Două castele din Napoli: pe firul imaginației, de la închisori și războaie la trăire artistică

TIPĂREȘTE

Cum spuneam în review-urile anterioare, în ultima după-amiază am planificat o plimbare ceva mai lungă, spre Castel Sant’Elmo – care, după cum ni s-a spus, oferea o perspectivă foarte frumoasă asupra întregului oraș. Știind cât se poate căuta drumul spre un astfel de obiectiv (îmi aminteam cum în Mallorca am reușit să găsesc castelul Bellver de-abia la a patra vizită:() am rezervat suficient timp (renunțând, de fapt, la Muzeul de Arheologie, care era și el pe lista obiectivelor posibile pentru ultima zi).

Însă, înainte de a ne rătăci pe străzile napolitane, trebuia să rezolv cu obiectivele din vecinătate – dar și cu bagajele, care trebuiau să fie gata la timp pentru a preda camera. Așadar, am planificat o vizită la Castel dell’Ovo la prima oră posibilă (ora 10, când se deschidea pentru vizitatori). Castelul mi s-a părut a fi mai curând o fortăreață decât un castel (de altfel, se pare că este cea mai veche fortăreață din Napoli, care exista și pe vremea Imperiului Roman, chiar dacă nu în această formă), cu ziduri groase și reci și prea puțin spațiu pentru altceva decât operațiuni de securitate/militare. Se pare că numele vine de la o legendă în care poetul roman Virgiliu a plasat un ou la fundația construcției. Primul castel a fost construit în secolul XII de către normanzi, însă a decăzut în importanță când regele Carol I de Anjou a construit Castel Nuovo, unde s-a mutat împreună cu curtea sa. În prelungirea acestei povești, exact această atmosferă se regăsește în interiorul castelului: pare o construcție foarte veche, cu o structură rudimentară, care nu a fost gândită pentru a fi locuită, ci mai degrabă pentru a fi un bun loc de observație al mării și al coastei, și pentru a fi extrem de rezistentă împotriva atacurilor. Utilitatea principală în perioada medievală a castelului era de a servi de închisoare pentru câteva figuri regale ale acelor timpuri.

Revenind la prezent, perspectivele pe care le oferea asupra zonei înconjurătoare și a părții de vest a orașului erau, într-adevăr, frumoase și destul de diverse. Am făcut fotografii cu greu, vântul sufla cu intensitate, în ciuda soarelui strălucitor. În fine, am epuizat castelul relativ repede, cu gândul la predarea camerei și la vizitarea celuilalt castel, care promitea să fie un obiectiv mai complex.

Zis și făcut – după ce am predat camera și nu mai aveam responsabilități, ne-am îndreptat spre Piazza del Plebiscito și via Toledo, căutând cu amănuntul stația de funicular (Montesanto) care urma să ne ducă spre castelul plasat pe dealul Vomero. Din păcate, așa cum mă temusem, intrarea nu a fost de găsit. Telefonul deschis pe Google Maps indica o anumită zonă unde la prima vedere erau doar magazine (nu foarte mari, dar nici mici) așa că ne-am învârtit de câteva ori pe străduțele adiacente. De fapt, intrarea la funicular nu putea fi găsită pentru că nu avea o intrare/ieșire de tip cușcă, cum se întâmplă cu multe stații, ci semăna mai mult cu intrarea în magazinele învecinate. În fine… odată intrați, călătoria s-a simplificat (nedepășind cele 15 minute alocate în varianta dezirabilă). Cu alte cuvinte, odată ce trenulețul nu prea plin a ajuns la stația următoare, am ieșit la suprafață și am urmat indicatoarele (bine semnalizat, de această data) de-a lungul unui urcuș în pantă lină. Vizita la castelul Sant'Elmo începe de la etaj, unde se urcă cu liftul, a cărui ieșire răspunde într-o curte interioară.

În ceea ce privește istoria locului, se pare că pe acest loc a fost construită mai întâi o biserică medievală, și în secolul XIV Robert de Anjou a transformat construcția în castel. După un secol, a fost și fortificat cu scopul de a servi drept unitate de supraveghere militară (având perspectiva de excepție asupra întregii așezări și asupra mării). În ultima parte a secolului XX, castelul a intrat într-o amplă acțiune de restaurare și a devenit muzeu (găzduiește atât o colecție permanentă, dar și, după caz, expoziții temporare), fără să-și piardă, însă, personalitatea medievală. Vizita aceasta a completat atmosfera medievală (în continuarea climatului apăsător al Castel dell’Ovo pe care îl văzusem în aceeași dimineață), însă a adăugat și ceva nou prin priveliștea cuprinzătoare asupra orașului Napoli, interesantă prin întrepătrunderea elementelor de arhitectură medievală cu cea modernă, care doar pigmentează clădirile în mare parte istorice din centru. Totul, scăldat într-o lumină strălucitoare și caldă, minunat! Și într-adevăr, castelul pare pătruns de liniștea și izolarea de care se bucură, și dedicat în întregime noii misiuni culturale care i s-a oferit. Muzeul din interior cuprinde o mare varietate de lucrări de pictură, de la tablourile semnate de pictori locali și care redau chiar și obiective turistice locale (artă figurativă) până la tablouri abstracte care nu păreau să aibă vreo legătură cu spiritul locului. Am văzut, în sălile laterale ale muzeului, și câteva expoziții personale care păreau puțin prea avangardiste pentru gustul meu. De reținut, însă, mixtura foarte nimerită între istorie, perspectivă de la înălțime și artă modernă.

Cu vizita de la Sant’Elmo s-a încheiat scurta noastră călătorie în Napoli. Orașul a rămas pe lista de reveniri, pentru obiectivele promițătoare la care nu am reușit să ajungem, dar și pentru clima atât de plăcută și traiul prietenos pentru turiști.

---

VIZUALIZĂRI: 1374 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI