Aşteptări prea mari de la oraşul de pe Nišava

TIPĂREȘTE

Dacă atunci când eram în concediu şi imediat după ce ne-am întors îmi plănuiam o structurare mult mai logică şi mai coerentă a ordinii destinaţiilor atinse, iată că nu am putut face nimic în privinţa aceasta, aşa că a ieşit un amalgam-alambicat. Asta este însă. Nu e vina mea. Am început un review, l-am lăsat, am început altul, l-am lăsat, m-am întors, am tăiat, am rescris, degeaba... eram în pană de creaţie. Cred că “De ce merită Belgradul…” mi-a consumat la momentul respectiv toate resursele. Aşa că mi-am luat o binemeritată pauză.

Voi continua acum aventurile din Serbia. După ce am părăsit Belgradul şi al său cartier, Palilula, am luat-o pe autostradă cu destinaţia Niš. Aveam încă proaspăt în minte review-ul colegei @sunflower Niš – orăşelul cetate (vezi impresii) şi abia aşteptam să ajungem. Distanţa între cele două oraşe este de aproximativ 230 km iar autostrada între Belgrad şi Niš cu greu poate fi denumită astfel. Poate doar datorită taxei pe care o plăteşti la intrarea în Niš si care este de aproximativ 7 euro. Neavând încotro am scos însă banii şi am plătit jurându-ne în minte să nu ne mai plângem de calitatea autostrăzilor noastre. Aceasta a fost pur şi simplu infernală. Preţ de 230 de km am făcut efectiv slalom printre găuri. Dar a trecut şi am ajuns cu maşina întreagă la Niš. Găsirea cazării ne-a dat ceva de furcă deoarece strada avea denumirea identică cu una din zona periferică a oraşului şi ne-am trezit la un moment dat pe nişte uliţe, la propriu iar coana Ioana de la GPS ne anunţa că am ajuns la destinaţie. În fine, ca să n-o mai lungesc, după ce într-un final am ajuns, am parcat maşina şi ne-am cazat, am luat-o la pas pe străzile orăşelului mult-visat.

Hmmmmm şi acum nu ştiu ce şi cum să pun problema. Poate că aşteptările au fost prea mari, poate că păţaniile de la sosire ne-au scos puţin din atmosferă, poate că aia, poate că ailaltă, cert e că nu mai contează. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nu pot spune nici că mi-a plăcut. O să fac totuşi o diferenţiere… Atmosfera şi oraşul în sine mi-au lăsat mult de dorit, obiectivele turistice însă, mi-au plăcut cu adevărat.

Încă de când am plecat de la Imper IMD B&B unde eram cazaţi, am păşit cu stângul, ca să spun aşa... Două sute de metri mai încolo, la parterul clădirii de la marginea străzii, îşi avea “sediul” o familie mai… neagră. Uşa deschisă lăsa să se întrevadă mizeria din casă. Afară, în stânga uşii de la intrare era montat un... aragaz. Se auzeau dinăuntru urlete de ne era teamă să trecem prin faţă. Din păcate era singurul drum spre centrul oraşului, unde voiam să ajungem. Ne-am luat inima-n dinţi şi am trecut trăgând cu coada ochiului înăuntru. În momentul când am trecut prin faţa locaţiei ne-a izbit un puternic miros de gunoi şi mizerie plus că tocmai atunci ieşeau din casă doi puradei de vreo 7-8 ani care se repeziră la pubelele imense care se aflau strategic amplasate chiar în dreptul uşii, pe marginea trotoarului. La uşă zăceau vreo 5-6 perechi de încălţări rupte şi vai mama lor care îţi dădeau alte indicii despre locatarii acelei clădiri. Mă rog, trecem repede şi ajungem în câteva minute în centru. Da, eram chiar atât de aproape de centru...

Piața Regelui Milan sau Trg Kralja Milana

Până să ajungem la Fortăreața Turcească, de fapt și de drept scopul declarat al expediției noastre, ne-am oprit preț de a servi o foarte scurtă masă la pachet în piața centrală, Trg Kralja Milana cum îi spun sârbii. Aici am putut vedea Monumentul Eliberatorilor Niš-ului care, după spusele domnului meu însărcinat constant cu reliefarea datelor istorice, reprezintă perioadele de luptă a sârbilor împotriva turcilor (1874-1877) respectiv împotriva bulgarilor și germanilor (1915-1918, eliberarea orașului după Primul Război Mondial). Interesantul monument este construit din marmură neagră și reprezintă un călăreț cu un stindard în mână: Heraldul Libertății. Buuun! Tot acolo, domnul meu – paparazzo s-a dus și a făcut câteva foto cu Fântâna lui Cair, într-adevăr frumoasă, ce m-a dus imediat cu gândul la cele italienești, apa scurgându-se prin guri de leu... mmmmm... unde eşti tu, Roma? Fântâna este construită din granit și, după spusele ghidului familiei, a fost mutată de vreo două ori de-a lungul timpului, până când, în 1997 și-a găsit locul în această piață alături de Monumentul Eliberatorilor.

Piața, plină de tineri, ne-a făcut o impresie plăcută dar nu pot spune că ne-a dat pe spate: este o piață cochetă, cu aranjamente florale și alte buruieni estetic aranjate, cu monumentele specificate mai sus, dar cu un uriaș bloc – Ambasador Hotel, care parcă îi ia tot aerul, parcă nu se potrivește acolo în PUZ.

Am zărit acolo, în centru, intrarea în oraşul subteran despre care vorbea @sunflower. N-am avut sorţi de izbândă însă cu jumătatea masculină a familiei. Am reuşit doar să intru într-un magazin cu chestii de şcoală aflat exact pe colţul pieţei. De acolo însă m-am cerut singură afară după două minute. Apropiindu-se începutul de an şcolar, era o îmbulzeală de ziceai că se dădea ceva moka. Acolo am văzut cele mai multe ghiozdane, penare şi rechizite. Nu credeam că există vreun magazin care să aibă atâtea. Tot tavanul era plin de genţi de şcoală atârnate una lângă alta, iar modelele erau cât se poate de diferite. Sigur puteam să găsesc fel de fel de drăguţenii pe acolo. Sârbii însă m-au învins. Era să fiu călcată în picioare, aşa că după puţin timp mi-am făcut cu greu loc până la ieşire...

Fortăreaţa din Niš sau Tvrđava

Fiind pe înserat am zărit imediat luminile aprinzându-se la Fortăreaţa Turcească, cea pe care ne dorisem atât de mult s-o vizităm. Era luminată superb şi, bănuiam noi, odată cu lăsarea întunericului s-ar fi văzut de-a dreptul feeric. Trecem agale podul peste râul Nišava pentru a ajunge la intrarea în cetate. Fiind exact la jumătatea podului săvârşesc aroganţa de a-mi arunca privirile jos. Mare greşeală! O grămadă de ambalaje, pungi, PET-uri, plus Nišava cu debitul mult redus şi cu apa verzuie. Pffffff, ok, priveşte partea bună a lucrurilor, mi-am zis! Măi, şi aş fi privit-o, dar nu ştiam unde să mă uit... “Uite, ariciule, în faţă! Mamă, cât de bestială e! ”, mă scuturară vorbele maestrului. El e un optimist incurabil, mi-aş fi dorit ca în acele momente să-mi dea şi mie măcar o fărâmă din optimismul lui… Şi totuşi, trebuie să recunosc, Poarta Istanbul (sau, cum îi spun sârbii Stambol kapija) prin care se făcea intrarea în fortăreaţă era superbă.

Intraţi în cetate am ameţit instantaneu. Ştiam că în stânga se află Hammam-ul turcesc, care nu se vizitează ca și muzeu pentru că este un restaurant-terasă unde atunci, probabil, se ţinea vreo onomastică sau aniversare, ceva, pentru că se auzea o muzică infernală ca şi volum plus râsete şi comentarii în microfoane. Pentur că nu aveam timp nici să bem vreo cafea plus că numai de gălăgie nu ne ardea se duse astfel pe apa sâmbetii Hammamul. Am trecut încet pe lângă titicar-ul asemănător cu cel din Kalemegdan-Belgrad şi am pătruns mai adânc în parc. Da, în interiorul vechii fortăreţe este acum un parc cu alei de promenadă, locuri de joacă, bănci, totul amenajat printre vestigiile istorice.

Plimbându-ne la pas am putut vedea Lapidariumul (o colectie de 41 pietre funerare din secolele I – IV care au fost găsite în interiorul Tvrđavei dar și în localități învecinate Niš-ului), ruinele unei temniţe, apoi Moscheea lui Bali Beg (atestată la începutul secolului al XVI-lea și care acum servește drept galerie de artă); Monumentul dedicate lui Milan Obrenovic și Eliberatorilor orașului (care este așezat în stânga intrării și reprezintă un glonț de pușcă, înconjurat de câteva mici coloane înlănțuite, realizat tot de Vincenzo Caliterna, cel care a construit și Fântâna din centrul pieței Regelui Milan). Totul este foarte frumos, foarte bine conservat, având în vedere că este “la vedere”, daaaarrr…

La un moment dat ne-am apropiat de un loc de joacă amenajat pentru copii cu leagăne şi tobogane. Văzându-l de departe piticii noştri au luat-o la fugă pentru a se da în toate trăznăile specifice vârstei. “Ariciule, stai tu cu ei cât mă duc eu până sus pe ziduri să văd cum e şi apoi stau eu şi te duci tu, bine? ”. Fiind palma bătută, eu m-am îndreptat spre o bancă din apropierea locului de joacă în timp ce maestrul se avântă cu vitejie spre ziduri. Nici bine n-am apucat să mă aşez că piticul începu să strige la mine din vârful unui tobogan. Abia când am ajuns lângă el am văzut despre ce era vorba cu acel loc de joacă. Toate chestiuţele de acolo erau din fier, unele ruginite de-a binelea, rupte, cu ţevile ieşite, iar la baza toboganului în loc să fie pământ cum era în restul parcului, era o maaaare bucată de asfalt. Strigătele juniorului meu se datoraseră faptului că ajunsese aproape de capătul toboganului şi nu putea urca să se dea deoarece lipseau vreo două trepte. Inutil să vă spun că m-am grăbit să-i iau de acolo. Seara se lăsase de-a binelea iar ţevile ruginite care ieşeau din leagăne erau din ce în ce mai greu de observat şi evitat. Între timp apăruse şi vajnicul tată care fusese la escaladat ziduri: “Băi, să-mi trag una! M-am urcat ca să privesc oraşul de sus şi jos, la baza zidului ce crezi că e? Autogara, sora mea!!! Du-te şi tu dacă vrei şi n-ai ce face! ”. L-am refuzat politicos. Mi-ajunsese pentru ziua respectivă.

Şi totuşi, am zis să mergem mai departe prin fortăreaţă. Când am ajuns pe latura opusă celei pe care intrasem am zărit nişte scări care urcau. Dincolo de ele nu se vedea nimic deoarece acelea duceau cumva pe un deal. Aşa că am continuat. Le-am urcat şi ne-am pomenit în capătul unui pod masiv de lemn. Era podul de ieşire din fortăreaţă. Citisem că undeva în spatele fortăreţei este un fost lagăr de concentrare. Deşi era târziu şi ştiam că nu-l mai putem vizita, ne-am gândit că totuşi poate reuşim să vedem pe dinafară câte ceva. Drept pentru care am trecut podul şi ne-am trezit la marginea unui maidan iar în depărtare licăreau câteva luminiţe ale oraşului. Era beznă-beznă. Din mijlocul acestui maidan se auzeau lătraturi de câini. Mai sinistru de atât nici că se putea, mai ales că noaptea deja se aşternuse de-a binelea. Am făcut urgent cale-ntoarsă şi ne-am îndreptat grăbiţi spre Poarta Istanbul pentru a părăsi fortăreaţa. Nu eram cu gândul decât la drumul de întoarcere până la Imper B&B şi la casa aceea dubioasă prin dreptul căreia trebuia să trecem din nou.

Cina din seara aceea a constat în câteva bucăţi de pizza luate de un magazinaş din centru. La cât de disperată eram să ajung în cameră, nici nu putea fi vorba de a lua masa în oraş...

Cele Kula – Skull Tower – Turnul cu Cranii

Un alt obiectiv turistic pe care l-am avut în vedere atunci când a venit vorba de Niš, a fost Cele Kula – Turnul cu Cranii. Acest turn a fost construit de turci din craniile revoluţionarilor sârbi care au preferat să se sinucidă decât să cadă în mâinile inamicilor. Ghidul pe care l-am întâlnit acolo ne-a povestit cu mândrie în glas de dârzenia cu care au luptat sârbii conduşi de Stevan Sindelic. Dacă la început turnul avea aproximativ 950 de cranii, în prezent acesta mai are doar 54 cu tot cu cel care se presupune a fi al conducătorului, expus separat într-un cub de sticlă. Majoritatea celorlalte au fost luate de către rudele îndurerate pentru a putea fi înmormântate după datină.

Ulterior în jurul acestui turn s-a construit o capelă pentru a putea fi protejat. Cu toată impresia bună pe care mi-a făcut-o la început, ghidul şi-a dat cu firma-n cap, cum se spune, la sfârşit când i-a sunat telefonul în timp ce vorbea cu noi, l-a scos din buzunar şi fără vreun cuvânt s-a întors pe călcâie şi a plecat la plimbare vorbind la telefon fără ca măcar să spună “la revedere”. Cu toate acestea Cele-Kula merită vizitat. Este o imagine care te marchează chiar şi văzută de după un geam de stică. Da, probabil pentru a evita atingerea excesivă a craniilor expuse, în interiorul capelei, de jur împrejurul a ceea ce a mai rămas din turn, se află un geam gros de sticlă. Chiar dacă nu l-am putut vedea aşa cum apare în pozele de pe net, a fost totuşi o experienţă memorabilă.

Turnul se află undeva la periferia oraşului Niš, pe bulevardul Zorana, într-o zonă murdară şi aglomerată care seamănă cu capătul unor linii de autobuze. Mie mi s-a părut a fi o combinaţie între autogara Militari şi capătul tramvaiului 21 înspre Colentina. Vestea bună este însă că în zonă se poate parca gratuit. Îmi aduc aminte că am plătit o taxă de intrare destul de modică, undeva pe la 150 de dinari sârbeşti de persoană adultă parcă şi cu acest bilet puteam vizita şi Lagărul de Concentrare din Niš şi Mediana, care era următoarea noastră oprire. Pentru lagăr ar fi trebuit însă să ne întoarcem din drum şi ne grăbeam deoarece voiam să vedem neapărat mozaicurile din Mediana înainte de a pleca spre Bulgaria.

Mediana – un colţ din Roma pe pământ sârbesc

Incredibil sentimentul trăit când am parcat la ieşirea din Niš pe marginea şoselei de unde se zărea silueta unei vile romane. Actualul drum E-80 care leagă Niš de Sofia a fost odată anticul drum roman Via Militaris. Pe marginea acestuia complexul antic Mediana se întinde pe 40 de hectare. Doream să vedem neapărat mozaicurile care se află în interiorul vilei, rămăşiţele termelor şi ale coloanelor, sculpturile şi portretele despre care citisem că se află acolo. Nu mă înţelegeţi greşit, am fost la Roma, am fost în Pompei, şi nu numai. Am văzut ceva mozaicuri şi sculpturi la viaţa mea. Însă ideea unui colţ roman în Serbia mi se părea de neratat. Aşa că, nerăbdători, ne-am dat jos din maşină şi ne-am îndreptat spre intrare. Acolo arătăm biletele luate de la Cele-kula şiiii…. Surprizăăăăă!!! “Ahem, sorry, you know, we are renovating and everything inside is closed! ” –“What?!?!?! Is this a joke?!?!!? If it is, I can laugh, you know…” Degeaba. Ne-am convins până la urmă că nu era nicio glumă. Puteam trece de gard să ne plimbăm în jurul vilei, puteam face poze, dar... noi nu pentru asta venisem. În zadar am încercat să-mi scot la înaintare farmecul irezistibil. Niks! Nema! Ioc! Nicht! L-am întrebat pe tipul de acolo dacă nu cumva există vreo gaură sau măcar o găurică prin care să putem privi înăuntru. Am primit un răspuns clar negativ! “No, sorry, come again. Maybe next year! ” –“Ai să-mi trag una! Mă-ta cu cratimă mai vine la anu’ la tine! Io una nu mai risc să-mi rup maşina pe drumurile voastre! Dacă vreau s-o rup, o pot face mult mai în siguranţă şi la mine acasă! ”

Şi ne-am îndreptat cu năduf spre poarta de intrare. Am petrecut în complex cred că un sfert de oră. Am lăsat piticii să alerge puţin pe acolo, am făcut câteva poze. Nu m-a dat nimic pe spate. Locul părea pustiu şi neîngrijit. Iarba creştea aiurea şi atât de înaltă încât cu greu puteai evita capcanele gen pietre şi gropi aflate pe sol. Ziceau că renovează. Mă întreb ce kko renovau oare, sau mai bine zis, cine renova. Nu era ţipenie în zonă. Nu se auzea nimic în afară de vânt. Nu am văzut nici muncitori, nici alt picior de om. Doar o şopârlă dădea să se ascundă printre pietrele alea.

Plini de ciudă am ieşit şi ne-am urcat în maşină. Era ultima zi petrecută pe meleaguri sârbeşti şi, ca şi prima, ne lăsase un gust amar. Eram cu sufletul la gură la gândul surprizelor de care era posibil să avem parte la ieşirea din ţară. Totul a decurs însă ok, am ţinut aproape dovezile de cazare atât din Belgrad cât şi din Nis însă nu ne-au fost cerute, iar în momentul în care am zărit graniţa cu Bulgaria am avut acea senzaţie că am scăpat şi că am ajuns acasă, deşi nu era chiar aşa. Am trecut vama lăsând în spate Serbia fără niciun regret. Poate doar acela că nu luasem mai multe ţigări pentru fumătorii de acasă.

Concluzii

Nu-mi pare rău că AmFostAcolo. Am văzut locuri frumoase, locuri cel puţin interesante. Am mai adăugat o piatră pe şirag, am mai bifat o destinaţie, am trăit noi experienţe. Principalul este cred că am învăţat să mă bucur mai mult de ceea ce am acasă, să fiu mai puţin cârcotaşă când vine vorba de ţara asta a noastră. Faptul că am văzut că şi la alţii poate fi rău mă face poate mai bună, mai indulgentă. Cel puţin aşa îmi place mie să cred...

Nu ştiu ce să zic, poate nici conjunctura nu ne-a fost favorbilă, poate şi aşteptările noastre au fost cam mari, dar nu mai contează. Cu bune şi cu rele am fost şi prin Niš. Mă bucur, nu-mi place să rămân cu întrebări fără răspuns de genul: Ce ar fi fost? Cum ar fi fost?

Îmi pare rău că nu am reuşit să-i văd acea faţă frumoasă şi acel farmec de care vorbea @sunflower, asta nu înseamnă că, repet, îmi pare rău per ansamblu. Nu-mi pare, mi-aş fi dorit însă... altceva...

---

VIZUALIZĂRI: 4179 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI