Prima zi în Insula de Sud

TIPĂREȘTE

Dacă primii europeni au ajuns în sud la bordul navelor după călătorii de câteva luni de la plecarea din Anglia, noi am ajuns din Insula de Nord cu avionul companiei Jetstar, la capătul unui zbor de o oră şi 20 minute între Auckland şi Christchurch.

Odată declanşate procedurile de pregătire a aterizării şi străpungerea plafonului de nori, proces ce a implicat şi niscaiva zgâlţâituri ale aeronavei, privilegiul de a avea locul A pe rând mi-a permis urmărirea unui  film de vreo 10 – 15 minute.

Un documentar despre natura şi relieful insulei derulat pe hubloul din dreapta mea care mi-a captat atenţia până în momentul în care şi-au făcut apariţia hangarele şi terminalul aeroportului.

Vârfuri semeţe acoperite cu zăpadă ce se prelingea şi pe văile mai dosnice, ochiuri de apă ce semnalau prezenţa lacurilor glaciare sau montane, câte un drum ce părea a rătăci în căutarea vreunui sat format din două – trei case pentru ca, izbitor de-a dreptul, de la baza lanţului muntos să se întindă spre ocean Canterburry Plains.

Precum un covor neted şi verde, lăţit pe sute de kilometri pătraţi, brăzdat de râuri sau pâraie care a atras crescătorii de animale din Anglia secolului XIX, uimiţi să descopere un asemenea sol fertil.

Cu avionul pierzând treptat din înălţime, simţeam cum aterizez şi eu între paginile romanelor scrise de Sarah Lark şi deveneam unul dintre personajele pornite în explorarea acestei insule.

Schimbăm mijloacele de transport şi manşa cu volanul – la care trec eu -, facem o scurtă incursiune de minimă aprovizionare la unul din supermarketurile situate nu departe de aerogară apoi ne înscriem pe SH 1, principala şosea a insulei, către Twizel, locul unde urmează să ne cazăm două nopţi.

Mă credeţi că încă de pe drumul aglomerat mă simţeam cuprins de magie? Şi de o bucurie amestecată cu nerăbdarea de a descoperi tot mai mult şi mai mult din acest colţ de lume.

De la o vreme, undeva în dreapta noastră se ivesc munţii. Zăriţi în depărtări, încep a se apropia încet spre noi până se vor alinia cu şoseaua şi parcurgem oarecum la braţ o porţiune a căii de comunicaţie ce se finalizează în Bluff, cea mai sudică localitate a insulei racordată la un drum principal. Şi nu blufez…  

Trecuţi de Rangitata, după ce facem dreapta, acesta se îndreaptă direct/perpendicular către ei. Şi, după un mic respiro de privit cu nesaţ frumuseţile, îl urmăm cu încântare.  

Ferme răzleţe cu drumeaguri asfaltate care duc până la intrarea în tinda casei şi mii de oi ce pasc fără a le păsa de noi sau politica internaţională a mapamondului se înşiră de o parte şi de alta a înaintării noastre.

Nu poţi rămâne impasibil la ceea ce te înconjoară iar starea noastră de beatitudine îşi află exprimarea în murmure de admiraţie şi înmulţirea opririlor. Uneori chiar în curbe, după ce în prealabil examinasem cu atenţie lipsa prezenţei altor autoturisme.

Musai să frânezi şi să caşti ochii, nu ai vrea să pierzi nimic din splendorile pe care natura le deşartă aici cu dărnicie şi ajungi să dai dreptate celor care afirmaseră că trebuie să adaugi timp suplimentar celui previzionat a fi parcurs pe orice drum din Noua Zeelandă tocmai datorită multitudinii momentelor pierdute cu rătăcirea privirii peste văi, lacuri şi munţi.

Prin Burkess Pass, primul punct de interes din itinerariul insulei, treceau maorii spre Bazinul Mackenzie (unde vânau) şi Coasta de Vest înainte de sosirea europenilor. Aici găseşti St Patrick’s Church, cea mai veche biserică din Noua Zeelandă şi American Historic Vehicle Retro Museum, amplasate într-o locaţie ce imită un mic oraș din anii 1950.

Din înaltul trecătorii începem a coborî spre locul ce avea să devină preferatul zilei, Tekapo Lake, o întindere imensă de apă liniştită cu munţii înzăpeziţi profilaţi pe un cer plumburiu din care te aşteptai să cadă alte cantităţi însemnate de nea.

Pe malul lacului, imediat la ieşirea din parcare, tronează Mackenzie Sheepdog Statue, în cinstea lui James Mackenzie, un cioban scoțian care, în anul 1855, a găsit - cu ajutorul câinelui său „Friday” - zona cu o iarbă foarte grasă, fără de care pășunatul în această parte a ţării ar fi fost imposibil. Scena apare evocată şi în romanul lui Sarah Lark iar odată ajuns acolo am impresia că văd căţelul zburdând şi lătrând în tentativa de a-şi trage stăpânul după el, bucuros de descoperirea făcută.

La 100 metri depărtare de statuie e edificată Church of the Good Shepherd, o superbă bisericuţă de piatră ridicată pe malul lacului în memoria primilor colonişti ajunşi în ţinutul Mackenzie.  

Aşezământul e deschis publicului între orele 9 – 17 cu interdecţia de a-i fi fotografiat interiorul. Deşi aşezată în natură şi parcare în apropiere, un alt anunţ de informează că fumatul este interzis în preajma clădirii şi pe trepţii acesteia.

Poziţia, alura şi natura o fac să devină foarte fotogenică şi trebuie să stai la coadă pentru a o surprinde fără alţi turişti pe lângă zidurile ei. Oricâtă răbdare am avut, în momentul în care mă aflam pe locul optim, a apărut o persoană din spatele bisericii şi a fost prinsă în imagine.

Prin preajmă găseşti şi posibilităţi de mişcare, precum Tekapo Mt John Walkway, un traseu de 9 km până la Mt John, o platformă de vizionare fantastică, cu o panoramă de 360 de grade a munților din jur, a lacurilor și  bazinului Mackenzie. Observatorul și cafeneaua Mt. John sunt în vârf iar acolo se poate ajunge şi cu maşina, pe care o laşi lângă cafenea și mergi pe pista Summit Circuit vreo 30-45 minute, în funcţie de nivelul de pregătire al fiecăruia.

Ne continuăm drumul nu prea mult, următorul imbold de frână survenind după doar 5 minute, completat cu reflexul de a coti dreapta şi a ne alătura camperelor cu şoferi şi pasageri ce se îndeletniceau cu pregătirile de înnoptat într-un cadru mirific.

Am stat şi am pritocit foarte mult varianta de a închiria un asemenea vehicul de vreme ce, se spune, Noua Zeelandă e cel mai indicat a fi explorată în acest mod. Am dorit să fi umblat astfel iar dacă ar fi să mai ajung în viaţa asta pe acolo, cu niscaiva experienţă acumulată în cele două săptămâni din toamna lui 2024, m-aş încumeta să închiriez maşinuţa verde de la Jucy, atât de populară pe drumurile umblate şi de noi.

Cele mai mari sunt deja foarte scumpe, chiar dacă confortabile. Nu spun niciodată, niciodată…  

Înserarea începe a ne da târcoale. Nu ai cum te supăra de iminentul sfârşit al zilei de vreme ce farmecul locurilor prin care trecem sporeşte datorită luminilor şi culorilor ce par a scăpa din traista unui iluzionist care se joacă cu al nostru simţ vizual.  

În Twizel, satul ce ne va găzdui două zile, cerul pare a se aprinde, amestecând pete portocalii cu plumburii, asemeni unui furnal ce pufăie.

Localitatea imi intră direct la inimă! Am impresia că am ajuns pe platourile de filmare ale unei pelicule în care personajele se plimbă în camionete pe drumul lat, joacă billiard în săli semiîntunecoase sau ies de la cumpărături târzii, taman înainte de închiderea prăvăliei.

Mă plimb de unul singur minute în şir pe uliţe, vrăjit de locul în care am ajuns.  

Cu siguranţă nu toţi ajunşi – sau care ajung – acolo au avut/vor avea aceleaşi trăiri ca mine, cert e că prima zi petrecută pe Insula de Sud ridică simţitor ştacheta aşteptărilor din această vacanţă.  

Şi parcă aş da deoparte noaptea pentru a sosi cât mai repede dimineaţa următoare.  

---

VIZUALIZĂRI: 180 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI