Monte Isola - atracția nr. 1 a Lacului Iseo

TIPĂREȘTE

Monte Isola este o insuliță în mijlocul lacului Iseo. Cu o suprafață de numai 450 ha, un perimetru de 9 km și o altitudine maximă de 600 m, este totuși cea mai mare insulă locuită din Europa (în jur de 1800 de locuitori). Are câteva puncte de interes (printre care biserica de pe culme, o mică cetate sau un muzeu al plaselor de pescuit); insula însăși reprezintă un obiectiv turistic în sine, fiind ușor de parcurs cu piciorul sau bicicleta. Dealtfel, e bine de știut că, în afară de câteva vehicule destinate nevoilor comunitare, altele nici n-au voie să „calce” pe insulă; locuitorilor le sunt permise scuterele și motocicletele, pe când turiștilor nu, chiar și bicicletele se pot închiria doar în sezon, apr – sept). Și încă ceva: Monte Isola este inclusă în topul celor mai frumoase destinații din Italia.

Motive suficiente pentru a ne dori să ajungem acolo! De fapt, dacă n-ai la dispoziție decât jumătate de zi (o zi ar fi ideal) pentru Lacul Iseo, fără doar și poate Monte Isola trebuie să fie alegerea logică.

Are forma unui dreptunghi aproximativ și există o „șosea” ce o înconjoară și leagă micuțele sate de coastă, din care se desprind „raze” ce urcă spre cătunele de pe munte până în vârf, la Santuario della Madonna della Ceriola (sec 14). Pe insulă se poate ajunge cu ferry (compania Navigazione Lago d’Iseo), care operează la intervale scurte (15-25 min) 24h/24h: Sulzano (continent) – Peschiera Maraglio (insulă) și Sale Marasino (continent) – Carzano (insulă). Ambele, Sulzano și Sala Marasino se găsesc pe țărmul estic, pe la jumătatea lacului. În sezon, există și curse din Iseo (sud) cu frecvență de 30 minute.

Marone al nostru era la doar câțiva kilometri nord de cele 2 porturi de unde puteam accesa insulița, așa că n-a fost greu deloc să ne orientăm. Nu mă întrebați de ce, dar am ales Sulzano ca punct de plecare, la fel de bine puteam alege și Sala Marasino. Deja ne obișnuiserăm, primul pas era să căutăm pe hartă o parcare cât mai aproape de debarcader (dacă-mi amitesc bine, cred că ăsta a fost motivul, în Sulzano am depistat mai multe variante decât dincolo). Și-am avut noroc, am găsit loc liber din prima, chiar lângă primărie; câțiva pași la vale și iaca debarcaderul!

Biletele sunt de fapt o cartelă reîncărcabilă valabilă pentru întreg grupul de călători; pe noi ne-au costat 28,5 euro dus-întors. În scurtul timp cât am așteptat ambarcațiunea am pozat portulețul din apropiere, dar mai ales insula, a cărei imagine se reflecta frumos în oglinda lacului. Am uitat să vă spun: ne-a rezervat Dumnezeu o vreme după sufletele noastre???? în ziua aceea, soare, cer senin și temperaturi binișor pozitive!

Pe vas a trebuit să purtăm mască FFP2, dar angajații n-au fost atât de stricți ca la Como, în plus noi eram deja obișnuiți, iar traversarea n-a durat mai mult de 10 minute. Am acostat așadar în portul Pescheria, la prima dană (mai sunt încă 2, aveam să constatăm) și ne-au întâmpinat mai multe panouri informative, unul prezintă pe scurt principalele atracții ale insulei, celelalte (mai multe, însoțite de fotografii) „povestesc” despre „digurile plutitoare” . (Aveam să mai întâlnim și prin alte locuri referiri la acestea, dar nici urmă de ele. N-am stat acolo să deslușesc misterul, ci am cercetat ajunsă acasă. Prin 2016, un artist excentric de origine bulgară pe nume Christo avea să realizeze, temporar, un sistem uriaș de diguri plutitoare ce legau Monte Isola de Sulzano și de insulița San Paolo, totalizând 3 km, în onoarea soției lui care murise și care iubise nespus aceste locuri. Există multe referințe pe internet, cei interesați le vor descoperi ușor.)

Am pornit la plimbare pe faleza din Pescheria, admirând casele frumoase peste care se arcuiesc bolți parfumate de glicine. Nu departe, ne-au întâmpinat cafenele și taverne; pentru masă era, desigur, prea devreme, dar o pauză de cafea în asemenea decor romantic părea binevenită, așa că n-am refuzat-o. În timp ce familionul aștepta să primim comanda, m-am foit primprejur și-am pozat cu sârg.

În apropiere se afla un centru de închiriat biciclete (4 euro/oră; 12 euro/4 ore; 18 euro/zi) și-am dibuit și străduța spre centrul localității, de unde pleacă un drumeag ce urcă pe munticel; 3 dintre noi fiind cam virusați, au căzut ambele variante, biciclitul și cocoțatul, singura soluție acceptată în plen a fost să înconjurăm insula per pedes... sau cât om putea din ea (citisem că există și o mică rețea de transport în comun, aveam să întâlnim pe parcurs 2-3 microbuze, dar în final ne-am descurcat cu picioarele proprii).

Și-am pornit deci, sensul fiind cel al acelor de ceas. Am depășit câteva restaurante și pensiuni drăguțe, apoi o zonă de picnic și un loc de joacă pentru copii, iar pe partea cu lacul am remarcat din loc în loc scări metalice pe care se putea coborî în apă, precum cele de piscină (desigur, temperaturile nu erau încă propice scăldatului). Ne-am distrat să urmărim rățuștele (unele urmate de bobocei) și lebedele grațioase și să zoom-uim micuța insulă San Paolo (pe care se găsește o reședință privată, dar în trecut am citit că a fost o mânăstire).

Cam în jumătate de ceas a devenit vizibil următorul cătun, cel situat în „colțul” sud-vestic, Sensole, iar pe delușorul de deasupra, micul castel Rocca Martinengo (de asemenea proprietate privată, nu se vizitează, dar se poate urca până la el pentru a admira împrejurimile de la înălțime). Până să ajungem în sătuc am dat și de o plăjuță, o doamnă profita deja de vremea bună și socializa, sumar îmbrăcată, cu 2 lebede.

La intrarea în Sensole drumul se bifurcă, unul ocolește satul urcând ușor, celălalt (o alee, de fapt) coboară pe lângă o tavernă drăguță, se strecoară printre cele câteva case și grădini și apoi urcă accentuat pentru a ieși din nou în drumul principal. Știu despre fiecare pentru că Tati a ales s-o ia pe sus, iar noi ceilalți pe jos ????. Avantaj noi, că am mai văzut oameni, case, flori... Sau Tati, că și-a conservat energia.

Am lăsat în urmă insulița San Paolo, de-acum a cam dispărut din câmpul nostru vizual, în schimb în curând am putut zări (ce-i drept, foarte departe), micuța capitală Siviano. Dar până acolo mai va... Șoseaua a rămas cocoțată și avea să urce în continuare în pantă lină, deloc solicitantă. Punctul marcat pe hartă drept Mollaze (de la piatra de moară expusă, cu trimitere la vechea fabrică de ulei de măsline amplasată în apropiere de Siviano pe la jumătatea sec. 20) este frumos împrejmuit și amenajat cu băncuțe, pentru relaxare; ne-am odihnit câteva minute și-am pornit din nou. Tot din acest punct se face drum ce urcă la Rocca Martinengo.

Am străbătut Menzino, un cătun pașnic, cu case frumoase dispuse pe ambele părți ale drumului, partea dinspre lac fiind terasată și parțial cultivată. Am remarcat și vreo 2 pensiuni, o bisericuță, un magazin – cam ce trebuie la satul omului... Tot aici am văzut primul autobuz de jucărie, a oprit în stație și-au coborât 2 copii cu ghiozdane, veneau de la școală.

Menzino se continuă cu Sinchignano, n-aș fi știut dacă n-aș fi văzut indicator de intrare în localitate. Există și o bază sportivă destul de mare, cumva suspendată deasupra lacului, cu mai multe tipuri de terenuri și piscină (încă nefuncțională, protejată de o folie). Nu departe, cimitirul insulei cu o capelă albă, simplă.

Siviano („colțul” nord-vestic) e chiar mai cocoțat decât celelalte sate de coastă, mi-am dat seama de asta apropiindu-ne și văzând biserica parohială înălțându-se pe un pinten de deal, înconjurată de case pastelate. De prisos să spun ce case frumoase am văzut, ce grădini îngrijite – vor vorbi fotografiile pentru mine – ne minunam la fiecare pas. Tot căscând gurile în stânga și-n dreapta, nici n-am simțit când am ajuns în centrul localității, un adevărat centru vechi medieval, cu clădiri vechi și străduțe pietruite, extrem de romantic și cochet!

În punctul ăsta am convenit că ni se cam făcuse foame tuturor, doar că harta ne indica singurele 2-3 taverne la oarece distanță pe verticală, adică în port. Asta însemna să coborâm pentru a avea mai târziu ce urca la loc, căci nu exista altă cale de a ne continua călătoria. Hmm, nu prea ne surâdea ideea... Nu aveam ce face decât să mai răbdăm vreo juma de oră, cât vom străbate „latura mică” a dreptunghiului, până în satul următor, Carzano.

Acest lucru n-a fost greu, drumul ne-a oferit altă perspectivă, spre insulița Loreto (de asemenea privată și cu un castelaș pe ea). În plan îndepărtat, țărmul estic, cu localitățile ce se înșiră una după alta, între care și primitorul nostru Marone. Partea asta de insulă mi s-a părut mai pustie și mai verde, ceea ce-i conferă un farmec aparte. Am identificat și câteva locuri de unde pleacă poteci ce urcă pe munte, traseele de drumeție par marcate corespunzător (și tare rău mi-a părut că n-am putut și noi să le abordăm...). Există și o proprietate de unde se pot cumpăra vinuri locale, artizanale.

Spre Carzano, drumul începe iar să coboare imperceptibil. Satul („colțul” nord-estic) ne-a întâmpinat cu vreo 2 baruri (nu știu dacă funcționau, n-am coborât până la ele) și cu o mare parcare de motociclete. Am lăsat pe stânga micuța plajă publică, pe dreapta frumoasa biserică parohială văruită în roz și alb și cam din punctul ăsta lacul dispare, strada strecurându-se printre 2 rânduri de clădiri vechi, aflate în diverse stadii de conservare, unele purtând inscripția de „palazzo” (sec. 16-17). Chestia asta deja nu ne mai impresiona prea tare, eram „plini” de palazzo...

Dominanta noastră era să găsim deschisă mâncătoria pe care o ochisem pe hartă: Ristorante Locanda Al Lago. Și-am avut noroc, am prins ultimul tren, cum ar veni, că după noi avea să se închidă până la cină. Nu vă mai scriu separat despre ea, nu că n-ar merita, dar ne prinde Revelionul... Precum vă imaginați – berea fu rece, mâncarea gustoasă, prețurile nu chiar de vândut rinichiu’. Recomand.

Mai aveam de străbătut încă o „latură mare” , faptul că ne recăpătaserăm puterile la Locanda a contat foarte mult, ne simțeam sprințari și veseli ca la început de zi (cel puțin eu). Bucata asta de drum este de asemenea mai puțin circulată, poate pentru că versantul e mai abrupt și nu-s localități, doar câteva case spre lac, la ieșirea din Carzano. În rest, pustiu. Ceea ce nu înseamnă că ne-am plictisit; am admirat țărmul de peste lac, iar în iarbă, la un moment dat, am zărit... un iepuraș! Cred că-s obișnuiți cu oamenii, căci n-a fugit când ne-am oprit toți în dreptul lui, ba, din contră, a continuat să pozeze ca o divă până ce ne-am plictisit noi!...

Capătul sudic al insulei să zicem că-i zona „industrială” ; am remarcat serviciu de pompieri, stație de alimentare cu combustibili, portul unde-s trase ambarcațiunile utilitare (poliție, salvare) și un atelier de reparat bărci. Și așa, încet-încet, după 4 ore și jumătate, iată-ne din nou în punctul de unde am plecat, așteptând bărcuța care să ne ducă în Sulzano!...

... Ne-a plăcut mult Monte Isola, copiii au declarat că a fost cea mai faină zi a vacanței! Multă natură frumoasă, puține vehicule, oameni pașnici, liniște, culori – extrem de relaxantă plimbarea în jurul insulei, chiar v-o recomand! Puteți s-o lungiți cât vreți, aveți unde să vă opriți pentru odihnă, pentru hidratare sau mâncare, puteți vizita una-alta... Urcatul până la biserica din vârful muntelui este cu mult mai solicitant, desigur, dar din câte am citit, drumul e foarte frumos, priveliștea de sus de vis, deci efortul se justifică din plin. Dacă eram într-o formă mai bună... Dar lasă, a fost minunat și așa!

Priveliști minunate, plimbare în jurul insulei ușoară, prea puțin solicitantă.

---

VIZUALIZĂRI: 1178 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI