Grădinile Cretei - Platoul Lasithi, Kritsa, Agios Nikolaos, Elounda, Ierapetra

TIPĂREȘTE

A patra zi a excursiei în Creta a fost rezervată Platoului Lasithi. „Go east”, de data asta şi, după ce lăsăm în stânga Marea Cretei străjuită de Hersonissos şi Stalida, facem dreapta spre munţi. Trecem pe lângă un frumos lac de acumulare, apoi urcăm şi iar urcăm. Prima haltă o facem la Mânăstirea Panagia Kera Kardiotissa (în traducere liberă: „a Fecioarei Maria care îl ţine pe Isus în dreptul inimii”). Pe drum, ghida ne povesteşte cât de important este acest loc în istoria şi cultura cretană. Prima documentare scrisă a mânăstirii apare pe la 1333, dar se presupune că biserica a fost clădită undeva prin sec 9-10. Faima ei a depăşit ţărmurile Cretei chiar şi pe acele vremuri, datorită faptului că adăpostea în altarul său o icoană făcătoare de minuni, numită Kardiotissa, atribuită Sfântului Lazăr, care se pare că ar fi pictat-o. Aşa de celebră a fost icoana, că în 1498 a fost furată de un negustor de vinuri, ce a plecat cu ea la Roma să o vândă. Pe drum, acesta s-a îmbolnăvit şi a fost prădat de piraţi, care i-au furat toată averea, mai puţin icoana sfântă. Negustorul a rătăcit din port în port şi într-un final a ajuns la Roma, unde, pe patul de moarte, a apucat să i se confeseze unui prieten şi să-i încredinţeze icoana. Timp de un an, cât prietenul negustorului a ţinut icoana în casa lui, Maica Domnului s-a arătat în vis de mai multe ori soţiei şi fiicei acestuia, în ultimul din acestea cerând ca relicva sfântă să fie mutată în Basilica San Mateos, ceea ce s-a şi întâmplat, noul domiciliu aducându-i acesteia un nou nume: Sfânta Mamă a Eternului Ajutor (în prezent există şi un ordin care poartă acest nume şi care numără vreo 4400 de călugări). Peripeţiile icoanei fermecate nu s-au oprit aici, furtunile istoriei au aruncat-o din biserică în biserică, astfel că din 1866 o găsim în Biserica San Alfonso din Roma, unde putem s-o vizităm şi azi, dacă dorim.

În Creta, icoana furată a fost ulterior înlocuită cu alta, datată 1795, dar numele pictorului a rămas necunoscut. Şi acesteia i s-au atribuit o sumedenie de miracole şi, desigur, a fost şi ea furată, chiar de trei ori, dar se spune că de fiecare dată după ce era furată (de turci spre a o duce la Constantinopole), a doua zi apărea din nou în altarul bisericii. Credincioşii cretani erau convinşi că icoana, purtând într-însa miracolul divin, era capabilă să zboare singură peste mare şi să vină înapoi acasă. Totuşi, ca să fie siguri, după a treia expediţie de acest fel, icoana călătoare a fost priponită cu un lanţ gros de un stâlp de piatră în curtea mânăstirii. Astăzi, icoana şi-a reluat locul în incinta bisericii ,,stâlpul e tot în curte, iar lanţul se află legat de altar şi o să vedeţi în ce scop.

Biletul de intrare costă 2 euro, al nostru este inclus în preţul excursiei. Coborâm cele câteva trepte care ne introduc în curtea mânăstirii, în mijlocul căreia se ridică frumoasa biserică bizantină de piatră, străjuită de campanila sa cu 2 clopote. Incinta bisericii e destul de micuţă, aşa că suntem nevoiţi să aşteptăm să iasă întâi grupul anterior, timp în care putem poza în voie florile căţărătoare, vechiul cuptor de pâine, presa de vin, chiliile care delimitează perimetrul mânăstirii şi în care maicile au organizat un mic muzeu cu icoane, cărţi vechi şi straie specifice. În biserică nu avem voie să pozăm frescele, asupra cărora patina timpului şi-a pus din plin amprenta necruţătoare. Dar ne reculegem şi ne închinăm la sfânta icoană a Maicii Domnului, iar apoi, ca rugile noastre să fie ascultate, ne înfăşurăm cu lanţul legat de altar într-un anumit mod pe care ghida ni-l arată. Unii aprind lumânări în locul special amenajat din curtea mânăstirii, alţii cumpără iconiţe, cărţi sau ilustrate din micul magazin de la ieşire.

… Pe cai (putere) şi mai departe! Drumul până la Platoul Lasithi ne poartă pe zeci de serpentine, care fac ca peisajul să se schimbe în fiecare secundă. Ne oprim câteva minute lângă vechile mori de vânt de pe platou, de unde imaginea văii pe care am lăsat-o în urmă ne taie răsuflarea! Morile sunt extrem de degradate, dar se lucrează la restaurarea lor. Tragem câteva poze, ignorând norul ameninţător care s-a adunat deasupra noastră. Dar el nu ne ignoră pe noi şi alergăm muraţi bine la autocar. Nu ştiu de ce în situaţii ca asta îţi vine să râzi ca prostu’ cu gura până la urechi… Oricum, e bine să râzi :)) Până la urmă, e doar un pic de apă şi până coborâm din nou, suntem definitiv uscaţi, iar soarele atotputernic şi-a reluat locul pe cer.

Platoul Lasithi e un platou foarte fertil datorită aluviunilor aduse din munţi, situat la o altitudine de 900m, înconjurat de vârfurile semeţe ale Munţilor Dikti, de peste 2200m, acoperite cu zăpadă aproape toată perioada anului. El măsoară 11 km de la est la vest şi 6 km de la nord la sud şi este înconjurat de o şosea circulară, pe care se înşiră cele 21 sate, numărând vreo 2200 de suflete. Pe platou, cretanii cultivă cereale şi pomi fructiferi, ajutându-se de un sistem extrem de ingenios de canale de irigaţie. Ne oprim şi noi la un atelier tradiţional de ceramică, al familiei Pitarokilis. Ne pozăm la intrare cu morile cu vele albe şi cu statuile de zei şi zeiţe, apoi pătrundem în magazinul de desfacere, organizat în mai multe încăperi care comunică între ele. Aici găsim de toate pentru toţi, nu doar ceramică specifică, ci şi ţesături brodate, icoane, plante aromatice, lichioruri (putem gusta dacă vrem), ulei de măsline şi multe altele. O domnişoară drăguţă ne prezintă „cana lui Pitagora”, pe care dacă o umpli mai sus de o anumită linie marcată în interior, pierzi tot lichidul; asistăm şi la o demonstraţie în acest sens, care mă convinge şi cumpăr şi eu 2 astfel de căni, una pentru mine, alta pentru finu’ Laur, care e un om cumpătat şi ştiu sigur că o s-o aprecieze :) Ajungem şi în atelierul omului şi ni se arată cum se face un vas de lut. Apoi, aşa cum se obişnuieşte, este invitat cineva din grup să încerce; ideea e să se amuze toată lumea de neputinţa nefericitului, dar de data asta nu se întâmplă aşa, căci tânărul care s-a oferit îi dă clasă şi lu’ ditamai nenea olaru’ cretan, pasămite are ceva cunoştinţe în domeniu, patronul ar cam dori să-l angajeze pe românaşul nostru, dar par să nu se înţeleagă asupra unui aspect, deci rămânem cu grupul intact…

Cu sufletele un pic mai bogate şi cu portofelele un pic mai sărace (dar nu prea mult), am pornit mai departe, înconjurând frumosul platou pe care muncile de primăvară sunt în toi. Din satul Psichro ne abatem spre Diktaion Antron sau Peştera lui Zeus, cum i se mai spune. Parcarea încăpătoare este străjuită de tarabe cu suveniruri şi de o tavernă care oferă o imagine de vis asupra platoului Lasithi. O parte a grupului, cea cu probleme locomotorii, rămâne la terasă, noi ceilalţi o luăm voiniceşte „prin pădure, pe cărare” către peşteră. Pe drumul din stânga, ne indică ghida, ăl din dreapta ar fi mult mai accidentat. Cărarea pietruită urcă în serpentine largi, dar ideea e că urcă. Cine n-are chef de exerciţii cardio, poate să apeleze la taxi-măgăruşul, pentru 10 euro pe sens. Cât pe ce să-l scap pe Tati călare pe măgar! Nu că n-ar avea picioare zdravene (Tati) sau că i-ar fi nu ştiu cum să şi le folosească, doar aşa, de amuzament… „Ai să te amuzi tu pe seama bietei făpturi când o zbura porcul! Ce, vrei să te pozez şi să te renege fiică-ta?! ” Când a auzit de fiică-sa, a renunţat. Ce înseamnă să ştii să transmiţi o informaţie în mod asertiv!

Cu mine e altă poveste. Nu sunt fericită să urc susţinut, merg pe jos pe teren relativ plat ore întregi fără probleme, dar când e nevoie să urc, trebuie să mă laşi s-o fac în legea mea, probabil şi din cauza unei afecţiuni genetice care face ca sângele meu să nu se oxigeneze ca lumea, dar în principal datorită lipsei de antrenament. Totuşi urc, fără să crâcnesc, cu pauze lungi şi dese, prilej în cazul de faţă pentru a admira şi a fotografia spectaculoasa privelişte a Platoului Lasithi pe care o lăsăm în urmă, dar şi florile nemaivăzute cu care mă întâlnesc pe marginea cărării, dintre care am numărat 3 sau 4 specii de orhidee pitice! La casa de bilete se plătesc 2 sau 3 euro, nu mai ştiu exact. Intrarea în peşteră reprezintă o gaură mare prin care se coboară vreo 16m (ce bine e să cobori după ce ai urcat atât!) într-o peşteră normală, cu stalactite şi stalagmite, în care se zice că s-ar fi născut marele Zeus, ba chiar şi-ar fi petrecut şi primii ani din viaţă, hrănit şi alintat de mămoasa capră Almatheia. Din nou am fost nevoită să admir geniul grecilor, care au creat câte o legendă pentru fiecare pietricică, aşa încât vine gaşca din toată lumea şi cotizează să o vadă pe ea, pietricica! Cu mâna pe inimă vă spun că am vizitat peşteri mai răsărite, pe la noi sau pe aiurea, dar trebuie să recunosc că în niciuna, doar în asta a sălăşluit Zeus, deci e musai de bifat când vii în Creta! Nu sunt cârcotaşă, până la urmă peştera e drăguţă şi, mai ales, reprezintă pretextul de a face puţină mişcare prin pădure, de a admira Platoul Lasithi de la înălţime (breathtaking!), de a te bucura de un suc de portocale proaspăt stors la micuţa terasă de lângă peşteră şi de a o porni înapoi spre parcare, minunându-te încă o dată de delicatele orhidee pitice.

Mergem să mâncăm de prânz la Eco Zoo Park în Lasinthos, o altă fermă tradiţională de familie, pe care o vizităm mai întâi, dar numai în formula Eco Park, căci animalele care ar fi trebuit să compună zoo (printre care şi celebra căpriţă cretană kri-kri) sunt transferate temporar în altă locaţie mai călduroasă pentru ele (suntem în aprilie şi nopţile sunt încă friguroase, chiar şi în Creta). Nu-i bai, avem ce vedea. Atelierul de ţesut covoare, cel de olărit, cel de făcut lumânări, cel de uscat plante medicinale, răsadurile pregătite pentru a fi plantate şi mica biserică, atât de liniştitoare. Iar la urmă, până ne vine mâncarea comandată, magazinul de desfacere, unde degust şi cumpăr dulceaţă de măsline şi gem de roşcove. Mâncăm bun şi ieftin, închinăm şi un pahar din vinul casei şi… ziua (turistică) de azi s-a cam gătat…

Dar vine următoarea, într-un mod cam precipitat pentru mine şi pentru Tati, care ne trezim cu 20 de minute înainte de plecarea în excursie, asta din cauză că e sâmbătă şi alarma telefonului sună doar de luni până vineri; e a nu ştiu câta oară când păţesc treaba asta şi tot nu mă învăţ minte! Recuperăm rapid, avem timp chiar şi să „greblăm” ceva de la restaurant şi ne instalăm în scaunele autocarului fără să întârziem. Tot spre est mergem şi azi, dar ceva mai spre est ca ieri, adică depăşim Hersonissos, Stalida, dar şi Malia. Drumul se împădureşte din nou, nu mă mai satur admirând peisajul caroiat al Cretei, munte-mare-munte-mare… Cred că aş fi capabilă să-mi petrec restul vieţii stând pe acest scaun de autocar şi dând ocol la nesfârşit minunatei insule… Oho, şi încă n-am văzut totul! Aproape de satul Vrahassi, trecem pe lângă Mânăstirea Selinari, cu hramul Sf. Gheorghe, pe care însă nu ne oprim s-o vizităm, dar a cărei istorie o aflăm de la ghidă. Construită în perioada bizantină (sec 10-13), a fost distrusă din temelii de temutul pirat Barbarossa la 1538. După ce Rodosul a fost cucerit de turci, un călugăr din Rodos care s-a refugiat în Creta, pe numele său Nikolaos, a găsit o icoană a Sf. Gheorghe în zona unde e acum mânăstirea şi pe acel loc a construit o biserică unde a trăit fericit toată viaţa lui. A fost înmormântat într-o mică peşteră de „peste drum” de mănăstire, semnalizată până în zilele noastre cu o cruce. Dar turcii au ajuns şi în Creta şi au distrus şi ei biserica. Sătenii s-au pornit s-o reclădească, dar, ca să nu prindă turcii de veste, construiau doar noaptea, la lumina lunii, de-aia au şi botezat-o Selinari. Mi-ar fi plăcut să ne oprim, prea frumoasă era povestea acestei mânăstiri, dar… deja m-am resemnat, oricum ştiu clar că va mai fi o „dată viitoare” în Creta, când va urma să-mi scot pârleala pentru tot ce am vrut acum şi n-am apucat.

Lăsăm în urmă Neapoli, lăsăm şi pe Agios Nicolaos, facem dreapta spre inima insulei şi ne oprim în curând la o altă biserică bizantină, ce se cheamă tot Panagia Kera, ca cea de ieri, doar că asta e biserică, cealaltă era mănăstire. Vizita aici costă 3 euro, de asemenea incluşi în preţul excursiei. Biserica nu e prea înaltă, mai mult lată şi se sprijină pe contraforţi puternici. Înăuntru avem voie să pozăm, dar fără blitz, aşa că se poate bucura şi obiectivul camerei mele foto de vechile fresce bizantine, extrem de frumoase şi sugestive, chiar dacă deteriorate binişor pe ici, pe acolo.

Nu zăbovim decât atât cât trebuie, căci ne aşteaptă un alt loc de poveste, satul tradiţional Kritsa, ale cărui case albe stau frumos pictate pe verdele muntelui. Dar povestea nu e prea veselă, ca multe alte poveşti ale Cretei… Simbolul acestui loc este imaginea unei copile, numită Rhodanthe, fiica preotului din sat de pe la 1820. Într-o zi, preotul a plecat de-acasă cu ceva treabă, iar fata a rămas acasă cu mama ei. Ca să-şi treacă de urât, s-au apucat să brodeze şi să cânte. Rhodanthe avea o voce de aur şi, trecând pe lângă fereastra ei un ofiţer turc, auzind-o, s-a îndrăgostit pe loc de ea şi a intrat în casă să o ceară de nevastă. Doar că preoteasa n-a dorit să dea fata turcului de bună voie (o fi ştiut ea ce-o fi ştiut), dar nici turcul nu era obişnuit să fie refuzat, deci a înjunghiat mama şi a luat fata. Noaptea, în tabăra turcească, copila a prins un moment prielnic după ce toată lumea a adormit, a furat pumnalul turcului şi cu el a executat mai multe operaţiuni, în ordinea aceasta: i-a luat beregata răpitorului său, şi-a tăiat părul, şi-a legat sânii cu cingătoarea turcului, apoi s-a îmbrăcat în hainele acestuia şi a tulit-o în munţi, alăturându-se mişcării de rezistenţă cretană. Toată lumea a crezut-o băiat şi a acceptat-o, mai ales că dovedea un curaj extraordinar în luptă. Până într-o zi, când un glonţ rătăcit i-a străpuns inima. Unul din combatanţi a văzut flăcăiaşul căzând secerat, a venit într-un suflet şi i-a descheiat cămaşa să vadă cât de gravă era rana. Apoi a izbucnit în plâns, recunoscându-şi fiica pe care o crezuse demult pierdută… Pasămite, cel care ţinea în braţe trupul fără viaţă al Rhodanthei era preotul, tatăl său, care se alăturase şi el Rezistenţei, după dispariţia familiei sale…

De atunci Rhodantha a fost alintată Kritsotopoula, adică Fiica Kritsei; în centrul localităţii se află un monument dedicat ei, iar strada principală îi poartă numele. Dar cel mai mult mi-a plăcut o statuie care o reprezintă pe frumoasa copilă aplecată asupra broderiei sale, atunci când încă viaţa ei era ca un boboc de trandafir abia desfăcut… Dacă închizi puţin ochii, poţi chiar să-i auzi vocea de aur care i-a adus pierzarea…

Kritsa e un loc frumos, chiar şi fără să-i ştii trista poveste. E unul din acele sate greceşti în care timpul s-a oprit în loc, cu case albe, pe care se caţără îndrăzneţe flori în culori vii, cu străduţe înguste pietruite, cu magazinaşe care te încântă cu tot felul de prostioare drăguţe, cu terasele umbrite ale tavernelor unde poţi să stai şi să „cânţi” o cafea, privind spectacolul străzii, convins fiind în acele momente că Dumnezeu chiar te iubeşte… Din păcate, timpul nostru în Kritsa a fost mult prea scurt şi cafeaua mi-a cam ars limba, dar n-o să-mi schimb eu părerea despre Dumnezeu doar pentru atâta lucru!... Ce mai e demn de ţinut minte e că uleiul de măsline produs la Kritsa se regăseşte în sofisticatele galantare ale magazinului Harrods din Londra. Asta aşa, dacă vreţi un ulei de calitate, dar n-aveţi timp să ajungeţi în Creta! :) …

… Şi ne întoarcem şi poposim în Agios Nikolaos! Ca şi în cazul Chaniei, simt că şi de acest loc mă voi îndrăgosti! Bine, „simţirea” mea nu e chiar aşa, degeaba, căci am văzut nenumărate poze înainte. Da, acest orăşel e o mică bijuterie, ca de altfel toată zona în care l-a plantat Dumnezeu, zonă care i-a impresionat şi pe veneţieni când au venit pe aici; atât de tare, încât au numit golful Mirabello! Autocarul ne face un tur de oraş (nu era în program, dar nu găseşte loc de parcare), apoi ne lasă lângă portul de la mare (mai există şi portul de la lac), lângă un mastodont de vas de croazieră. Mergem către oraş, admirând pe stânga frumoasele clădiri cu balcoane veneţiene, iar pe dreapta apa mării, albastră şi limpede, abia înfiorată de vânticelul cald al primăverii cretane. Lacul Voulismeni din Agios Nikolaos se află fix în mijlocul oraşului, ca într-o căldare. Se pare că exact o căldare şi e, căci, deşi nu are o suprafaţă mare, e foarte adânc; ghida ne povesteşte că sunt zone unde scafandrii nu i-au găsit fundul şi tot ea ne mai spune că nemţii, la plecarea de pe insulă după cel de-al doilea război mondial, şi-au aruncat toate maşinăriile militare în acest lac.

Plimbarea pe malul lacului îmi oferă din nou momente de mare încântare, căci peisajul e de-a dreptul idilic, cu toate bărcuţele care se leagănă uşor pe suprafaţa apei, cu terasele din partea dinspre mare şi cu vechea bisericuţă albă, săpată în munte, din capătul opus. Ne desprindem cu greu de această imagine demnă de o carte poştală şi urcăm cele câteva trepte care ne scot într-o alee pietonală cu magazine. Intrăm în inima oraşului, depăşim o piaţă cu multe steaguri, apoi lăsăm pe dreapta o biserică mare de dată recentă, după aspect şi ajungem iar la mare, de fapt la o plajă frumoasă şi curată, pe care vremea bună şi ziua de duminică a scos din casă câţiva copii care se joacă pe nisip. Îi lăsăm cu ale lor şi o luăm în stânga, urmând linia mării, pe lângă portul de iahturi şi micul şantier naval, apoi avem alte scări de urcat şi de coborât şi descoperim altă plajă, mărginită de taverne. Departe, în faţă se vede monumentul numit „Cornul Abundenţei”, dedicat caprei Almatheia, cea care l-a hrănit pe Zeus şi cărei acesta, în joacă, i-a rupt un corn. Din câte îmi amintesc de la „turul oraşului” de mai adineauri, dacă facem stânga după monument, ajungem mintenaş la autocar şi pentru că mai avem o oră şi ceva la dispoziţie, ar cam fi cazul să ne gândim şi la „ghiozdănele”, că s-au cam golit săracele, mai ales că am cam eludat micul-dejun…

Găsim o tavernă drăguţă, chiar în capătul din dreapta al plajei, pe mumele ei „Ofou to lo”. Comandăm mâncare grecească şi o carafă de vin roşu ca sângele şi ne bucurăm de ele, ca şi de cântecul valurilor care se sparg aproape la picioarele noastre. Ca şi de deluşorul înverzit din spatele tavernei, pe care îşi etalează prospeţimea frumoase flori ciclam. La sfârşitul mesei, primim din partea casei câte o farfuriuţă minusculă cu dulceaţă de struguri; nu doar că e delicioasă, dar îmi aminteşte de copilărie şi mă înduioşez, ajutată şi de paharul de vin roşu. Mă intrigă numele cârciumei şi întreb ce înseamnă; mi se spune că ceva de genul „Frumoasa”.

Altă zi turistică e pe sfârşite… sau poate că nu! Eu şi cu Tati avem o pată neîmplinită: să vedem şi Hersonissos, care nu intră în programul niciunei excursii. Hotelul unde suntem cazaţi, Zorbas Village, se află în Anissaras, la vreo 4-5 km de Hersonissos şi acum 2 seri am încercat s-o luăm pe plajă până acolo, dar n-am reuşit, ar fi trebuit să ocolim mult prin sat şi se cam făcuse noapte şi… am renunţat. Aşa că rugăm ghida să roage şoferul să ne lase într-un loc de unde putem ajunge uşor în Hersonissos. Ceea ce se întâmplă. Mergem vreo juma’de oră prin soare, pe marginea şoselei şi mă felicit în gând că în urmă cu 2 seri ne-am întors frumuşel la hotel. Era ceva de mers, nenică! În fine, ajungem în oraş, care, precum putem vedea pe o hartă pe care am pescuit-o dintr-un oficiu turistic, se întinde cuminţel de-a lungul mării; mintenaş suntem pe faleză, deshidrataţi de-a dreptul, deci se necesită completarea fluidelor corpului … cu câte o berică, aş zice (cura de slăbire o încep când ajung acasă; nota autorului: între timp a şi dat rezultate, acum beau mai ales apă cu lămâie şi zeamă de compot neîndulcită:P). Îmi place alura hippy a locului, cu terasele sprijinite de stâlpi în partea dinspre mare, cu plaja aproape inexistentă, măturată de valurile furioase rău, îmi aduce aminte de Nessebar şi de Sozopol. Decid că am făcut bine că am venit aici, da, mă relaxez, îmi place!

Dar tot ce-i frumos are un sfârşit, pentru că vine altceva frumos. O luăm agale în direcţia micului port, oricum, încolo e şi „casa” noastră, deşi nu ne e prea clar cum o să ajungem. Deocamdată mă atrage ca un magnet, nu ştiu de ce, bisericuţa cocoţată deasupra portului, albă şi strălucitoare în lumina după-amiezii. Aflu de pe un indicator că se cheamă Sf. Paraskevi şi, mergând spre ea, mă trezesc cu ochii aproape în lacrimi şi cu inima inundată de o emoţie imensă, mulţumindu-i lui Dumnezeu că sunt acolo, de parcă unicul scop al vieţii mele ar fi fost să ajung la mica biserică Sf. Paraskevi, din micul port al oraşului cretan Hersonissos! Biserica e pe jumătate săpată în stâncă, înăuntru nu e nimeni, e răcoare şi icoanele sunt pictate în culori blânde. Mă regăsesc uşor în faţa lor, mă rog cum mă pricep, aprind 2 lumânări, una pentru cei dragi care au plecat la ceruri, alta pentru cei dragi pe care îi am lângă mine, prin diverse locuri de pe acest Pământ, apoi plec, cu inima uşoară… Hmmm, unul din acele momente de care îţi aminteşti toată viaţa… Ne întoarcem la hotel cu un taxi pe care sunt drăguţi şi ni-l comandă cei de la o agenţie turistică; e prea cald să mergem pe jos pe şosea… Şi ziua turistică, de data asta, chiar s-a terminat!

… Dar vine alta, cea din urmă. Excursie opţională care se cheamă ceva de genul „Să cunoaştem frumuseţile Cretei”. De parcă până acum am văzut doar partea întunecată a insulei (slavă Domnului că nu există aşa ceva!). Din nou mergem către est, dar pentru început tăiem în două peninsula situată între Golful Maliei şi Golful Mirabello, în direcţia celei mai exclusiviste staţiuni a Cretei, unde se prăjesc la soare actori şi prinţi, Elounda. Ei, da, coborând către mare, cam înţeleg de ce! Golfuri pitoreşti, pe care se odihnesc yachturi (puţine în acest sezon, încă), înconjurate de vile şi hoteluri care nu par a fi pentru muritorii de rând. Dar noi nu mergem aici ca să ne băgăm unghia în gât, ci obiectivul principal în această dimineaţă este să ajungem într-un punct de unde se vede cel mai bine Insula Spinalonga. Până ajungem acolo, aflăm de la ghidă cutremurătoarea poveste a insulei. Înainte de venirea veneţienilor, Spinalonga era de fapt o peninsulă, căreia localnicii îi ziceau „Stinelounda”, adică „spre Elounda”. Veneţienii au pocit numele în Spinalonga (spin lung), poate ajutaţi şi de aspectul lunguieţ al peninsulei. Şi, ca s-o apere mai bine, au săpat un canal în zona ei cea mai îngustă, transformând-o în insulă, pe care au construit o fortăreaţă. În 1715, Spinalonga revine cuceritorilor turci, până la finele sec 19, când „se întoarce” în patrimoniul cretan. La acea vreme, lepra era o boală foarte răspândită în Creta, ca şi în restul lumii, căreia nu i se găsise încă leacul. O boală teribilă, în care diverse părţi ale corpului erau efectiv „mâncate” de bacteria perfidă. Bolnavii şi contacţii acestora (era considerat contact cineva care doar a atins un obiect folosit de un lepros) erau izolaţi în locuri speciale şi cam lăsaţi în voia Domnului. În 1904, autorităţile cretane au decis înfiinţarea unei leprozerii („meskinies”) pe Insula Spinalonga, iniţial doar pentru bolnavii cretani, apoi pentru cei din întreaga Grecie.

Bolnavii erau consideraţi „impuri” şi, odată debarcaţi pe insulă, nu mai exista nici o cale de întoarcere. Spitalul a fost construit pe zona cea mai înaltă, ca mirosurile grele să fie mai uşor împrăştiate de vânt. În spital lucra un doctor, ce îndepărta pacienţilor zonele putrezite, ajutat de câteva asistente. Pe insulă mai lucrau şi un contabil, spălătorese, paznici şi un om care se ocupa de dezinfecţie. Toţi aceştia locuiau în Plaka, un sat din apropierea insulei, iar la venire şi la plecare treceau prin filtre de dezinfectare; nici unul nu a făcut boala. Şi da, viaţa şi-a urmat cursul firesc chiar şi în acest loc al coşmarelor, unii „deţinuţi” s-au căsătorit, au făcut copii, dintre care nu toţi au contactat boala părinţilor lor! Pe insulă s-au construit 2 biserici, una pentru înmormântări, cealaltă pentru nunţi şi botezuri. În 1957, ultimii bolnavi de pe insulă au fost transferaţi la un spital din Atena; se găsise leacul acestei maladii înfiorătoare! Ultimul care a părăsit insula a fost preotul, în 1962, după ce a făcut pomenirea de 7 ani ultimului decedat. S-au scris cărţi şi s-au făcut filme despre Spinalonga…

Ne oprim pentru câteva minute în Plaka, o zonă frumoasă şi liniştită, cu magazine dichisite de suveniruri, cu terase colorate şi multe flori. De vis-a-vis, Spinalonga ne priveşte impasibilă, cu fantoma sinistră a vechiului spital tronând deasupra zidurilor cenuşii ale fortăreţei veneţiene. Ce romantică mi s-ar fi părut insula dacă nu i-aş fi ştiut trista poveste! Ce abătută şi copleşită de trecut pare acum!

N-avem însă prea mult timp pentru a ne tângui, căci ghida ne adună iar pe toţi în autocar şi pornim la drum spre Ierapetra, cel mai sudic oraş al Europei. Urcăm din nou şi, undeva aproape de Prina, la vreo 400m altitudine, facem o mică haltă la un loc de belvedere, singurul loc de pe insulă de unde se pot vedea ambele mări care scaldă ţărmurile cretane: Marea Cretei spre nord şi Marea Libiei spre sud. Ierapetra se vede şi ea frumos din acest punct, vegheată de un lac de acumulare de o culoare turcoaz ireală şi de zeci de sere de legume.

Drumul spre Ierapetra e spectaculos, presărat fiind cu zeci de formaţiuni stâncoase ce te duc cu gândul la cele de la Meteora, desigur la altă scară. Aflăm între timp că este un oraş destul de important al Cretei, cu Universitate Tehnică şi 2 spitale. Importanţa sa turistică e mai mică decât a zonei nordice a Cretei, Marea Libiei fiind ceva mai năbădăioasă decât a Cretei (aveam să constatăm în curând). Ca de obicei, parcarea autocarului se află lângă port şi avem la dispoziţie 2 ore să vizităm şi să mâncăm de prânz. Ierapetra are şi ea citadelă veneţiană, dar pe aceasta o ratăm intenţionat. Plaja e destul de lată, iar valurile înspumate creează un spectacol pe care îl urmărim minute în şir. Ne desprindem însă de zona falezei, căci un indicator ne îndrumă la stânga spre „Casa lui Napoleon”, unde se pare că ar fi fost găzduit acesta pentru o noapte. Nu e mare lucru de văzut, căci casa e veche şi nu se vizitează. Ne reîntoarcem la mare, pe care o urmărim dincolo de o piaţă imensă, amenajată cu locuri de joacă pentru copii. Aici faleza devine mai înaltă, iar valurile care se sparg în ea ne încântă alte minute lungi! Ne întoarcem prin oraş, pe o stradă paralelă cu faleza şi mâncăm de prânz la un restaurant pe plajă, pe care ni-l recomandase ghida la venire. Plecăm din Ierapetra crezând că şi această zi turistică s-a terminat, dar încă nu, căci autocarul încetineşte când trecem pe lângă situl arheologic de la Gournia, lăsându-ne să-l vizionăm în voie; poate fi vizitat, dar nu intră în programul excursiei noastre.

Şi cu asta, cam basta! Aici se încheie cele 6 zile care ne-au introdus într-o lume fermecată, plină de palate vechi, de legende şi poveşti mai vesele sau mai triste, de biserici bizantine, de sate albe tradiţionale, totul în decorul minunat al grădinilor cretane suspendate între munte şi mare! Dacă mi-a plăcut? Da, da, da! Dacă mai vreau! Da, da, da! Dar de data asta, în termenii şi condiţiile mele, mai ales că acum cam ştiu drumurile… Şi, în linii mari, ştiu cum o să fie data viitoare: neapărat vara, dar nu chiar în creierii verii, să ne topim de cald, ci probabil început de iunie sau sfârşit de septembrie; 4-5 nopţi undeva lângă Chania, pentru frumosul oraş şi pentru plajele din zonă, care tura asta n-au făcut obiectul expediţiei (Elafonissi, Falassarna, Gramavousa &Laguna Albastră), apoi mi-ar plăcea să revăd în tihnă Rethimnon şi Heraklion (poate 1-2 nopţi de cazare prin preajmă), iar la final 3-4 nopţi în estul Cretei (poate Elounda, de ce nu? , am văzut pe booking oferte pentru toate buzunarele), pentru Agios NiKolaos, Spinalonga (se ajunge mai uşor din Plaka, dar şi din Agios Nikolaos) şi estul extrem, care nici el n-a fost inclus în excursia de acum, cu Sitia şi plaja cu palmieri de la Vai…

Sănătate să fie, că de idei nu duc lipsă! Ceea ce vă doresc şi vouă, din amândouă!

---

VIZUALIZĂRI: 7883 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI