Napoli, Sorrento, Capri, Vezuviu, Pompei şi chiar Roma

TIPĂREȘTE

De la aeroport am făcut vreo oră până aici, la hotel. S-a întunecat repede şi nu prea pot povesti pe unde am trecut. Ceea ştiu e că am urcat mulţi kilometri pe nişte străduţe foarte înguste. Apropo de şofat, se spune că la noi se circulă imprudent, riscant, accidente multe. Vorba unuia din autocar „suntem nemţi la condus faţă de cum se circulă aici”. Mai lipsea puţin si era cum am văzut eu în câte un film când şoferii scoteau mâna pe geam să „dirijeze” circulaţia, să facă semne, să-l oprească pe altul. Maşini lăsate peste tot în care şoferii reveneau să le mai înghesuie spre bordură şi zid să putem trece doar când auzeau claxonul, coloana din stânga în care fiecare depăşea cum îl tăia capul. Aud „aici o maşină fără zgârieturi nu-i mai veche de două săptămâni”.

Hotelul se cheamă „La Canonica”, se putea altfel? şi e o fostă mănăstire-citadelă. Acum nu ştiu exact unde e, e undeva sus de tot, la capătul ultimei străduţe. E vechi hotelul, desigur, şi nu prea arată de 4 stele, sau oricum nu ca cele 4 din Spania. Aseară am mâncat (nici masa nu e ca acolo, e „cu porţia”), se putea altfel? paste primul fel, o supă (cine a vrut doar) cam insipidă şi un cotlet la grătar tare ca scândurica, fără garnitură (unde sunt cartofii prăjiţi din Târgu Neamţ?) cu o salată pe care trebuia să ţi-o amesteci singur (morcovi raşi, rucola, salată verde, roşii).

Am făcut duş şi am adormit când m-am întors în cameră (e cam cât a mea de acasă pusă pe lungime, doar că e foarte înaltă, cred că are trei metri şi jumătate în sus, are o baie mărişoară cu cabină de duş, un balcon lung şi îngust şi un televizor spânzurat aproape de tavan).

Pe la trei şi jumătate îmi făcusem somnul şi m-am apucat să despachetez. Am deschis uşa de la balcon (are trei rânduri: un oblon din şipci, o uşă de sticlă şi un alt oblon de lemn compact înăuntru) şi am crezut că mă sufoc. Exact deasupra capului, în faţa mea, era Orionul, doamne, se vedeau atât de aproape şi puternic stelele lui cum parcă nu le văzusem niciodată! Şi-n stânga şi-n dreapta erau stele, toate foarte luminoase, sufla vântul destul de tare şi nu călduţ.

E aproape şapte, s-a luminat, am deschis obloanele şi am ieşit în balcon: e un munte în faţă şi în dreapta se vede o parte a oraşului (se cheamă Lettere). M-am reîntors în cameră, am mâncat un sandvici şi am ieşit iarăşi pe balcon, e foarte lung, am măsurat cu pasul - 18 paşi întinşi şi la capătul lui ce să văd, marea! E cred un mic golf cu multe case şi noi, aici sus. Încă nu a răsărit soarele, sunt curios din ce parte o să apară.

Soarele a răsărit de după o culme de munte şi luminează golful în partea lui îndepărtată acum. Mă duc să mă spăl, să mă îmbrac, să merg la masă.

Slăbuţă masă: un platou cu şuncă, unul cu caşcaval, gem, unt, iaurt, ceai de muşeţel şi mentă şi cafea. Asta a fost tot (să-mi aduc aminte că în Spania erau peste 30 de sortimente la micul dejun, ce 30, sigur mult mai multe).

La opt şi jumătate am plecat spre mare în gândul meu. Am greşit o dată drumul şi m-am întors după vreun sfert de oră, am pornit-o apoi din nou spre mare pe un drum care avea să se dovedească unul bun, dar după o oră şi jumătate de coborât mi-am dat seama că aş mai avea încă vreo cinci-şase kilometri, am apreciat eu şi m-am întors (mi-am dat seama a doua zi din autocar că mai erau zeci de kilometri, nu patru-cinci).

Orăşelul ăsta pare destul de vechi şi sărăcuţ şi cu toate că e foarte întins n-am găsit o alimentară de doamne ajută şi am bătut zeci de străduţe. Mă întreb, oare ce mănâncă oamenii ăştia? Am găsit două magazinele, cum ai întâlni la noi în judeţ în Rotbav sau Şinca Veche, în case vechi, în care nu găseşti mai nimic, totul pus de-a valma. O alimentară gen „La doi paşi” ar fi fost super-hiper-mega-magazin aici. Am văzut câteva “macelleria” cu carne a-ntâia, dar totuşi ce mănâncă poporul de aici? Am reuşit să-mi iau două ape minerale.

Pe drum am fost atent la maşini, toate erau rase, frecate, uşor turtite pe lateral. Un singur lucru bun, nu merg tare, merg cu 30, cu 20, cu 10 la oră, la pas mai exact. Aproape nu sunt trotuare, trotuarul e de cele mai multe ori o bandă albă la o palmă de zid. Când trece vreo masină, pentru siguranţă te lipeşti de zid şi-o laşi să treacă.

E senin şi o vreme de aia când îţi vine să spui… amiaza se leagănă-n hamacul de aur al toamnei... Acum soarele e în locul Orionului de azi noapte şi a intrat în jumătate de cameră. Probabil când va apune va apune spre mare, în dreapta mea.

Am presimţit bine, soarele a apus în mare. N-a fost foarte senin acolo în mare. Noroc cu balconul ăsta lung, e cât lăţimea corpului de clădire şi se iese în el şi din hol dar şi din camera mea. Aşa am putut să ajung acolo de unde se vedea apusul în mare: frumos prin norişorii care parcă luaseră foc.

Şi ca încununare a perseverenţei mele am găsit singura alimentară cu „autoservire”. E şi asta mică şi amărâtă faţă de ale noastre, dar am putut în sfârşit să văd pe rafturi marfa, atât câtă era: dulciuri, conserve, lactate, pâine, cosmetice, condimente. Oricum nimeni nu cred că-mi va putea răspunde la întrebarea „de unde îşi cumpără atât de mulţi oameni mâncarea? ”. Am mai văzut vreo trei macellerii, dar brânză, ouă, lapte, de unde?

E foarte întins orăşelul ăsta, vine de pe ţărmul mării şi urcă, urcă, împânzind o câmpie şi un deal imense. E la vreo 20 de kilometri de Napoli şi în zare se vede Vezuviul. Se pare că e ales pentru cazare putând ajunge, relativ uşor, în mai multe zone: Capri, Vezuviu, Pompei, Napoli, coasta mării Tireniene cu zona Sorrento şi Amalfi. În sine însă, oraşul nu are nimic în comun cu turismul, sau mai bine zis cu industria turismului: Are doar vreo cinci – şase hoteluri mari într-adevăr, însă nu găseşti un suvenir care în alte locuri te sufocă. O fi bine, o fi rău, poate îmi voi da seama până mă voi întoarce.

Mîine dimineaţă, la şapte, plecarea la Roma.

Am mers până la Roma patru ore şi am intrat prin partea de sud apărându-ne în drum, din ce în ce mai des, ruine, catacombe, ziduri stând să cadă şi altele consolidate. Am ajuns într-o intersecţie unde traficul era blocat de o mare de tineri care protestau (pe o temă universitară am aflat) şi a trebuit să ne întoarcem. Carabinierii, jandarmii îi ocroteau pe tinerii protestatari ca pe ochii din cap – mi-a plăcut. Astfel am ajuns pe nişte bulevarde imense, gen Rambla, mari, impunătoare, când dintr-o dată în dreapta apare o construcţie, din punctul meu de vedere de pe altă lume, albă, nepământesc de mare, uluitoare la o primă vedere. Autocarul merge la pas (din nou sunt în spatele şoferului, sus, şi pot să văd totul prin trei geamuri) şi mi se taie răsuflarea, la propriu. Oblic în stânga apare Columna lui Traian, şi înainte, în perspectivă Colosseumul de care ne apropiem în câteva secunde. În cele cîteva minute (dacă au fost două-trei) eu m-am sufocat şi singura mea putere a fost atunci să respir des şi sacadat şi să clipesc continuu (eram pe punctul să-mi explodeze ochii în lacrimi).

Iertare că nu ştiu să povestesc ce am simţit atunci şi mai ales de ce.

Am rezistat până am coborât, apoi m-am pierdut printre oameni şi nu mai conta cum respir şi dacă-mi joacă ceva în ochi.

Pe drumul de întors mă gândeam dacă voi spune cuiva ce am simţit eu în momentele ălea explicaţia „savantă” va veni că am ajuns în „faţa istoriei”, că am ajuns în „leagănul latinăţii”, că am „respirat” aerul „încărcat de istorie” şi alte clişee de genul ăsta. Lăsaţi faţa şi dosul istoriei acolo unde sunt, lăsaţi ca doar amiaza să fie în hamac (cum o fi el, de aur, de toamnă, de iarbă), lăsaţi să mă pot bucura şi a „respira” acelaşi aer doar alături de oamenii dragi sufletului meu.

Ce am povestit până acum a durat la Roma câteva minute. Apoi, şase ore, am făcut un tur pietonal (genunchii mi-s franjuri) prin pieţe celebre, cu fântâni celebre, cu biserici celebre, cu sculpturi celebre, cu nimic necelebru!

Coborând şi urcând la hotel cu autocarul m-am minunat din nou cât pot fi de înguste străduţele în acest Lettere şi cât de riscant e şofatul aici (la întoarcere, aud un cetăţean din spatele autocarului zicând „aici şi să mergi pe jos e riscant”, am înghiţit în sec, dar m-am „revăzut” ieri de câte ori mă lipeam de ziduri când treceau maşini, mai ales când erau în paralel în dreptul meu, şi cât am mers pe jos până să găsesc alimentara).

Mâine (adică azi, deja e sâmbătă) e programată insula Capri, mare aşteptare a tuturor, însă se anunţă ploaie şi toţi zic că pe ploaie aproape se anulează farmecul de acolo al unei zile însorite. Om trăi şi om vedea.

post scriptum. Uitasem să spun că am fost în jurul Vaticanului şi m-am bucurat. N-am fost înăuntru (coada dura cel puţin două ore), am fost în piaţa St. Pedro cea unde stau credincioşii la slujbele mari (Crăciun, Paşti, ), de unde se vede biserica cu un obelisc în faţă şi, ce mi s-a părut mie interesant, de unde se văd ferestrele apartamentului Papei (ca foarte multe case cu faţade vechi, cu obloane de lemn vechi, cu o arhitectură încremenită cu sute de ani în urmă, asta e poate şi valoarea perenă şi de unde credincioşii primesc fumul alb la alegera unui nou papă).

Era o zi de vineri, nu era slujbă atunci şi totuşi mii de oameni forfoteau.

Şi am fost pe insula Capri, şi ceea ce se anunţase de vreo două săptămâni în prognoze s-a întâmplat – a plouat, dar nu oricum ci cu spume şi-n rafale de vânt încât după vreo oră de opinteli feciorelnice (să ocoleşti o baltă, să calci pe călcâi unde apa era mai mare, să ţi umbrela în direcţia de unde venea ploaia) n-a mai fost nimic de făcut. Cu umbrelă sau fără eram uzi din cap până-n picioare, unii şi-n genţi, alţii şi-n buzunare, alţii de la maiou până-n slip (am aflat toate astea în feribot când se mai schimba fiecare cu ce mai avea şi povesteau făcând haz de necaz). Eu am stat vreo opt ore în nişte adidaşi mustind de apă.

Cel mai frumos moment a fost clipa în care, după ce vijelia ne udase vreo oră într-o grădină celebră un puhoi de oameni a început să fugă, să fugim, să fugim. Nu ştiam încotro, eram în centru acelui luxos orăşel şi n-aveam idee unde poate fi un adăpost. Ca-ntr-o minune, văd că puhoiul de oameni, zeci, sute de oameni începe să intre printr-o uşă de lemn şi tot intră, părea uşa unui garaj, aşa am văzut-o eu în prima clipă. Fiind în turmă intru, n-avea, scăpare şi-n faţă un alt perete de lemn, putea fi ocolit şi prin stânga şi prin dreapta şi-n faţa ochilor ce văd? Eram într-o biserică imensă (e şi singura biserică din Capri), era călduţ, nu simţeai strop de apă şi sute de oameni se dezbrăcau de hainele ude, stăteau pe zecile de bănci curate, şopteau între ei. Era atât de bine după grozăvia de afară, incredibil de bine.

Am stat mult acolo, unii îşi exprimau nemulţumirile, alţii încercau să propună soluţii, eu ascultam în stânga, în dreapta. Începuse să-mi fie cald la picioare semn că apa din papuci se încălzise de la temperatura sângelui meu.

Din cauza vremii n-am văzut celebrele grote din preajma insulei Capri, n-am putut zăbovi mult afară, dar ghida a fost tenace, ne-a dus peste tot şi în condiţiile alea. În biserică ne-am împărţit în două tabere: unii voiau „acasă”, la hotel, ceilalţi, suţinuţi de ghidă, voiau să continue programul, să urce în Anacapri (un alt orăşel aflat mult peste acest Capri şi unde se ajungea cu nişte mici autobuze pe un drum pe coama muntelui în spirală, drum numit „mama mia! ”). Când am văzut cum arată drumul (se întrezărea în zare, asta când abia picura) mi-am zis că eu plec la hotel. Nu ştiu ce-a fost în mintea mea şi în ultima clipă mi-am spus „mă duc cu ghida”.

Am fost tare inspirat pentru am văzut în Anacapri vila San Michele, construită de medicul Axel Munthe, cel care a scris şi celebra carte de la San Michele. Ploua şi acolo de rupea pământul şi chiar şi în condiţiile alea locul era dumnezeiesc. Aproape devenisem imun la apă şi am făcut poze care cred că au surprins frumuseţea locului. Şi culmea culmilor, acolo în vârf de vârf de munte am hoinărit cel mai mult. La un moment dat s-au lăsat norii peste orăşel şi unii credeau că e ceaţă, nu vedeai la 20 de metri. După puţin timp ploaia a mai scăzut şi am găsit, ca bezmeticul, un soi de cartier cu o stradă comercială cu magazinele minunate (multe însă închise, la prânz mai totul e închis) şi străduţe de vis nu mai late de doi metri, multe, multe. Acolo am hoinărit mai bine de o oră şi jumătate.

Cam ăsta a fost Capri pentru mine, un orăşel de lux (poate nu ca Monte Carlo, sau Monaco, dar tot pentru nivelul acela de trai financiar) cu hoteluri de 5 stele plus, cu magazine cu lucruri doar de firmă, cu restaurante luxoase. Complicat se ajunge acolo: autocar, feribor, funicular, toate în ordinea asta, fără alternative.

Ascultând în stânga şi-n dreapta, aud o domnişorică „mâine tot cu ăştia mă încalţ, să stric şapte perechi? Îi usuc cu foenul”. Nu m-am gândit la chestia asta şi mă intriga faptul că pentru orice hotel în prezentare, pe lângă precizările privind televizorul, balconul, netul, cada sau duşul, etc., se repetă obsesiv “prezenţa” uscătorului de păr de parcă ar fi te miri ce dotare. Uite că acum i-am găsit şi eu utilitatea: mi-am uscat aproape de tot adidaşii, mai am o repriză.

Dimineaţă, pe la cinci şi jumătate, ploua ca la sfârşitul ori începutul lumii. Am deschis uşile de la balcon şi văzând ce e afară mă gândeam că numai nebun poţi fi să pleci peste două ore în excursie. Când am plecat încă ploua mocăneşte, dar, miracol, pe la nouă s-a oprit ploaia şi a fost o zi meteorologică pe cinste.

Am ales drumul de azi pentru că era inclus şi un tur pietonal în Napoli. Era absurd să vin la Napoli şi să nu calc cu picioarele mele pe acolo. Trei ore am stat în Napoli şi a meritat. Am văzut centrul, mare, amestecat, nu prea curat, dar portul şi faleza în continuarea portului a meritat tot efortul. O faleză deasupra mării, fără nisip, cu mal abrupt, corăbii cu catarge şi un „orăşel” în curtea unei cetăţi imense plină de mici restaurante familiale.

La intrarea în „curtea” cetăţii cântau trei oameni. Doi mai tuciurii, unul nu şi am auzit nişte texte despre o cucoană din Brăila, tanti Elvira desigur. Evident erau români (am întâlnit zilnic români în ipostaze dezgustătoare) şi când ne-am întors cineva din grup a vorbit cu ei. N-am prins momentul, am ajuns doar când netuciuriul a început să cânte ceva special pentru noi. Doamne, cânta cum n-auzi decât rar: o voce curată, un timbru superb, o trăire devastatoare. Şi ce s-a încumentat să cânte? Un cântec al Mariei Tănase într-o variantă absolut proprie şi minunată! Într-o cutie de vioară avea nişte CD-uri ale lui şi două femei au cumpărat câte unul cu 10 euro. Eu, atât am simţit, atât am putut, am scos toate monedele (şi nu erau puţine) pe care le aveam în buzunarul genţii şi le-am pus acolo, în cutia de vioară. Poate îmi pare rău că nu mi-am luat un CD, dar mai tot timpul sunt defazat în momente irepetabile, unice prin trăirea lor. Ăsta sunt, ce să fac cu mine?!

Am ajuns, pentru prima dată, pe lumină la hotel, faţă de celelalte zile când ne-am întors mereu după ora nouă seara. Muşchii picioarelor îmi sunt franjuri, cred că spusesem într-o zi că genunchii mi-ar fi aşa, am greşit, muşchii-mi sunt aşa, mai ales la inserţia lor în jurul genunchilor, de unde şi greşala.

A început să-mi fie dragă „chilia” şi simt, pe zi ce trece, că are totuşi 4 stele. Mie îmi ia ochii ceea ce e nou, dar chiar mănăstirea asta veche renovată încep s-o văd altfel. Încep să văd că baia are dotări rafinate şi de calitate, că încăperea are mobilă confortabilă, că uşa cu obloane are stil, că gresia de pe jos e de calitate şi la culoare cu maroniul general (deşi eu aş fi pus pe jos lemn masiv), că totul se schimbă zilnic (lenjerie, prosoape, săpunuri, şampoane).

Am venit de la Pompei şi Vezuviu.

La Pompei, în anul 79 înainte de Cristos, când muntele a erupt cel mai puternic din istorie, oamenii au murit toţi din cauza gazelor vulcanului şi oraşul a fost acoperit cu cenuşă vulcanică, nu cu lavă şi localitatea a dispărut astfel? În sute, în mii de ani, au fost „restaurate” (nu cred că e cuvântul exact, ăsta îmi vine acum) case cu case, străzi cu străzi, teatrul, odeonul, basilica (tribunalul atunci), lupanariul (casele de toleranţă). E incredibil ce vezi acolo, câte putea avea un oraş antic, dumnezeule, oraşe cu pretenţii de azi de la noi nu au o asemenea organizare şi o asemenea „infrastructură”. Totul e încremenit acolo, dar curăţat în secole se pot vedea străzile cu pavajele roase alocuri de roţile carelor, trecerile de pietoni (trei imense roci de granit perpendicular pe străzi), „magazinele” la stradă, locuinţele, teatrul fondat de greci cu 5000 de locuri, Odeonul (ca o sală studio mare, în aer liber), forumul unde cetăţenii se exprimau, tribunalul cu partea unde trei magistraţi erau observatori la alegeri (auzi, înainte de Cristos se organizau alegeri!). Totul nu e decât zid (rar consolidat) cărămidă şi piatră. Atât. Nu s-a păstrat nici o bucăţică de lemn. Şi cu toate astea, pe o suprafaţă imensă (am mers două ore şi jumătate şi nu am acoperit nici măcar o treime din suprafaţa Pompeiului întreg) simţi cât de incredibilă a fost existenţa celor de acolo.

Impresionant, dar vezi, treci şi uiţi cu bună-seamă mare parte din ce e acolo.

Ei, a venit şi drumul spre Vezuviu, cireaşa mea de azi. Putea să nu fie din nou, puteam să nu-i simt gustul, puteam s-o muşc necoaptă (şi aici am fost cel mai aproape). Un munte vulcanic care a distrus total Pompeiul în anul 79 şi a erupt pentru ultima dată în 1946.

Am urcat cu autocarul până la 1100 de metri şi mai erau vreo 200 de metri altitudine (vreo doi kilometri de mers) până la coama vulcanului. Ghida ne îndrumă spre casa de bilete, 10 euro. Extrem de relaxat unul întreabă „cu ce mergem până sus? ”. Ghida zâmbeşte (eu aflasem mai devreme, stând aproape de ea în autocar) şi răspunde „cu propriile picioare”. Omului îi pică faţa, cum să dai zece euro să urci cu picioarele pe un munte?!

Sătul să tot dau zece, şi treisprezece, şi unsprezece euro la diverse întrări (am urât-o pe cea de la acel castel regal) mă hotărâsem în autocar să nu urc la crater, nu era obligatoriu şi mă gândeam „ce pot vedea acolo? ”. În ultima clipă, cea de după ultimul om care şi-a cumpărat bilet, m-am dus şi eu la casă şi am dat banii pentru bilet. N-aveam absolut nimic în cap, serios nimic. M-am tot gândit apoi de ce m-am dus eu să-mi iau bilet şi, în mintea mea, nu am nici o explicaţie. De-aş fi vreo văduvă cu siguranţă aş spune că „nu ştiu cine” (să nu numesc) m-a împins acolo, că nu ştiu cine mi-a spus „trebuie să urci”, că nu ştiu cine m-a atins cu bagheta magică. Doamne, ce bine e să nu fiu văduvă şi nici pretins „vizionar”!

Am pornit-o domol, ni se spusese că primii cinzeci de metri sunt mai grei (spun eu, în cunoştinţă de cauză, la fel au fost şi restul de 1950... !), i-am depăşit pe cei din grup care erau în faţa mea, mergând în pasul meu exersat des pe drumul vechi spre Poiană. Nu era deloc uşor urcuşul, era greuţ, dar eu am un ritm al pasului meu care m-ar deranja în orice tandem. După un timp, un tip din grup, m-a depăşit. Eu mi-am văzut de pasul meu şi am ajuns sus.

Acolo am văzut ce nu credeam vreodată să văd: un crater imens, gol, zeci, sute de metri de hău, pe care l-am putut înconjura pe vreo două treimi. În câteva locuri mai ieşeau gaze cu mirosul specific, dar hăul era colosal şi când întorceai capul cât vedeai cu ochii, la poalele muntelui, erau localităţi fără vreo pauză între ele. În crater era totul perfect vizibil, în josul muntelui norii acopereau bucăţi şi bucăţi din sate şi oraşe. Era fascinant să priveşti în crater.

Am ajuns la punctul final şi am început să mă întorc. Alte unghiuri ale craterului, alte poze, alte emoţii. Într-un loc am văzut, ca prelins, un con de rocă. Am dat cu piciorul şi era „tare ca piatra”. Atunci m-am gândit că lucrul cel mai minunat de acolo ar fi să pot luat o bucăţică de rocă vulcanică, că poate fi cel mai frumos „dar” pentru acasă din vârful Vezuviului (Vezuviul nu mai are vârf, dar coama craterului e vârful lui de acum). Mi-am julit eu degetele dar acum am aici, pe marginea chiuvetei, o bucăţică de rocă vulcanică. Am spălat-o şi încă mai e umedă, nu-i văd adevărata culoare, are însă şi nişte fragmente mici sclipicioase.

Cred că am să dorm cu pietricica pe noptieră, vreau s-o am lângă mine, mi-e dragă de mor.

Azi am fost în Sorrento pe cont propriu. Doamne, nu mi-a fost deloc la îndemână, dar acum, că sunt în vârful patului, îmi dă mâna să vorbesc.

I-am întrebat eu ieri pe unii care fuseseră şi mi-au spus de unde până unde, cu ce. De la spus la ajuns acolo mai sunt vreo două-trei străduţe care nu se leagă în mintea şi paşii tăi dacă nu ai mai fost pe acolo, se „rupe” parcursul când ajungi în gară şi trenurile pleacă în două sensuri (Sorrento şi Napoli) şi nu scrie nicăieri sensul sau direcţia, vrei să te întorci şi cu toate că ai numărat staţiile, şase, ai cronometrat timpul de dus, 22 de minute, din nou nu ştii în ce sens s-o iei (şi pe acelaşi traseu la dus am făcut 22 de minute, la întors 17). Şi atunci trebuie să întrebi şi întâlneşti două feluri de oameni: unii care nu-ţi răspund, alţii care te pasează rapid prin cinci vorbe din care nu înţelegi nimic. A treia categorie eu nu am întâlnit-o.

A fost frumos în Sorrento, am hoinărit dinspre mare spre munte păstrând tot timpul în memorie în ce parte e gara. Să ştiu mereu unde trebuie să mă întorc nu mă oboseşte niciodată, mă sperie doar când trebuie să merg spre ceva pe care nu-l ştiu. Am văzut „cartiere” (n-o fi cel mai bun cuvânt) cochete, frumoase, cocoţate pe fiecare peticel de deal şi munte (în sfârşit am văzut case frumoase şi nu numai cele din anii 50-60-70 cum sunt majoritatea în Campania, regiunea cu capitala la Napoli), străzile romane perpendiculare unele pe altele şi foarte înguste, parcuri nu multe şi turişti nemţi la fiecare colţ şi lungime de bulevard. Am reuşit să intru în câteva magazine, unul gen Kenvelo ca preţuri, şi mi-am luat un pulover de iarnă roşu-cărămiziu, nu ştiu exact culoarea, făcut evident aiurea, în Bangladesh, cu 19 euro. Nu bob de orez tot, ceva rânduri croşetate clasic, dar totuşi şi ceva bob de orez în partea de sus. Nu ştiu dacă-mi trebuia dar mi-a plăcut modelul ăsta tricotat. Erau şi pantaloni cu 15 euro, minunaţi, am încercat o pereche cărămizii, buni în talie, dar foarte strâmţi pe picior. Şi cum eu nu am haine de concediu şi haine de serviciu, nu i-am luat pentru că nu mergeau la serviciu (acum îmi pare rău, trebuia să-i iau doar pentru vacanţe).

Oraşul era plin de afişe cu Dali. Ia te uită, dragul meu Dali şi aici! Am mai descoperit şi pozat două statui mari, puse în două pieţe din oraş, reproduceri după acele ceasuri curgând – Persistenţa memoriei şi acea femeie cu sertăraşe în piciorul stâng din lucrarea Girafe în foc. Şi-am pozat un afis, altul (e Dali cu mustăţile lui celebre) şi nu puteam să nu ajung şi acolo unde anunţau afişele: o expoziţie cu 100 de lucrări Dali. Într-o curte, în vila cu etaj, era expoziţia. În balcon era un elefant cu picioarele lungi, unul masiv, înăuntru lucrări frumuşele dar departe de ce poţi vedea la Figueres, la Teatrul-Muzeu Salvador Dali. Intrarea a fost 5 euro (pentru „infanţi” era 3) şi nici nu era voie să faci poze.

La întoarcere, în tren, mi-a mai venit inima la loc când am văzut că staţiile sunt cele prin care trecusem când am venit. Mai complicat a fost apoi să iau autobuzul, aici nu sunt semnalizate staţiile (la fel cum pe autostradă nu scrie nicăieri distanţa, mergi la Roma şi aproape din kilometru în kilometru scrie că eşti pe drumul spre Roma. Da, am înţeles, nu suntem cretini să ne spuneţi atât de des că drumul e spre Roma, perfect oameni buni, dar ne-ar fi plăcut să ştim poate chiar şi din 50 în 50 de kilometri, cât mai e de parcurs până acolo?).

Acum e soare, (şi ieri a apus în mare, l-am văzut din autocar), stau pe terasă şi vorbesc acasă. Până să intru în cameră am fost deasupra hotelului, habar n-aveam cât de frumos e acolo: sunt vreo patru terase cu mese, scaune, fotolii, plante, flori şi sus de tot o piscină. Aşa că dacă vei ajunge vreodată în Lettere, La Canonica să urci întâi pe terase şi la piscină.

Ieri m-am trezit, rectific (trezirea a fost perpetuă în noaptea aia ca şi-n alte nopţi ale mele), m-am dat jos definitiv din patul chiliei de acolo la ora şase, masa era la şapte şi jumătate şi plecarea la opt şi jumătate. Am hălăduit cu autocarul şi pe jos prin Sorrento şi apoi prin Napoli un turpanoramic de oraş, superb.

Dacă ar fi să fac acum un bilanţ, aş spune că ziua de ieri a fost aproape cea mai frumoasă: un timp minunat (adică cu mult soare şi destui nori pentru „culoare” în poze), cu hoinăreală prin Sorrento (pe care eu îl ştiam din ziua precedentă şi un tur panoramic de vis prin Napoli. Am urcat pe coline, am trecut prin cartiere mai curate şi mai puţin curate, pe străzi cu pini mediteraneeni (sunt nişte copaci impresionanţi, cu trunchiuri înalte de 4-5-6 sau mai mulţi metri şi coroana ca o pălărie, ca o ciupercă imensă), am ajuns într-o altă zonă a portului de unde se vede, ca peste tot în regiunea asta Campania, Vezuviul. În nici o zi, oriunde am mers, nu a fost oră în care să nu vedem Vezuviul, din faţă, din stânga, din spate, de după autostradă, din orice poziţie.

A fost o zi în care pe unde noi ajungeam nu ploua, dar totul era ud, semn că plouase de curând.

Am ajuns în aeroport pe la patru şi jumătate (avionul urma să plece la ora şapte seara). Un aeroport destul de mic, însă aiurea de întortocheat. Cred am făcut vreo 10 minute (da, da!) de când ne-am dat jos curelele, ceasurile şi alte „obiecte” (stupidă acţiune, din punctul meu de vedere) şi până am ajuns la poarta de îmbarcare – ultima B 15. Am trecut prin holuri, magazine, le-am luat din nou la rând pe culoare paralele, pe scări rulante, din nou prin magazine, din nou prin holuri, alte scări rulante, nu se mai terminau.

În Avion lângă mine stăteau un soţ şi soţie din grup, iar el, privind cum plouă (un om de 1,85, masiv) serios şi evident îngrijorat o întreabă pe nevastă-sa „da* nu intră apa la motor? ”, iar ea, „doctă”, zice mândră „avioanele sunt făcute să nu intre apa la motor”. Lucrurile fiind stabilite definitiv am putut decola.

După câteva minute, poate eram la vreo mie-două de metri (am mers apoi standard la 10.000 de metri cu vreo 700 de kilometri pe oră) Napoli se vedea ca o lume de Crăciun! Atât de multe lumini şi luminiţe încât iar m-am cam emoţionat (îmbătrânesc şi mă emoţionez tot mai des...). Parcă era un orăşel de iarnă cu ciorchini de luminiţe. Era compactă zona luminată şi treptat se delimita de marea care creştea faţă de zona cu lumini feerice (sună a clişeu, dar aşa era).

În apropiere de Bucureşti mult mai puţine lumini, incomparabil.

Era ora zece când am aterizat.

---

VIZUALIZĂRI: 5732 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI