Orrido di Nesso - o imagine „to die for”

TIPĂREȘTE

De obicei mie-mi revine onoranta misiune de a croi traseul fiecărei zile de vacanță. Eu propun și, de cele mai multe ori, Tati votează (cu bilă albă, desigur). Câteodată, mai vine și el cu vreo idee sau îl mai ajustăm (traseul) pe parcurs, în funcție de necesități. Dacă-i de mers cu mașina, cam știu cât putem ducem și am grijă în consecință; lui Tati nu-i place să conducă ore întregi, nici mie nu-mi place să înțepenesc în mașină, avem nevoie de pauze și de timp pentru sufletele noastre. În fond, suntem în vacanță, nu la vreo cursă cu obstacole...

„Cum adică, doar pentru o poză vrei tu să batem atâta drum?!” zise Tati când am propus ca, după ce vizităm Villa Balbianello, să traversăm cu ferry de la Cadennabia la Bellagio și pe urmă s-o luăm în jos, către Nesso. „Ce-i la Nesso?!” „Un loc mișto tare, pe care l-am văzut io într-o poză pe facebook!” Și-am completat: „O să-ți placă, știu sigur! Și nu-i numai Nesso; după aia, ne oprim la Como, să urcăm cu telegondola, să vedem orașul de sus... După asta ne întoarcem acasă!” „Arată-mi pe hartă!” A mustăcit numai un pic, a scos bila albă și-a băgat-o în urnă ????...

Traversarea Cadennabia – Bellagio ne-a scos din buzunar aproape 33 de euro (o mașină plus 5 pasageri), a fost scurtă (maxim 15 minute) și n-a durut deloc. Am străbătut frumosul Bellagio pe la periferie și ne-am încadrat pe temuta SP 583, șoseaua ce urmează îndeaproape linia coastei; zic „temuta” , căci citisem că-i cam îngustă și virajată (nu-l mai „încărcasem” pe Tati cu asemenea amănunte...), însă la fața locului avea să se dovedească doar o șosea normală, bine asfaltată și destul de puțin circulată. Am traversat vreo 2 localități (Casate, Lezzeno) și, după vreo jumătate de ceas de rulat agale, am pătruns în satul Nesso.

Setasem pe gps Orrido (canionul) di Nesso, așa cum apare pe Google Maps și teoretic ar fi trebuit să mai înaintăm puțin pe șosea, dar ne-a fost teamă că n-o să găsim unde să lăsăm mașina, așa că ne-am oprit în parcarea hotelului Tre Rose. Oricum, citisem că se poate coborî (și) pe aici. „Coborî” – ați auzit bine. Deși mult timp șoseaua nu se îndepărtase decât cu câțiva metri de suprafața lacului, pe ultimii kilometri urcase binișor și acum ne găseam la o altitudine respectabilă.

Din fața hotelului se face un drum încă asfaltat, ce coboară accentuat până pe un mic platou, ocupat în mare parte tot de pacarea locandei. De aici, spre stânga, încep 2 cărări, una cumva în jos (pare să ducă la niște case), cealaltă de pământ, mai apoi pietruită, urcă lin în primă fază, pe urmă coboară voinicește, în trepte mai lungi sau mai scurte (cineva a aproximat diferența de nivel la 300 de trepte). Așa, ca lungime totală, să fie vreo 7-800 m, iar ca timp, în jur de 15 minute (probabil, un pic mai mult la întoarcere).

Efortul resimțit mi s-a părut nesemnificativ, cărarea e parțial umbrită (deși în cazul nostru nu prea conta, căci începuseră să se cam adune iar norii), trece pe lângă o troiță și câteva case frumoase, pe sub bolți de glicine și leandri, printre ziduri vechi de piatră, dar și prin zone descoperite, ce prilejuiesc frumoase vederi către lac.

Am trecut de micul debarcader, apoi am ajuns într-o piațetă, acolo unde este și oficiul poștal (centrul localității?). În dreapta se fac niște trepte semicirculare până în buza apei, un loc romantic, câțiva tineri se odihneau pe ele. Am părut, cred, puțin încurcați, căci un turist ce venea din sens invers ne-a făcut semn să înaintăm prin... tunel! Nici nu-l observasem! Nu-i chiar tunel; mai bine zis, un fel de portic ce străbate clădirea galbenă pe toată lungimea ei. Înăuntru nu-i întuneric, nici umezeală, cum te-ai aștepta, găurile arcuite ale fostelor ferestre lasă să intre lumina și vântul. Spre capătul opus, pe perete, stă agățată o veche roată de moară (cam ciudat, nu-i așa?!), nu i-am dat prea multă importanță la dus.

Ieșirea din „tunel” te scoate pe un mic pod de piatră arcuit peste un râuleț. Ponte della Civera pare să dateze, în forma actuală, din evul mediu, construit fiind pe fundații romane. Impresionant este însă „tunetul” ce-ți agresează dintr-o dată timpanele și, întorcând privirile în direcția muntelui, observi vijelioasa cădere de apă! Wow! Superbul spectacol se datorează celor 2 pâraie, Tuf și Nose, ce-și contopesc apele nu departe de acest loc, pentru a se prăbuși mai apoi pe stâncile golașe, în mai multe trepte, cu o înălțime totală de 200 m! Desigur, tot ele-s „vinovate” de falia adâncă pe care au săpat-o în munte, de-a lungul veacurilor.

Drumul se cam termină aici, micul pod duce pe terasa pavată cu plăci mari de piatră din fața unei case. De fapt, cam ăsta-i tot spectacolul; dar ce spectacol! Priveliștea pe care o ai de pe pod este absolut minunată: fie spre cascadă, fie spre lac, fie – mai ales – spre clădirea cu „tunel” , a cărei fațadă e aproape integral îmbrăcată în valuri suprapuse de iederă! Iar pe fundal, treptele semicirculare de mai devreme... Fix imaginea ce mă vrăjise cu multe zile în urmă și la care am visat multe, multe nopți mai apoi!... Imaginați-vă contrastul dintre zidurile gălbui, obloanele roșiatice și verdele crud al iederei!... Am văzut ulterior fotografii făcute toamna târziu, cu iedera ruginie; alte contraste, cu nimic mai prejos! Și, ca experiența să ne fie deplină, tocmai ce-au apărut de nicăieri câteva rățuște bălăcitoare! ????

Când ne-am întors, am remarcat mai bine roata de piatră fixată pe perete, iar deasupra ei un mic panou de lemn, ca un tablouaș – pe el, pirogravată imaginea cu podul arcuit unind cele 2 clădiri, dar și un înscris „de mână” ; cuvinte-cheie: Leonardo da Vinci și The Pleasure Garden. Ajunsă acasă, am „săpat” și-am aflat că însuși marele Leonardo ar fi fost cândva turist la Orridi di Nesso, descriindu-l în lucrarea sa Atlantic Codex. Iar The Pleasure Garden (Il labirinto della passione) este o peliculă mută britanico-germană, marcând debutul regizoral al lui Alfred Hitchcock (1925); una din scene a fost filmată la Orrido di Nesso.

În concluzie, recomand cu drag acest loc fabulos, chiar dacă nu-i chiar „la drumul mare” și nu face parte dintre obiectivele de văzut obligatoriu la Lacul Como. Poate ăsta-i chiar secretul autenticității sale și a farmecului său aparte... Vă asigur că nici n-o să simțiți cele 300 de trepte (doar la urcat, un pic????), în fond gândiți-vă că faceți o mică plimbare și deci o investiție în sănătate... Sau, dacă stelele se aliniază și câștigați la Loto, închiriați o barcă și abordați micul canion direct de pe lac!

---

VIZUALIZĂRI: 8051 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI