Bara Imambara

TIPĂREȘTE

Știți cum încep prezentările unor orașe pe anumite site-uri: există urme de locuire din neolitic, pe un deal alăturat vedem vestigiile unei cetăți dacice, distrusă de cucerirea romană, au venit valuri de migratori, apoi au trăit aici români, însă au stăpânit maghiarii etc.  Cu siguranță așa e și cu Lucknow, mutatis mutandis. Dar, de fapt, orașul este unul relativ nou, practic va împlini cu adevărat 250 de ani abia în 2025.

Pe scurt: până în 1719, Awadh (partea centrală, nordică și estică a actualului stat indian Uttar Pradesh) a fost o provincie a Imperiului Mogul/Mughal, administrată de un guvernator numit de împărat. (În partea vestică a Uttar Pradesh-ului de azi se află orașul Agra, care a fost cea mai importantă dintre capitalele Imperiului Mogul. Estul metropolei Delhi face parte tot din Uttar Pradesh.)

După această dată începe destrămarea imperului; pe hârtie, acesta va continua să existe mai bine de un veac, dar numai pe hârtie. Practic, el se va împărți în regate mai mici, conduse de regi (numiți nawab-i) care vor recunoaște formal autoritatea împăratului mogul. Cu timpul, aceste regate intră în relații comerciale cu Compania Britanică a Indiilor de Est, care ajunge, ușor-ușor, să le controleze în totalitate.  

Aventurierul persan (originea iraniană este importantă, am să revin) Saadat Khan, a fost numit conducător în Awadh (anglicizat Oudh) în 1722, luând numele regal de Burhan-ul-Mulk, și și-a stabilit curtea în Faizabad, la 150 de kilometri est de Lucknow. Lucknow apare, propriu zis, pe hartă în 1775, când al patrulea nawab, Asaf-ud-Daula, mută aici capitala regatului. El investește enorm în oraș, transformându-l în scurt timp în „Constantinopolul Orientului” .

Perioada de maximă înflorire a noii capitale durează cam 50 de ani și de atunci se păstrează cele mai importante construcții, cu care se mândrește până în zilele noastre. Lucknow este supranumit „Orașul celor 400 de monumente” , după cum avea să ne tot repete ghidul pe care l-am nimerit. Cele mai importante și mai bine păstrate dintre acestea, recomandate de excelenta pagină oficială de turism lucknowtourism.co.in/plac ... isit-in-lucknow, în ordine cronologică, sunt:

📍 Bara Imambara - pe larg, mai jos.

📍 Rumi Darwaza (P3-P4), cunoscută și sub numele de Poarta Turciei, este o copie fidelă a Sublimei Porți din Istanbul.

📍 Reședința britanică (P1): Compania Britanică a Indiilor de Est a numit un ambasador la Lucknow în 1773. Pentru rezidenții britanici s-a construit, în ultimele două decenii ale sec. XVIII, un complex de spații de locuit, grajduri, dispensare, case de rugăciune, un arsenal și multe altele. Evenimente cu impact major din timpul primului război de independență a Indiei, cunoscute sub numele de Asediul de la Lucknow, au avut loc la aici, în 1857.   

📍 Chota Imambara (P2), construită în 1832 de către nawab-ul Mohammed Ali Shah, lângă Rumi Darwaza, găzduiește mormântul său și pe cel al mamei sale; este considerat a fi un fel de replică târzie la Taj Mahal.

Bara Imabara

O husayniyya/imambara este o clădire concepută pentru a adăposti întâlnirile musulmanilor șiiți pentru rugăciune, educație religioasă și diverse ceremonii; își trage numele de la Husayn ibn Ali, nepotul lui Muhammad/Mahomed. Islamul șiit este a doua ramură ca mărime a islamului (16%, după cel sunit cu 84%); neînțelegerile dintre cele două credințe sunt ireconciliabile (se spune că cel mai mare dușman al unui șiit nu este un creștin, ci un sunit). E simplu de găsit pe net explicațiile acestor diferende, nu insist; cert este că, în prezent (ca și în trecut), principala putere șiită este (a fost) Iranul (Persia). Cum regii din Awadh aveau origini persane, musulmanii din această parte a Indiei sunt șiiți, deși majoritatea indienilor musulmani, precum și pakistanezii, sunt suniți. (India și Pakistanul s-au separat, în 1947, pe criterii religioase: deși au trăit timp de milenii împreună, hindușii au format India, iar musulmanii Pakistanul și, mai târziu, Bangladeshul. Cu toate acestea, India păstrează o minoritate musulmană de 15%, concentrată în partea de nord a țării.)

Asaf-ud-Daula a devenit nawab la vârsta de 26 de ani, în 1775. După perioada de început, în care a avut de luptat pentru domnie cu frații și chiar cu mama sa (a „beneficiat” de sprijinul Companiei Britanice a Indiilor de Est), s-a dovedit un conducător priceput și luminat. Este considerat „Arhitectul șef al orașului Lucknow” , unii bănuindu-l mânat de ambiția de a eclipsa splendoarea arhitecturii mogule din Agra. A acumulat o avere imensă, pe care a folosit-o (și) pentru a-i ajuta pe cei în nevoie.

[urmează legenda Meșterului Manole, varianta indiană]

Astfel, regatul a fost lovit, pe la 1782-83, de o mare foamete, care a durat ani în șir. Soluția pe care a găsit-o nawab-ul a fost aceea de a începe lucrări publice monumentale, astfel încât să poată da de muncă la cât mai mulți dintre supușii săi. Principalul proiect a fost chiar Bara Imambara: 20000 de săraci au primit alimente și bani, fiind angajați pentru ridicarea acesteia. Mai mult, se spune că chiar cei de neam nobil ajunseseră, la un moment dat, muritori de foame. Asaf-ud-Daula i-a angajat și pe ei, să... dărâme, noaptea (pentru a rămâne neștiuți și a-și păstra demnitatea), ceea ce se construia în timpul zilei. Din acest motiv, în ciuda uriașei alocări de resurse, munca s-a prelungit mai bine de 14 ani (1784-1798). În mentalul colectiv, regele generos a rămas caracterizat prin vorbele: Cui nici măcar Allah nu-i dăruiește, îi dă Asaf-ud-Daula.  

Am avut parte de un ghid tare interesant. Am înțeles din doi în trei ceea ce spunea; engleza mea e mediocră, dar nu înțelegeau mai nimic nici vorbitorii nativi de engleză din grup. Din fiecare zece cuvinte, două erau Baraaaaa Imammmbaraaaaa, scandate cu o voce puternică, de se auzea la o sută de metri (când m-am îndepărtat de el, am priceput exact la fel de multe ca de aproape). Însă era foarte, foarte convins de importanța misiunii sale.

În fine, la fața locului m-am documentat de pe cele câteva panouri, iar ulterior am citit destul de mult de pe net. Dacă interesează pe cineva ce am aflat + experiența personală, iată un rezumat: 

La coborârea din autocar am văzut, ceva mai departe, Poarta Turciei (P3-P4). Intrarea în complex se face dinspre nord, pe o poartă obișnuită (P5), care precede o poartă monumentală (P6, P7, P13-P15). Între ele se află o curte îngrijită, unde am staționat pentru a-l asculta pe ghid (eu - pentru a citi panourile găsite acolo, P8-P9).

După ce trecem de poarta monumentală, la drepta (spre vest) admirăm Moscheea Asafi. Nu am intrat, dar arată impresionant. Adăpostește mormântul lui Asaf-ud-Daula (a murit în 1797, la vârsta de 49 de ani), peste care este așezată coroana sa, în mijlocul sălii enorme depre care se spune că are un ecou ciudat, poți auzi șoapte care vin dinspre pereți și din balcoane.

Bara Imambara este în partea de sud a complexului. A fost construită folosind elemente arhitecturale gotice, Rajput și Mughal, gândită fiind de către unul dintre cei mai importanți arhitecți ai vremii, Hafiz Kifayat Ullah. Este printre ultimele proiecte de pe teritoriul Indiei care nu utilizează în construcție fierul sau alte materiale și procedee care urmau a fi aduse din Europa.

În interiorul monumentului sunt nouă săli. Sala centrală, cea mai mare, este printre cele mai mari (din lume) dintre cele care nu folosesc grinzi de susținere a tavanului (50 x 16 metri amprenta la sol și peste 15 metri înălțime).

Fiind loc de rugăciune, sala se vizitează doar desculț și bine acoperit. Este impresionantă și frumos împodobită, dar - dacă am înțeles eu bine ce spunea ghidul - nu a fost renovată niciodată, iar acest lucru se vede.

Bara Imambara este renumită pentru labirintul său, Bhool Bhulaiya, situat la etaj, deasupra sălilor. Are un total de 489 de uși; există 1024 de trasee posibile prin labirint, dar doar două moduri de a ieși din el. Se recomandă să ai cu tine o lanternă sau, și mai bine, să angajezi un ghid - există o grămadă care își oferă serviciile.

Cine reușește să iasă din labirint ajunge pe acoperiș, de unde poate admira orașul, până dincolo de râu. Acoperișul era plin de oameni (biletul pentru localnici este doar 50 de rupii), dar noi nu am urcat. Probabil din lipsă de timp (după, a urmat vizita în parcul cu elefanți vezi impresii), dar sunt convins că și prețul pentru străini (500 de rupii - care acoperă, însă, și Chota Imambara, Rumi Darwaza, Reședința Britanică) i-a făcut pe organizatori să decidă astfel.

În stânga intrării (partea de est a complexului) se află Shahi Baoli, un puț cu trepte care coboară cinci etaje. Se crede că era folosit de serviciile secrete din epocă, este conectat la râul Gomti, iar în prezent ultimele sale trei niveluri sunt scufundate permanent în apă. Potrivit legendei, de aici ar pleca pasaje subterane care ar lega Lucknow de Delhi, Allahabad sau Faizabad; pare greu de crezut așa ceva. Intrarea în Shahi Baoli e inclusă în biletul de care vorbeam (P36).  

Bara Imambara este, pe drept cuvânt, obiectivul turistic No. 1 din Lucknow. Practic, orașul vechi s-a construit în jurul său. Dar s-a extins binișor de atunci 😉 : spuneam că parcul cu elefanți este situat la marginea estică a centrului, în „centrul nou”. Ei bine, orașul vechi este, către vest, la... nouă kilometri. Între cele două obiective, cu trafic indian, am mers cam trei sferturi de oră cu autocarul. Pe jos ajungeam în două ore și jumătate, conform gps-ului.

---

VIZUALIZĂRI: 187 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI