii Hooker, cu vedere din interior spre exteriorul munților. Lovită sau obturată de pereții stâncoși, privirea găsește cale de evadare pe cursul apei spre lunca verde care se zărește undeva departe spre Lake Pukaki. Cerul începe a da deoparte mohoreala norilor plumburii iar petele de un albastru ireal strecurate ici și colo contribuie semnificativ la măreția peisajului.

Pășeam și mă opream. Îmi roteam privirile și mă bucuram că mă aflu acolo. Respiram și eram conștient de asta, ceea ce îmi transmitea o stare de beatitudine întrucât totul se petrecea aievea. Nu visam…

Poate veți considera că hiperbolizez – sau măcar încerc așa ceva – dar vă asigur că nici nu cred că pot transmite exact intensitatea simțămintelor trăite la fața locului.

M-a cuprins o mare plăcere să văd și o familie de indieni sau pakistanezi – le-am văzut doar tenurile nu și pașapoartele – care trebăluiau de zor să ridice un om de zăpadă, activitate care pe meleagurile lor natale nu prea o ai unde desfășura.

Din parcarea în care lăsasem Toyota pornesc și alte trasee, unele mai lungi altele mai scurte, cu diferențe de nivel abordabile de la sugari până la experți, toate dătătoare de bijuterii naturale autentice vederii.

Fleașcă la picioarere revenim la cazare. Doar pentru a ne schimba încălțările și a porni apoi la plimbare pe traseul pietonal și ciclo care înconjoară satul Twizel, prilej de a remarca simplitatea caselor, a curților și lipsa oricărei opulențe arhitectonice. Un adevărat confort citadin pentru locuitor dar și privitor.

Ajunși la liziera unei păduri, la îndemnul Adrianei – nu e primul de acest fel și îi sunt recunoscător pentru o parte din ele – ne abatem de la pistă și intrăm pe o potecă, semnalizată și aceasta.

Pe care, după ce zărim veverițe ronțăind netulburate fructe uscate în fața noastră sau iepuri ce o zbughesc fricoși de cum ne simt, ajungem la malul Lake Ruataniwha, cu un punct de observare de senzație, de vreme ce în apele sale se oglindesc munții.

O încheiere cum nu se poate mai plăcută a acestei zile petrecute în natură.

Doar pentru asta am străbătut jumătate de lume…  

---

VIZUALIZĂRI: 192 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI