Maastricht, oraşul veşnic tânăr

TIPĂREȘTE

Coborând spre sudul Olandei, prin catolicul Limburg, am vizitat oraşul Maastricht, cel întemeiat pe malurile raului Maas. Situat pe o limbă de glie batavă aproape sufocată între Belgia şi Germania, el se deosebeşte net de Aachen sau Liege, oraşele apropiate din țările învecinate, prin clădiri mai bine întreținute decât cele belgiene şi cu mai multă personalitate comparativ cu cele germane. Istoria sa bimilenară nu a fost nicicând contestată, dar orice olandez care se respectă ştie că există o dispută între Maastricht şi Nijmegen în privița superlativului de "cel mai vechi".

Am colindat pe străduțe romantice pietruite cu grijă, pentru a nu lăsa asfaltul să risipească din farmec, rătăcindu-mă printre imobile pe care şi bunicii actualilor locuitori le ştiu de la strămoşii lor, am căutat să descopăr vechea urbe, chiar dacă îmbrăcată în veşminte primenite recent şi fără pic de zgârcenie.

Pornind din gară, aceeaşi gară veche pe care o ştiu de mai bine de un deceniu, străbat zona Wijk de pe malul drept al Maas-ului. Străzile sunt delimitate clar de case lipite unele de altele, cu unul sau două caturi, dar păstrând aproape aceeaşi înălțime. La parter sunt prăvălii de cartier, galerii de artă şi puzderie de baruri şi restaurante, semn de menținere a unei clientele fidele. Traversez râul pe podul Sfântul Servatius, pod care în ciuda renovărilor, reconstrucțiilor şi modernizărilor este considerat cel mai vechi din Olanda (un alt "cel mai... " din oraş). În fotografii se remarcă şapte arce corect desenate şi încă acoperite cu bucățile de calcar originale. Dacă se presupune că a fost inaugurat pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, se ştie sigur că a suferit modificări cu ocazia deschiderii canalului Maastricht-Liege (1850), în urma distrugerilor din al doilea război mondial sau pentru amplasarea porțiunii mobile necesare accesului navelor cu înălțimi mari (1962).

Pentru călătorul care poposeşte în Maastricht centrul oraşului îi va părea un conglomerat de magazine şi baruri, cu vitrine atrăgătoare şi terase îmbietoare. Un furnicar de oameni se mişca într-un du-te-vino incontrolabil, invadând fiece loc care îți poate sensibiliza unul dintre cele cinci simțuri. Am văzut domni înalți, zâmbitori, cu un şarm aparte, care mă face să-i privesc cu invidie şi doamne elegante, îmbrăcate cu gust, răzvrătindu-se parcă împotriva naturii zgârcite cu ele. Dar asta este ceva specific olandez, de sute de ani ei războindu-se cu natura, pe care o înving din ce în ce mai des.

Am cutreierat pe zidurile masive care protejau odinioară localitatea, mărginindu-mă insa doar la partea de suprafață şi ignorând tunelele ascunse cu grijă. Uitând de ghiulele şi plumbii care-l ținteau cu sute de ani în urmă, bastionul numit din stranii motive "Haet ende Nijt" ("Ură şi invidie") stă luminat cu dărnicie de soare, drept care serveşte ca fundal pentru selfie-urile celor aflați la plimbare pe malul pârâului Jeker. Am trecut prin fața porții Helpoort, edificată prin sec. al XIII-lea şi care după ultimul război a servit ca atelier pictorului Jef Schipper, închiriată pentru simbolica sumă de un gulden. Am ajuns până spre capătul de vest al fortificațiilor, unde cu sabia sabia scoasă şi încremenit în bronz mă aştepta d'Artagnan. Cu patru decenii în urmă, stând în pat culcat pe burtă şi lăcrimând, îl lăsasem rănit grav de o bombardă vrăjmaşă în mijlocul câmpului de luptă de la Maastricht, dar ținând în mână numirea ca mareşal al Franței. Astăzi pare doar puțin îmbătrânit, mult mai puțin decât mine, dar cu aceeaşi privire mândră. Ce-i drept eu văd personajul ilustrat de Dumas, gasconul venit la Paris călare pe o mârțoagă de o culoare fistichie şi dornic de a-şi dovedi iscusința în mânuirea spadei. Cel de aici, adevăratul d'Artagnan, mai precis Charles Ogier de Batz de Castelmore, conte d'Artagnan, a fost un om de încredere al regelui Ludovic al XIV-lea şi al cardinalului Mazarin, care a urcat în ierarhia muschetarilor până la rangul de căpitan-locotenent. Trimis în multe misiuni secrete şi deținător al unor secrete demne doar de capete încoronate, el a trăit o viață aventuroasă, poate mai aventuroasă decât a gasconului din romanul "Cei trei muschetari". Destinul a făcut să-şi încheie viața şi cariera în asediul de la Maastricht.

Mi-am îndreptat apoi paşii spre Het Vrijthof, cea mai largă piață a oraşului. Altădată loc destinat execuțiilor publice, devine peste ani principalul târg al Limburgului, iar în zilele noastre rămâne cunoscută ca loc de desfăşurare a concertelor lui André Rieu. Este mărginită la răsărit de două biserici, Sfântul Ioan, cu o turlă roşie, inconfundabilă, caracterizată de un gotic cam pătrățos, şi Sfântul Servatius, cu un amalgam de stiluri, din care iese în evidență cel romanesc. Aceasta din urmă a fost edificată începând cu sec. al XI-lea pentru a adăposti rămăşițele pământeşti ale sfântului misionar venit din Armenia şi a devenit loc de pelerinaj pentru multe sute ani. Săpăturile arheologice efectuate au dat la iveală bustul sfântului, din cupru aurit, împodobit cu pietre prețioase, toiagul de pelerin, cioplit în lemn, cu decorațiuni din fildeş şi argint, sau veşmântul său preoțesc. Toate acestea au devenit exponate într-un mic muzeu, unde valoarea este determinată de măiestrie şi vechime. Interiorul bisericii este diferit de austeritatea arătată în bisericile din nordul țării, dar nici nu etalează bogăția epatantă a celor din Spania. Având basoreliefuri medievale şi vitralii moderniste biserica rămâne strict un loc de rugăciune pentru comunitatea credincioşilor din această parte a oraşului.

Deoarece biserica Sf. Ioan era închisă şi deci accesul în turlă, pentru câteva fotografii de la înălțime, imposibil, iar muzeul "Aan Het Vrijthof", organizat în fosta clădire a autorității spaniole, nu mă atrăgea, am trecut în revistă cazarma corpului de gardă, păstrată la fel de milităroasă ca în trecut, şi Teatrul Aan Het Vrijthof, găzduit de reşedința celui ce era comandantul garnizoanei. Când camera foto a dat semne de oboseală, mi-am îndreptat paşii spre partea de est a pieții, alcătuită din baruri, restaurante şi terase, ordonat aliniate şi gata pentru oaspeți, demne urmaşe a hanurilor de acum câteva secole. Am ştiut de la început unde îmi voi bea cafeaua şi voi degusta o bere locală. Situată la colțul străzii Platiel, "In den Ouden Vogelstruys" (ceea ce s-ar traduce aproximativ prin "La struțul cel bătrân ") rămasă cea mai veche cafenea din oraş, plină mereu cu turişti sau localnici. Decorul pitoresc, cu fotografii de epocă, caricaturi şi portrete ale personalităților care i-au trecut pragul, parâme, săbii şi felinare, îți dă o imagine idilică a Maastricht-ului de demult.

Cu bateriile reîncărcate mă orientez spre piața primăriei. Drumul se derulează de-a lungul unor străzi comerciale, cu vitrine atrăgătoare, cu mărci de renume, cu mai mulți sau mai puțin clienți. Dar şi piața este un furnicar de comercianți, aici desfăşurându-se talciocul de vechituri. Colecții uriaşe de insigne sau cărți poştale, obiecte de artă sau de "artă", îmbrăcăminte şi încălțăminte uitată şi scoasă la lumină după zeci de ani, tarabe întregi cu cărți şi cd-uri alcătuiesc un bazar pestriț care adună la un loc pasionați, colecționari şi curioşi. Puțini turişti mai găsesc loc şi timp pentru a se imortaliza alături de clădirea veche de aproape trei secole şi jumătate a primăriei, considerată o lucrare exponențială barocului olandez. Cum timpul îmi permitea am făcut un ocol spre fostele docuri, astăzi adăpostind doar iahturi şi ambarcațiuni de agrement, unde stivele de mărfuri aşteptănd transportul au fost înlocuite de terase prietenoase.

Revenit în zona centrală m-am abătut pe la Dinghuis, actualul sediu VVV, adică biroul de informații turistice. Nu doream decât să imortalizez acest reper istoric al oraşului. Clădită în a doua jumătate a sec. al XV-lea în stilul gotic, refăcută mai apoi cu elemente renascentiste, înfrumusețată cu un fronton neoclasicist, ea rămâne o casa olandeză tipică, suplă şi dezvoltată pe verticală.

Biserica dedicată Fecioarei Maria (Basiliek van Onze-Lieve-Vrouw), cunoscută şi ca Sterre der Zee (Steaua mării) este situată la întretăierea mai multor drumuri, în mijlocul unei piețe acaparate de terase. Povestea ei începe cu mai mult de un mileniu în urmă, când s-a demarat o construcție pe fundații din epoca romană, ale unui templu sau castru. Actuala înfățişare romanescă se datorează destul de mult extinsei refaceri efectuate de către celebrul arhitect olandez Pierre Cuypers. Interiorul mi s-a parut întunecos din cauza ferestrelor mici închise de vitralii. Dar o lumină blândă a coborât peste zona altarului exact când mă pregăteam să plec, oarecum dezamăgit. Plafonul a dezvăluit bolta înstelată în mijlocul căreia trona Isus, flancat de sfinți şi înconjurat de îngeri. Abia atunci am remarcat logia semicirculară care se desfăşura la partea superioara a altarului, o adevărată bijuterie arhitectonică.

Un alt muzeu mic si interesant pe care l-am vizitat a fost Muzeul tipăriturilor, organizat de René Glaser, artist plastic stabilit de patru decenii în Maastricht, într-o veche casă din centrul oraşului. Cu pasiune de colecționar el a adunat maşini de tipărit din diferite epoci, obiecte din inventarul gravorilor, lucrări realizate de-a lungul timpului de aceştia, permițând vizitatorului o călătorie în timp prin lumea nevăzută din spatele foilor imprimate.

Mi-am incheiat excursia la Maastricht poposind la Muzeul de artă Bonnefanten. Acesta este situat pe malul drept al râului Maas, într-o clădire cu design futurist, din care iese în evidență turnul cu formă de rachetă, spun unii, sau de castravete, după umila mea părere de profan. Fondat încă din 1884, a funcționat în fosta mănăstire "Bon enfant", de unde i-a derivat numele. Tablourilor vechilor maeştri flamanzi captează atenția şi nu doar datorită celebrității numelor. "Portretul unui bătrân" pictat de Rembrandt se remarcă prin naturalețea modelului, surprins parcă într-o clipă de relaxare, deschis la jachetă, cu gulerul slăbit, departe de morga cu care apăreau de obicei personajele epocii. De sub penelul lui Pieter Brueghel cel Tânăr sau mai precis din atelierul acestuia provin lucrări ample cu o multitudine de personaje minuscule în diferite ipostaze, de parcă s-a dorit concentrarea unei întregi pinacoteci într-o singură ramă. Tematica, religioasă sau laică, pare a cădea pe un plan secund ("Peisaj de iarnă cu vânători", "Predica la Bethlehem", " Drumul calvarului", "Nuntă în fața unei ferme", "Convertirea lui Saul"). La prima vedere pictura lui Jan Steen înfățişându-l pe bogatul negustor de cereale Adolph Croeser şi pe fiica sa Catharina pare un simplu tablou de familie. Dar Steen era mult mai profund, ca atare a reprezentat şi o bătrână venită să cerşească, sugerând astfel caracterul altruist al modelului. Desigur negustorul a deschis punga şi mai larg la recepția portretului. Fără a mai continua cu comentarii puerile, trebuie adăugat că în cadrul muzeului pot fi admirate peisaje de Paul Signac ("Pontonul La Felicite") şi Claude Monet ("Mori de vânt la Zaandam"), portrete semnate Peter Paul Rubens şi Anthony van Dijk, tablouri cu tematică istorică sau religioasă aparținând lui Lucas Cranach cel Bătrân ("Sinuciderea Lucreției", "Fecioara Maria cu pruncul si Sf. Ioan Botezatorul", "Isus şi femeia adulteră"). Arta modernă şi contemporană este mai bine reprezentată, expoziții temporare având loc frecvent. În deja celebra cupolă a turnului Stanley Donwood a creat un lucrare abstractă care se doreşte o evocare a unei catedrale, un spațiu în care muzica lui Thom Yorke, solistul vocal de la "Radiohead", se răspândeşte precum notele revarsate de tuburile argintii ale unei orgi. În mijlocul podelei, tolăniți pe nişte perne uriaşe, un grup de tineri cu privirile în tavan traversau, probabil, o stare de "extaz".

Pentru mine Maastricht este precum un cavaler din poveşti, dar costumat la un designer de lux din secolul nostru. Cu părul sur, deşi cu înfățişare tinerească, elegant şi erudit, iubind arta, dar şi o stacană de bere bună, el invită cu prietenie pe oricine doreşte să-i fie oaspete.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 4143 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI