O zi pe malul sudic al Tamisei

TIPĂREȘTE

Din dorinta de a nu da prea tare kilometrajul peste cap, am incercat sa grupez obiectivele de vizitat, astfel incat sa nu pierdem prea mult timp cu deplasarea intre ele si nici sa nu ne tocim pingelele excesiv.

Asa ca pentru a treia zi de vizitat Londra am avut in program obiectivele aflate pe malul sudic al Tamisei, insa cu plecare de pe malul nordic, primul obiectiv vizitat in acea zi fiind Catedrala St. Paul. M-am gandit mult daca sa povestesc si despre Catedrala in acest articol si cred ca, in afara de faptul ca se lungea articolul foarte mult, Catedrala St. Paul merita, alaturi de Westminster Abbey un articol separat.

Asa ca sambata, 26.05.2018, la ora 11.00, dupa vizitarea Catedralei St. Paul am traversat Tamisa pe Millenium Bridge. Este un pod deosebit, construit cu ocazia trecerii in noul mileniu, atunci cand bugetul Londrei a avut alocate cateva sute de milioane de lire sterline pentru a se putea realiza cate ceva reprezentativ, dedicat trecerii in noul mileniu. Podul este exclusiv pietonal si a fost dat in folosinta pentru cateva zile in iunie 2000, inaugurat fiind de Regina Angliei. Insa s-au descoperit niste probleme legate de vibratiile induse de pasii trecatorilor si a fost inchis pentru rezolvarea acestei probleme. A fost redeschis, de data aceasta perfect functional, in anul 2002. Are 325 de metri lungime si a costat peste 18 milioane de lire sterline. A fost proiectat si realizat, astfel incat axul podului sa fie perfect aliniat cu axul intrarii de pe fatada sudica a Catedralei St. Paul.

Traversarea Tamisei pe acest pod iti ofera perspective frumoase. Se pot face fotografii dragute atat catre podul Westminster cat mai ales catre Tower Bridge. Evident, ca pe orice pod de calibru pe care l-am traversat in ultimii ani, am vazut mii de lacate prinse de grilajele de pe margine. Eu unul n-am inteles niciodata ce semnifica lacatele astea, insa englezii, baieti destepti, au inteles ca de la atatea mii de lacate greutatea podului creste si exista un panou care informeaza ca periodic toate lacatele sunt taiate si aruncate.

Cand ajungi pe malul sudic al Tamisei dai nas in nas cu Tate Modern. Englezii spun cu mandrie despre Tate Modern ca este una dintre cele mai mari galerii de arta moderna si contemporana din lume. Nu se plateste niciun fel de taxa de intrare in cladire, insa ocazional, pentru anumite expozitii gazduite in interior este necesar sa se achizitioneze bilet. Sincer, eu nu-s mare amator de arta pentru ca n-o inteleg. Asa sunt eu construit. Eu inteleg lucrurile logice, demonstrate stiintific. La pictura, sculptura, se uita 20 de oameni si se emit 21 de pareri. Si poate ca asa si trebuie. Insa pentru mine e prea mult.

Asa ca m-am multumit sa privesc Tate Modern pur si simplu ca pe o cladire. E o cladire construita pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, integral din caramida, constructii care pe mine ma fascineaza. Ma fascineaza perfectiunea zidariei, ma fascineaza idea ca o astfel de cladire, fara strop de beton in ea rezista sute de ani. La intrare exista un punct informativ, de unde se pot lua gratuit pliante in care gasesti informatii despre cladire si despre expozitiile gazduite in acel moment. In acel pliant am citit ca aceasta cladire a gazduit pana in anul 1981 generatoare care produceau electricitate pentru tot cartierul Bankside. Ca Tate Modern a fost vizitata in 2017 de peste cinci milioane de persoane. Si este si o harta cu impartirea cladirii pe etaje si ce gasesti la fiecare etaj. Am cascat ochii pe la fiecare etaj … asa din mersul benzilor rulante si asteptam ca din moment in moment sa ma intrebe cineva cand pica Pastele, pentru ca ma uitam exact ca matza-n calendar, pana am ajuns la etajul noua, acolo unde functioneaza un restaurant. Era cam devreme pentru pranz, dar vroiam sa fac cateva poze de-acolo. N-ai sa vezi! . La intrare, te preia cineva pentru a te conduce la masa, asta in cazul in care doresti. Nu intri tu asa… ca Gheorghe in restaurantul lor. Cum n-aveam de gand sa luam loc la masa, ne-am zgait putin prin meniu si pot sa va spun ca un aperitiv era 7-11 lire sterline si un fel principal cam 16-20 de lire sterline. Un pahar de vin 7 lire sau o salata la 4-5 lire. Sa nu ma puneti sa va spun ce era de mancare ca nu stiu. Cam imbarligate denumirile produselor, stiu ca unul din felurile principale era cu carne de porc si ciuperci, iar vinul era recomandat de somelierul lor. Fas! Ca sa vezi :).

Cam scurta vizita noastra la Tate Modern, dar asa se-ntampla cand eu si arta suntem ca sinele de cale ferata: paralele si ne intalnim la infinit. Pentru iubitorii de pictura si de sculptura, cred ca Tate Modern poate fi un popas de cateva ore.

Am iesit si ne-am continuat drumul spre est, pe malul Tamisei si la doar doua-trei sute de metri ne-am oprit din nou pentru a vizita Shakespeare’s Globe Theatre. Tururile sunt ghidate si se desfasoara din ora in ora. Cum mai aveam vreo 30 de minute pana la urmatorul tur, am profitat si am vizitat mai intai expozitia de la demisolul cladirii. Exponatele reprezinta in marea lor majoritate costume si decoruri ale epocii in care a functionat teatrul original al marelui Will. La fel de interesante sunt si panourile cu multe explicatii si imagini tot din acea epoca. La inceputul turului ni s-a inmanat cate o coala A4 cu scurte explicatii despre cee ace urmeaza sa vedem, iar ghida a intrebat daca cineva doreste in alta limba, in afara de engleza. Mai mult asa… sa-ncerc si eu marea cu degetul, i-am spus ca eu as vrea in romana. Si mi-a tiparit o alta coala in romana! A fost singurul loc in Londra unde am primit un material in limba romana.

Turul in fapt este ceva mai atipic. Ne-a dus pur si simplu in arena in care se desfasoara spectacolele si timp de aproape o ora ne-a povestit multe chestii din perioada in care a functionat teatrul original. Din sfert in sfert de ora ne mai ridica de pe bancile din tribuna si ne muta in alta parte a amfiteatrului. Teatrul a prins doua epoci total diferite. In 1599 cand a fost construit, Londra avea vreo 200,000 de locuitori, iar orasul se intindea de la Westminster Abbey pana la Turnul Londrei, ceea ce astazi se cam numeste Westminster City. Elisabeta I era Regina Angliei si avea o fobie pentru prostitutie, jocuri de noroc si … teatru. Asa ca toate aceste activitati functionau doar la sud de Tamisa. Shakespeare, impreuna cu alti cinci prieteni au format o companie de teatru si au construit Globe Theatre undeva, la cateva sute de metri de locul actual. Cei sase erau si proprietari si actori si regizori si femei de serviciu, de toate. Cladirea de astazi incearca sa imite cat mai bine cladirea originala, cu singura deosebire ca daca acum pot participa la un spectacol 1,500 de spectatori, in acele vremuri incapeau 3,000. Si plecand de la acest aspect, simpatica domnisoara ne-a povestit o gramada de chestii interesante si unele chiar amuzante. Cele mai ieftine bilete costau un penny pentru cei care stateau in picioare in mijlocul arenei. Cand s-a inaugurat actuala cladire a teatrului, in 1997, specialistii au calculat ca o lira din anii 1600 valora cam 500 de lire din zilele noastre, asa ca s-a luat decizia ca un bilet in picioare sa coste 5 lire sterline. Cele mai scumpe bilete erau cele din “loja” de deasupra scenei, de unde culmea, se vedea si se auzea cel mai prost piesa de teatru. Insa acolo erai in centrul atentiei si actorii au considerat ca lumea nu mai priveste piesa, ci rochia amantei ducelui X, coafura amantei contelui Y, asa ca i-au penalizat pe cei ce doreau acele locuri :).

Dupa ce spectatorii intrau in incinta teatrului, cei sase, care erau si casieri, umblau cu o cutie in care strangeau banii, iar piesa incepea dupa ce duceau acele cutii (box) in biroul lor (office). Se pare ce de-aici vine bine-cunoscutul box-office :). O fi asa, n-o fi asa, mie mi-a placut explicatia.

Si o ultima povestioara, care pe mine m-a amuzat teribil. Sala avand forma unui amfiteatru si neexistand la vremea respectiva microfoane, trebuiau sa repete aceeasi scena de trei-patru ori, de fiecare data cu fata spre alta zona a salii. Asta facea ca durata unei piese de teatru sa depaseasca 4-5 ore. Buuun. Dar in atatea ore omul trebuie sa mai mearga si el la toaleta, nu? Asa ca atunci cand actorii strigau “ Pauzaaaaaaa!!! ” si plecau in spatele scenei, cei 3,000 de oameni care n-aveau unde sa mearga, ca deh, pe vremea aia nu erau toalete publice, faceau pipilica si mai rau… cacanel, in mijlocul arenei, prin tribunele cu banci, care pe unde putea. Nici nu vreau sa ma gandesc in ce conditii se desfasurau ultimele acte ale piesei de teatru =)).

Va spuneam ca in 1599 Elisabeta I i-a cam prigonit. Insa din 1603, cand rege al Angliei a devenit James I, mare iubitor de teatru, trupa lui Shakespeare si-a luat mare avant. Normal ca regele nu venea la teatru insa ii invita pe actori la Palat, unde jucau piesele in prezenta multor nobili. Ceea ce a facut ca Will sa inceapa sa fie invitat in multe locuri si averea lui a inceput sa creasca considerabil. Teatrul a ars intr-un incendiu in 1613, a fost refacut in 1614 si marele Will a mai apucat sa se bucure de noua cladire doar doi ani, pana in 1616 cand a trecut in lumea celor drepti. In 1642 au venit la putere in Anglia puritanii, care au ras cladirea teatrului din temelii.

De la Shakespeare’s Globe Theatre am tinut-o tot spre est (in fapt toata ziua am mers dinspre vest spre est) cateva sute de metri pana am ajuns la Southwark Cathedral. Este o biserica splendida, construita pe la inceputul anilor 1100, refacuta de mai multe ori de-a lungul timpului si completata, in special in secolul al XX-lea cu vitralii splendide. Accesul in Catedrala este gratuit, insa daca doresti sa faci fotografii in interior trebuie sa donezi o lira sterlina, banut in schimbul caruia primesti un pliant cu informatii despre Catedrala. Am platit lira fara sa cracnesc, am luat pliantul si am iesit intai in curtea interioara a bisericii si ne-am asezat pe o banca langa o fantana arteziana ca sa citim cate ceva despre ceea ce urma sa vedem. Desi aveam de-acasa in plan sa vedem acest obiectiv, venisem cu lectiile nepregatite.

Catedrala Southwork este construita in cel mai pur stil gotic, fara niciun fel de influenta din alt stil. De-a lungul timpului, multe personalitati marcante ale culturii engleze i-au trecut pragul, unii ca refugiu spiritual, altii chiar au fost botezati aici. Am retinut ca Shakespeare venea aici foarte des pentru reculegere, Charles Dikens a fost botezat chiar aici, iar John Harvard a fost deasemenea botezat aici, el plecand ulterior cu parintii in Statele Unite unde a fondat celebra Universitate care-i poarta numele.

Partea cea mai de pret a Catedralei o reprezinta ceea ce ei numesc “ The Great Screen “. Nu stiu cum sa traduc. Marele Ecran nu-mi suna bine. Este un grup statuar pe doua randuri, care are cate 11 statui pe fiecare rand, cele din mijloc fiind aurite. Statuile reprezinta episcopi si cardinali care au slujit de-a lungul vremii in Southwork Cathedral, sfinti, iar statuile aurite din mijlocul fiecarui rand ii reprezinta pe Isus si pe Fecioara cu pruncul in brate. Inteleg din pliantul de prezentare ca o parte din statui sunt cele originale, din secolul al XII-lea, in timp ce altele au fost refacute.

Si nu in ultimul rand mi-au placut tare mult vitraliile din aceasta biserica. Fiecare vitraliu sau grup de vitralii are cate un nume, pe care nu le tin minte, dar au o tematica religioasa, cu exceptia unuia care a fost facut in anul 2012 cu ocazia jubileului de diamant al Reginei Elisabeta a II-a, adica la 60 de ani de la incoronare.

Se facuse aproape ora 14.00 cand am terminat de vizitat Southwork Cathedral si mai aveam o gramada de vazut in acea zi. Am luat o scurta pauza de sandwich si cafea pe o banca si apoi am pornit sa vedem The Shard, cea mai inalta cladire din Europa de Vest. Despre aceasta cladire si despre alte locuri de belvedere din Londra o sa scriu in alt articol, asa ca dam tot inainte spre HMS Belfast, un vas de razboi celebru in Marea Britanie care astazi functioneaza in cadrul Imperial War Museum.

De la The Shard la HMS Belfast am trecut prin gara London Bridge, care nu este printre garile mari ale Londrei. Arata intr-un mare fel si e de departe mai mare decat Gara de Nord. Vorbeam cu sotia mea cascand ochii prin gara ca noi n-avem in Ploiesti, cu mall-uri cu tot, cate scari rulante au englezii doar in gara asta.

Si-am ajuns la HMS Belfast, penultimul obiectiv de vizitat in acea zi. Mai era doar Tower Bridge, care permitea accesul pana la ora 18.00, asa ca vasul de razboi l-am vazut cam pe repede inainte. Cu toate astea am trecut pe toate cele noua punti ale acestui crucisator, de la sala masinilor, unde eram practic sub nivelul Tamisei, pana la puntea de comanda. Nu m-apuc acum sa caut pe net date tehnice despre nava pentru ca nu le consider relevante. In general sunt date tehnice si nu stiu cui folosesc. O sa va spun doar cateva vorbe din ce-am retinut citind pe-acolo. Nava si-a inceput serviciul in 1939, chiar la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, a fost avariata de o mina si a trebuit sa se intoarca la reparatii pentru trei ani. Apoi a participat activ la insotirea convoaielor prin Atlantic si a bombardat masiv pozitiile germane in timpul debarcarii din Normandia a trupelor aliate. Intre 1950 si 1952 a participat la razboiul din Coreea, unde a lansat atat de multe proiectile cu tunurile de pe punte, incat acestea au trebuit schimbate. Din 1971 functioneaza ca muzeu. Cel mai mult mi-au placut puntile alocate echipajului. Dormitoarele, bucataria, cabinetul medical, toate aveau manechine in pozitii aferente spatiului in care eram. Unele “ dormeau “ in hamace, altele stateau la mese avand in fata farfurii cu “ mancare “. La cabinetul medical, pe masa de chirurgie era chiar un manechin cu matele pe-afara . Interesant este ca in fiecare camera in parte exista si mirosul aferent. Daca la bucatarie si sala de mese mirosea, evident, a mancare, la cabinetul medical mirosea a formol. Si am fost foarte mandru cand am vazut toaletele de pe nava. Exista toalete mai mici decat cea pe care am avut-o la Belsize Boutique Resort, despre care v-am povestit in articolul cu cazarea :).

Ne-am pus picioarele pe spinare si am parcurs rapid cele cateva sute de metri pana la Tower Bridge pentru ca n-as fi vrut sa-l ratez in acea zi si sa trebuiasca sa vin in alta data. Accesul in cele doua turnuri se face prin turnul din nord, ceea ce a facut sa traversam jumatate din pod pe jos, pentru ca noi veneam de pe malul sudic al Tamisei. Se urca cu liftul pana la partea de sus a turnului si aici se intra prima data intr-o sala unde ruleaza in bucla un filmulet de vreo 15 minute cu istoria podului. Cum s-a construit, ce materiale s-au folosit, cum au functionat primele motoare care actionau ridicarea podului si o gramada de date tehnice despre pod.

Tower Bridge a fost construit la sfarsitul secolului al XIX-lea si a fost terminat in opt ani. Pentru vremea respectiva suma cheltuita a fost echivalentul a o suta de milioane de llire sterline din ziua de astazi, ceea ce a atras numeroase critici la acea data. Insa, in zilele noastre, este considerat in primele trei poduri din lume ca realizare arhitectonica. Pentru vremea la care a fost construit s-au consemnat numeroase premiere si recorduri mondiale. Cea mai importanta realizare din punct de vedere tehnic au reprezentat-o motoarele care actionau ridicarea celor doua pasarele centrale ale podului. La acea vreme motoarele erau pe abur si dura cam cinci minute sa sa ridice sau sa se coboare podul. In zilele noastre motoarele sunt electro-hidraulice, iar ridicarea sau coborarea podului dureaza cam 60 de secunde.

Cele doua turnuri au 65 de metri inaltime si sunt legate intre ele cu doua punti orizontale care, in zilele noastre gazduiesc expozitii cu fotografii din istoria construirii si functionarii podului. Din turnul de nord, accesul se face pe pasarela estica, iar intoarcerea se face pe pasarela vestica. Pe la mijlocul celor doua pasarele, podeaua este din sticla, iar senzatia este foarte ciudata. In plus, pasarela vestica are si oglinzi in plafon, asa incat fotografiile facute acolo ies foarte interesante. Mi-a mai placut o povestioara pe care am citit-o in pliantul de prezentare primit la intrare. Pana si autoritatile londoneze recunosc ca acest pod este o mina de aur pentru bugetul local. Nu. Nu va ganditi la banii scosi din biletele de acces platite de turisti, desi nici aceasta suma nu este de neglijat. Despre ce vorbesc ei? Pai despre faptul ca pe pod, viteza de circulatie a masinilor este limitata la 20 mile/ora (aproximativ 32 km/ora), orice abatere fiind inregistrata de camerele care supravegheaza traficul, iar vinovatului i se trimite acasa amenda, insotita de fotografia doveditoare :).

Coborarea se face tot prin turnul nordic, iar la baza podului, in zona sudica se poate vizita un mic muzeu care prezinta date si imagini din timpul construirii podului, precum si motorul cu aburi care a functionat pana la inlocuirea lui cu cele moderne, electro-hidraulice. Evident ca iesirea din muzeu se face prin magazinul de suveniruri.

A fost o zi plina pentru noi, insa o zi foarte frumoasa. Ne-am intors la camera obositi, chiar rupti de oboseala, insa am mai gasit puterea sa ne uitam peste fotografiile facute peste zi.

Ca de obicei, va doresc sa aveti vacante minunate, cu zile linistite si nopti asa cum am stabilit :).

---

VIZUALIZĂRI: 3194 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI