Misterioșii elimi și cetatea lor, Segesta

TIPĂREȘTE

„Templul are o așezare stranie: pe locul cel mai înalt de deasupra unei văi largi și lungi, pe un deal izolat dar neînconjurat de stânci abrupte. De aici se deschid vederi ample până departe, dar numai o fâșie mică de apă se zărește în zare. Peisajul pare cufundat în melancolie, și deși totul e cultivat în jur și emană un aer de fertilitate, în apropiere sunt puține locuințe. Scaieții sunt vizitați de nenumărați fluturi. Fenelul sălbatic, rămas de anul trecut, s-a ofilit și a crescut până la opt metri înălțime, dar în asemenea cantități și astfel dispus, încât dă senzația unui aranjament într-o pepinieră. Vântul suflă printre coloanele templului ca printre copacii dintr-o pădure și păsări de pradă se rotesc pe deasupra lor”.

Goethe, „Călătorie în Italia”

O senzație ciudată te cuprinde atunci când, de pe șosea, venind dinspre Palermo, vezi răsărind brusc, printre colinele ierboase și câmpurile cultivate, numai ici-colo presărate cu câte un mic mănunchi de case, o construcție solitară ce pare total neintegrată în peisaj, dar care nu poate să nu te trimită cu gândul la templele grecești. Să fie o iluzie, o halucinație?

Nu, suntem în Sicilia, colonizată în antichitate de cetățile-stat din bătrâna Eladă și pe care romanii au inclus-o, alături de sudul Italiei continentale, în ceea ce ei au denumit Magna Graecia. Așa că nu e de mirare că în anii 1960 un slogan îi îndemna, în chip ironic poate, pe potențialii turiști să viziteze insula cu următoarele cuvinte: „Vreți să știți mai multe despre Grecia antică? Veniți în Sicilia!”

Surprinzător e însă faptul că ceea ce zărim în depărtare nu sunt ruinele unei străvechi așezări întemeiată ori cucerită de greci, ci un templu înălțat în urmă cu 2.500 de ani de un popor despre care se știu prea puține.

Ne aflăm la Segesta, un loc încărcat nu numai de istorie, farmec, frumusețe, ci și de mistere.

Dar să o luăm cu începutul.

Situl arheologic se află în provincia Trapani, la cca. 70 km vest de Palermo, respectiv 37 km est de Trapani, și este accesibil din capitala sicilană fie pe E90, fie pe SS186 și SS113, aceasta din urmă fiind soluția aleasă de noi cu mașina închiriată. Înțeleg că din Palermo există și un autobuz, cu trei curse zilnice care fac în jur de o oră și jumătate până la destinație, însă comentariile negative privind respectarea orarului m-au făcut să renunț la această variantă. Și bine am făcut: șoseaua este foarte bună iar peisajul deluros pe care l-am putut admira în tihnă și tunelele te fac să nu te plictisești pe drum. Localitatea cea mai apropiată este Calatafimi-Segesta.

Obiectivul este bine semnalizat iar din șosea spre parcarea de dimensiuni generoase nu sunt decât câțiva kilometri. Mașina se lasă obligatoriu acolo, la poalele dealului, de unde un shuttle bus gratuit, care circulă des, te va urca spre ghișeul de bilete, înconjurat de bănci, standuri cu suvenire, câteva tonete și un bufet cu gustări și răcoritoare. Chiar e recomandabil să ai la tine măcar o sticlă cu apă rece.

Biletul de intrare costă 6 euro, respectiv 3 euro pentru tineri între 18 și 25 de ani. Minorii nu plătesc nimic. Situl este deschis zilnic de la 9 la 19.30 din 1 aprilie până în 1 octombrie și de la 9 la 17 în restul anului. Pentru vizitarea teatrului se poate merge pe jos (deși nu am văzut pe nimeni încumetându-se) sau se poate lua un alt shuttle bus din apropierea ghișeului de bilete (1,50 euro dus-întors).

Principalele surse de documentare pentru scrierea acestui review au fost: segestawelcome.com/main/s ... aeological-park; bestofsicily.com/segesta.htm

Înainte de a trece la prezentarea parcului arheologic, voi încerca să trec în revistă ceea ce se cunoaște despre enigmaticii autori ai acestor construcții.

Segesta a fost una dintre principalele cetăți, alături de Eryx (Erice) și Entella, întemeiată de elimi, una dintre cele trei populații, alături de sicani și de seculi, pe care fenicienii și mai apoi grecii, începând de prin 750 î. Hr., le-au găsit în Sicilia.

Nu se știe cum au ajuns elimii pe insulă, dar ipoteza cel mai des vehiculată, inspirată de Tucidide, este că această populație ar fi de origine anatoliană, poate chiar troieni refugiați după cucerirea cetății lor de către greci. O altă teorie spune că Segesta ar fi fost fondată de focieni și Philoctetes (Filoctet), un pretendent la mâna Elenei (din Troia), cel care l-a răpus pe Paris în războiul troian și mai târziu a călătorit în Italia. În fine, Vergiliu se referă în „Eneida” la Egesta, arătând că orașul ar fi fost fondat de Acestes (fiul zeului Crinisus și al troienei Egesta/ Segesta) și de unii dintre tovarășii lui Enea.

De ce se știu atât de puține despre elimi? Pentru că, deși la Segesta s-au descoperit inscripții cu caractere feniciene și grecești în ceea ce se presupune a fi fost limba lor, aceasta nu a fost deocamdată descifrată. Prin urmare, informațiile nu provin din surse directe și sunt legate, în mare parte, de contactele avute de-a lungul sutelor de ani de existență a acestui popor cu vecinii insulari și mai ales de războaiele purtate cu cetatea Selinous/Selinus/Selinunte, aflată pe coasta sudică a insulei.

Se pare că elimii s-au așezat în părțile nord-vestice ale Siciliei în jurul anului 1200 î. Hr. și că au coexistat pașnic cu populația indigenă sicană, asimilând în timp culturile cartagineză și greacă. Au devenit o forță economică și militară importantă iar începând din jurul anul 580 î. Hr., după cum atestă primele mărturii scrise cu privire la existența lor, au intrat în conflict cu Selinunte, fapt care demonstrează că ambele cetăți își extinseseră teritoriile și ajunseseră să se învecineze.

După mai multe „hărțuieli”, în 426 î. Hr., în lupta cu Selinunte și aliații săi, siracuzenii, Segesta a căutat sprijinul Atenei și al Cartaginei. În cursul expediției lor din 415-413 î. Hr. în Sicilia, atenienii au atacat însă Siracusa, un adversar mult mai puternic, neglijând Segesta și fiind în final învinși. Rămași din nou expuși, segestenii au apelat la cartaginezi, care în 410 au asediat și cucerit Selinunte, iar un an mai târziu, sub Hannibal, au distrus cetatea. Cartaginezii erau de acum stăpâni peste vestul Siciliei iar Segesta se afla în poziție de dependență față de ei.

Puține alte mențiuni ulterioare despre elimi ne-au parvenit, asta până în 307 î. Hr., când despotul Agatocle din Siracusa a ras aproape Segesta de pe fața pământului și i-a schimbat numele în Dicaeopolis - Orașul justiției.

În timpul Primului Război Punic (264-241 î. Hr.), Segesta a întors spatele Cartaginei și s-a lăsat cucerită de romani. Datorită acestei capitulări fără luptă și mai ales pretinsei lor origini comune, ca descendenți ai eroului Enea, romanii i-au tratat bine pe localnici, acordându-le titlul de cetățeni, scutindu-i de la plata dărilor, reconstruind cetatea, redându-i numele inițial și declarând-o oraș liber.

Segesta a continuat să existe, așa cum o atestă operele lui Cicero, Pliniu cel Bătrân și Ptolemeu, însă portul său, aflat cu aproximație pe locul ocupat astăzi de Castellammare del Golfo, a căpătat, se pare, cu timpul mai multă importanță decât cetatea-mamă.

Începând din a doua jumătate a secolului al II-lea d. Hr. nu mai apar mențiuni scrise cu privire la Segesta, iar elimii par să fi fost complet asimilați de romani. Până de curând s-a crezut că orașul a fost total distrus de vandali în secolul al V-lea, însă descoperirile arheologice făcute în anii 1990 - ruinele unei moschei, ale unei cetăți normande și ale unei mici biserici - atestă faptul că o așezare i-a luat locul în perioada timpurie a Evului Mediu.

Situl antic a fost descoperit de călugărul dominican și istoricul Tommasso Fazello (1498-1570), autorul primei istorii tipărite a Siciliei, cel care a identificat și cercetat și alte cetăți antice de pe insulă, printre care Selinunte și Agrigento.

Săpăturile arheologice nu au fost finalizate și nu se cunoaște planul cetății, cu toate că amplasamentul Agorei a fost stabilit. Se știe însă că a fost construită pe terase, fiind parțial protejată natural de râpe adânci iar în rest înconjurată de două rânduri de ziduri cu turnuri-porți de intrare ale căror ruine sunt vizibile și astăzi și care au fost ridicate în perioade diferite, cele mai recente fiind părți din fortificația romană.

Situl este amplasat într-o regiune deluroasă și cele două principale obiective, templul și teatrul, sunt poziționate pe două culmi despărțite de o vale și de Monte Barbaro (305 m altitudine).

De la ghișeul de bilete, o potecă de pământ cu trepte din piatră urcă 300 m spre construcția care ne-a atras atenția încă de pe șosea. Pornim pe ea, alături de grupuri de turiști, majoritatea francezi.

Templul se înalță, maiestuos și excepțional de bine conservat, în afara zidurilor cetății. Specialiștii l-au datat între 430-420 î. Hr., însă, din nou, și el ascunde mai multe secrete.

Influența greacă este la fel de evidentă aici ca și în ceramica și pe monedele descoperite in situ: peristil doric, 36 de coloane de 9,36 m înălțime (6 pe fațade și 14 pe lateralele lungi), cu diametrul la bază de 1,95 m și de 1,56 m în partea superioară, temelie cu trei trepte.

Dar...

Dar de ce ar fi ridicat elimii un templu atât de... grecesc, din moment ce orașul nu era predominant locuit de greci? De ce ar fi apelat - așa cum se crede - la un arhitect dintr-una dintre coloniile elene de pe insulă, atâta timp cât ruinele unor clădiri rezidențiale din Segesta dovedesc că localnicii aveau suficiente cunoștințe de inginerie pentru a-și înălța construcții conform propriului stil?

O ipoteză îndrăzneață (dar care mie mi se pare plauzibilă) pornește de la un fapt real, acela că în acea perioadă elimii, aflați în conflict cu selinuntenii, ceruseră sprijinul Atenei. Atenienii, pentru care Segesta nu reprezenta decât o așezare îndepărtată și necunoscută, au vrut să se convingă că cetatea era suficient de înfloritoare și puternică ca să merite ajutorul lor și ar fi trimis înainte niște emisari pentru a sonda terenul. Pentru a-i impresiona și flata, elimii au ridicat acest templu doric, pe care l-au abandonat însă imediat după izbucnirea conflictului armat, lăsându-l neterminat.

Așa s-ar explica absența acoperișului și a cellei, încăperea centrală unde era așezată statuia zeului căruia îi era dedicat templul, ca și faptul că nu au fost canelate coloanele. Pe de altă parte, nu poate fi trecută cu vederea nici teoria potrivit căreia construcția nu a fost finalizată din cauza războaielor. În fine, o a treia variantă pleacă de la presupusele origini orientale ale elimilor și susține că inițial, edificiul ar fi fost un altar temporar destinat unor ritualuri în aer liber, peristilul cu coloane fiind adăugat ulterior.

Oricare ar fi adevărul - care sper că se va afla totuși cândva -, armonia și perfecțiunea proporțiilor construcției îți taie pur și simplu respirația. La starea de admirație profundă în fața unei asemenea capodopere arhitectonice contribuie din plin și poziția sa dominantă, aproape de vârful dealului, de unde priveliștea colinelor acoperite de ierburi arse de soare și cactuși înfloriți, de arbuști și de copaci verzi, te lasă fără cuvinte.

Din păcate, însă de înțeles având în vedere măsurile de conservare absolut obligatorii, templul este înconjurat de un gărduleț metalic dincolo de care care nu e permis să treci. Nu ne-am putut lăsa deci, aidoma lui Goethe, pletele să fluture în adierea vântului care bătea (probabil) printre coloane și ne-am mulțumit să le contemplăm, într-o atmosferă de profundă fascinație, de la o distanță respectuoasă.

Poate că și mai bine poți însă percepe măreția și eleganța construcției dacă o vezi din depărtare. Mie, cel puțin, așa mi s-a părut atunci când, din shuttle bus, am pornit către al doilea obiectiv important din parcul arheologic.

Teatrul se află pe o altă culme muntoasă, cea nordică, situată la câțiva kilometri distanță. Pe drum, printre zgâlțâiturile autobuzului, am încercat să prind cu aparatul foto cât mai multe cadre, însă majoritatea au ieșit mișcate și inutilizabile. Am reușit totuși într-una să captez imaginea fabuloasă a templului, stând singur și visător parcă într-un peisaj feeric, martor tăcut al două milenii și jumătate de istorie...

Autobuzul ne-a lăsat în fața unei platforme și a unei pasarele, și de aici am pornit pe jos către teatru. Până să ajungem la el, am zărit ruinele zidurilor și turnurilor de intrare în cetate, ale agorei, bisericii și castelului medieval, însă atât de distruse de vreme, încât nu aș fi știut să le identific fără pliantul primit la intrarea în sit, odată cu biletul.

După un urcuș nu foarte anevoios de circa 150 m, ascuns dincolo de zidurile cetății, am descoperit teatrul, sau mai corect spus - amfiteatrul, relativ bine conservat. Ceva mai „tânăr” decât templul (a doua jumătate a secolului al III-lea î. Hr.), săpat practic într-un spațiu liber dintre stânci și întărit în zonele neprotejate cu blocuri de calcar, acesta păstrează în mare parte configurația tipică teatrelor grecești, cu toate că a fost construit în perioada romană. Auditoriumul are un diametru de 63,3 m, nefiind așadar de dimensiuni mari, putând probabil găzdui în jur de 4.000 de spectatori. Mai mult ca sigur era străjuit de coloane dorice și ionice, care s-au pierdut însă, iar scena, de 18,40 m diametru, a fost înfrumusețată de romani cu statui reprezentându-l pe Dyonisos (Bachus), așa cum se obișnuia.

Astăzi, spațiul este folosit din când în când pentru spectacole.

În 1927, sub clădire s-a descoperit o construcție, un fel de cameră secretă datând din secolele X-IX î. Hr. Se pare că aceasta îndeplinea un rol religios, fiind locul de desfășurare a unor ritualuri, după cum o sugerează artefactele, păstrate la Muzeul Regional de Arheologie Antonino Salinas din Palermo vezi impresii.

Excavațiile din 1967 au scos la lumină alte ruine - așa-numitul Sanctuar Contrada Mango -, situat la est de sit, printre care una sau două clădiri dorice. Un șantier arheologic înțeleg că a fost constituit în acea zonă și săpăturile continuă.

Cine știe ce vor mai descoperi specialiștii, câte enigme ale elimilor vor mai descifra? După ce, timp de două milenii și jumătate, Segesta a supraviețuit distrugerilor naturale și umane, apărându-și cu strășnicie secretele, poate că a venit, în sfârșit vremea ca acestea să fie dezvăluite și vălul care le-a acoperit să fie îndepărtat.

Până atunci, să ne bucurăm nu numai de măiestria cu care elimii au construit aceste două excepționale edificii, ci și de priveliștile uluitor de frumoase ce se deschid din zona teatrului spre valea de la poalele Muntelui Barbaro. Această parte de nord-vest a Siciliei, cu colinele și văile sale fertile și florile plăcut mirositoare, cu fermele ce par aruncate la întâmplare pe culmi și drumurile șerpuitoare care le leagă, este încântătoare și îndeamnă la visare.

Să visăm așadar la un popor vechi și iscusit și să ne îndreptăm către o altă așezare întemeiată de el: Erice.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1425 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI