Varenna, probabil cel mai frumos sat de pe Lacul Como!

TIPĂREȘTE

După Bellano, următorul popas l-am făcut după alți 5-6 km, în Varenna. Planul era ca în primă fază să luăm ferry și să ne transbordăm în Bellagio („perla lacului” , cum ar veni), iar la întoarcere să vizităm și Varenna (spectaculoasă, după cum citisem, dar mai micuță). Doar că știți povestea cu socoteala de-acasă versus cea din târg; n-am găsit neam loc de parcare în apropierea debarcaderului, așa că ne-am cocoțat din nou pe șoseaua de coastă, ce străbate localitatea și-am mers, și-am tot mers și-am dat, chiar la ieșirea din Varenna, de uriașa parcare acoperită multietajată! Chiar așa o găsiți pe hartă: parcheggio multipiano, iar aici încape orișicine, fără probleme! ???? În plus, la parcarea asta, sistemul de plată îi mult mai normal, adică nu trebuie să estimezi dinainte cât vei prăși pe-acolo, ci îți iei un tichet la intrare și plătești la ieșire în funcție de cât ai stat (ca să nu uit: în cazul de față, 2 euro/oră).

Acuma, să ne-ntoarcem la debarcader, taman în capătul celălalt al satului... exclus! Mai ales că fix în fața ieșirii din parcare – ce văzurăm?! Intrarea la Villa Monasterio! Iar Villa Monasterio se afla în top 10 „obiective de vizitat la lacul Como” . Am optat pentru vizita completă (grădini plus vilă), biletele normale costă 10 euro, însă copiii au beneficiat de reducere de 50%, în calitate de studenți UE. Am cumpărat și o broșură cu explicații (1 euro), doar că n-am fost atentă și abia acasă am constatat că-i în limba italiană; nu-i bai, explicații găsești la tot pasul! Și mai țin minte că magneții erau 3 euro bucata; de fapt, nu țin minte, am făcut o poză.

Înainte de a porni pe traseu, se cuvine să vă povestesc un pic ce-i cu locul ăsta fabulos. Mai întâi a fost o mânăstire închinată Fecioarei, fondată de măicuțele emigrate de pe Insula Comacino (singura insulă de pe lac), prin sec. 12, după ce fuseseră alungate de războinicii din Como (ăștia se pare că au cam fost „barbarii” regiunii, atacând în mod repetat cetățile vecine, în scopul de a-și impune supremația militară și mai ales economică). În 1609, proprietatea în ruină este cumpărată de familia nobiliară Mornico și reabilitată temeinic; Villa Leliana, după cum au numit-o, avea să le fie reședință de familie timp de 3 veacuri.

Trece ulterior, pentru scurte perioade de timp, prin mâinile mai multor proprietari, printre care văduva Carolina Maumari Seufferheld, aceasta fiind ceva rudă prin alianță cu scriitorul Alessandro Manzoni, autorul romanului „Logodnicul” , a cărei acțiune se petrece pe țărmul lacului Como. Este perioada când vila avea să devină foarte populară, atrăgând numeroase personalități ale vremii.

Însă aspectul său actual se datorează în mare parte penultimului proprietar, germanului Walter Kees, care a renovat-o și decorat-o masiv între 1897 și 1909, a lungit grădina și a terasat-o până la luciul apei, a populat-o cu numeroși arbori exotici, cu statui și tot felul de ornamente. Statul italian i-a rechiziționat însă proprietatea în 1918, considerând-o pradă de război, dar după câțiva ani a vândut-o lui Marco di Marchi, naturalist și filantrop milanez cu origini elvețiene și cu o avere fabuloasă rezultată din ceva afaceri cu industria farmaceutică argentiniană. Acesta și-a adăugat propria colecție de artefacte, dar, filantrop fiind, a donat proprietatea în 1939 înapoi statului italian, cu condiția ca ea să fie transformată în muzeu. Încă din anul următor, superba grădină a devenit accesibilă publicului, iar începând cu 1953, proprietatea găzduiește și un mic centru de congrese; vila se vizitează din anul 2003.

Toată acțiunea se desfășoară în stânga casei de bilete, pe o distanță de vreo 2 km; vila se găsește undeva, pe la mijloc, acolo sunt și toalete publice (cu acces din exterior, pentru cei care nu vor să viziteze casa, și încă un set înăuntru). Grădina coboară în terase spre lac, sunt 2 sau 3 alei care merg oarecum paralel, la înălțimi diferite; din loc în loc, acestea comunică între ele prin trepte monumentale ornate cu sculpturi sau pur și simplu se contopesc în pante line.

Din loc în loc sunt panouri cu explicații despre speciile aclimatizate (peste 900, ceea ce îi conferă frumoasei grădini a Villei Monasterio titulatura de grădină botanică). Spre exemplu, vom întâlni în plimbarea noastră, pe lângă cedrii italieni și chiparoșii mediteraneeni, mai multe specii de palmieri: chinezești (specie aclimatizată cu succes doar în zona lacurilor din nordul Italiei); ai Sf. Petru (ce se desfac în mai multe tulpini pornind de la sol); chilieni (deținători ai celor mai groase trunchiuri, ajung până la 4 m diametru, iar fructele produc „mierea de palmier” , din care se poate obține o băutură alcoolică); albaștri de Mexic (cu frunze palmate lungi de până la 2,5 m, de culoare albastru-argintiu); de Guadalupe (ce produc niște fructe uriașe, cântărind până la 30 kg).

Am admirat, desigur, „colecția” de citrice și pe cea de plante aromatice, dar mai ales, în capătul opus intrării, pe cea de glicine! Îmi plac tare mult glicinele, le-am îndrăgit acum câțiva ani, când am fost pe Coasta Amalfi tot în perioada asta a anului, mă fascinează nuanțele movulii și parfumul lor atât de suav! Am admirat rondurile de flori aranjate minunat în vecinătatea vilei, intercalate cu statui, coloane și fântâni de piatră; plus lacul pe fundal sau vechea clădire neoclasică – adevărate cărți poștale! O să pun câteva fotografii, deși acestea sunt o palidă reflexie a realității... La imagine încercați să adăugați aroma amestecată și proaspătă de ierburi și flori, foșnetul vântului, clipocitul apei, vocile întretăiate ale vizitatorilor...

La intrarea în vilă am fost întâmpinați de o angajată ce ne-a verificat biletele și ne-a rugat să ne echipăm cu măști de protecție (cerință încă obligatorie la vremea respectivă, cel puțin pentru spațiile închise). Vila constă într-o succesiune de încăperi (am citit pe undeva 14, dar, sincer, nu le-am numărat) dispuse pe 2 niveluri unite între ele printr-o scară absolut fabuloasă, datând din perioada Kees, realizată după planurile scării bibliotecii din Leipzig (locul de naștere al proprietarului). Nu știi ce să admiri mai întâi, elementele decorative sunt multe și mărunte, dar cele mai spectaculoase mi s-au părut cele 4 panouri de majolica înșirate pe peretele dinspre lac (corespunzător etajului), reprezentând portrete-simbol: fizicianul H. K. F. von Helmotz – Știința; I. Kant -Filosofia; arhitectul-sculptor S. A. Schlueter – Arta; J. S. Bach – Muzica.

Precum se obișnuiește, unele încăperi poartă nume specifice, legate de fosta lor destinație sau de decorațiunile ce predomină: Sala de Consiliu, Sala de Muzică, Sala de Biliard, Salonul Roșu, Salonul Negru, Salonul Oriental etc. Toate sunt splendide, una mai frumoasă ca alta, cu piese de mobilier originale, tapiserii spectaculoase, tavane casetate sau delicat pictate și numeroase obiecte ornamentale, adevărate opere de artă. O remarcă deosebită pentru Dormitorul Matrimonial și mai ales pentru Camera de Baie, realizată în stil Pompei, nu doar minunat împodobită cu plăci de faianță pictată, ci și foarte modernă pentru vremea respectivă. Ah, să nu uit caloriferele din fontă turnată în forme artistice; încă funcționale, din câte am citit!

Vreo oră jumate să zic că ne-a luat vizitarea Villei Monastero; sigur, fiecare poate petrece acolo cât timp simte nevoia... La doi pași de Villa Monastero se găsește încă o clădire istorică la fel de faimoasă, Villa Cipressi, care în prezent este hotel de 4* și ale cărui grădini pot fi și ele vizitate. Nu ne-a mai stat mintea într-acolo, începuse să ne cam încolțească foamea și ne-am concentrat în continuare pe rezolvarea acestei probleme. Dar asta-i o altă poveste și-o vom povesti altcândva...

Cu burta plină, parcă altfel vezi viața și automat îți revine și cheful de plimbăreală! ???? Precum multe alte localități de pe țărmul lacului Como, Varenna are formă triunghiulară, 2 laturi îs pe apă, cealaltă spre munte. Noi eram de-acum pe la jumătatea laturii dinspre munte, în inima satului, zisă și Piața Sf. Gheorghe, vegheată de biserica omonimă de secol 14. N-am avut parte s-o găsim deschisă (pe biserică), dar am zis să facem câțiva pași, poate descoperim imaginile alea instagramabile care tot apar pe internet... Așa că am tăiat centrul vechi pe o străduță pietruită coborândă în pantă lină spre lac și care chiar la Hotel du Lac ne-a scos. Dincolo de un mic portic aveam să descoperim o plăjuță, un locșor absolut idilic și pașnic, dar nu era defel ceea ce căutam.

M-am uitat pe hartă (căci salvasem în avans niște repere) și am constatat că trebuie să ținem aleea ce ocolește lacul, tot în direcția nord, pe lângă încântătoare ziduri vechi, pe sub porticuri drapate în vegetație proaspătă... Și într-adevăr, în curând – iat-o, fotografia din visurile mele! Dincolo de șirul de jardiniere pline de panseluțe parfumate, golful punctat cu bărci albe (cam puține în acest sezon), în care se reflectă casele vesel pastelate, puse una peste alta! În plus, zona zumzăia de turiști, am văzut imediat scaunele dantelate de la Bar Il Molo și mi-am amintit (cam târziu!) că n-ar fi trebuit ratat! De fapt, nici nu l-am ratat; ne-am luat câte un gelatto de la gelatteria de lângă, pe care l-am savurat pe băncuțele din micul parc, împreună cu spumoasa atmosferă de vacanță italiană! Greu să explic în cuvinte ce farmec au avut momentele acelea și ce senzații și amintiri au rămas...

De aici, de la Il Molo începe promenada numită Passeggiata degli Innamoratti, cum ar veni „aleea îndrăgostiților” . Tot aici se află micul port turistic de unde se pot închiria bărci pentru tururi private (n-am întrebat, dar bănuiesc...). Îndrăgostiți fiind de viață în general, ne-am continuat promenada, străbătând mai întâi un lung portic cu boutiquri, pe urmă pasarela suspendată deasupra apei, ce ne-a scos, mai curând decât am fi vrut, în zona debarcaderului (da, cea în care nu găsiserăm mai devreme loc de parcare).

Și dacă tot am ajuns la debarcader, și dacă ziua turistică mai număra câteva ceasuri bune, și dacă ferry spre Bellagio avea să plece în curând... ei, bine, da, ne-am dus la Bellagio; altă poveste, altădată...

***

În Varenna ne-am întors peste 2 zile, căci ne rămăsese o neîmplinire: Castello di Vezio. Dacă vă uitați pe hartă, el este chiar deasupra parcării multietajate și, aparent, distanța nu-i mare; în realitate, dacă lacul se află la 197 m deasupra nivelului mării, până la delușorul cu ruinele castelului mai sunt încă de 2 ori pe-atât (pe înlțime). Am citit că se poate ajunge pe jos din Varenna pe 2 căi – pe una faci 20 de minute, pe alta 40-45. Noi am ales cea de-a treia variantă, cu mașina adică. Chiar la intrarea în Varenna se face drum în stânga ce urcă în serpentine strânse spre Perledo, comună alcătuită din 13 sate, unul dintre ele fiind Vezio. (În Vezio trăiesc permanent 20 de familii – dacă vă-ntrebați.)

Am lăsat mașina în parcarea dedicată (cu plată), de acolo mai mergi un pic, vreo 4-500 m, practic străbați sătucul. Timpul trece plăcut, căci în cale întâlnești cochete case de piatră, o biserică de secol 15 și un mic cimitir, un restaurant și un magazin cu „ceramică de Vezio” (realizată – am citit – într-o veche tehnică... japoneză, numită Raku, cuvânt a cărui semnificație ar fi „bucuria de a trăi” ). Drumul are mici diferențe de nivel, dar nimic de speriat.

Casa de bilete se află în incinta micii cafenele. De fapt, clădirea are multiple funcțiuni, inclusiv de magazin de suveniruri și produse tradiționale; tot aici sunt toaletele. Biletul costă 5 euro, redus 3 euro pentru categoriile de vârstă 7-18 ani și peste 65. Apucarăm apoi pe o alee înierbată pe care se odihneau câteva sculpturi în lemn (ceva artist local, cică), socializarăm un pic (vorba vine; ne-a dat ignore total) cu o bufniță adăpostită într-o colivie, apoi, la capătul aleii, intrarăm în incinta castelului. Și ce incintă, mama mea! La view mă refer! Lacul nemișcat, satele presărate pe țărm, munții albăstrii din depărtare... Totul încremenit ca o divă la fotograf; singura mișcare discretă, perpetuă, erau norii alburii-cenușii destrămându-se și alcătuindu-se din nou... Fain tare, o să vedeți!

Nu se știu prea multe despre originile castelului, dar se presupune că primii locuitori ai zonei au observat imensul potențial al locului. Practic, vorbim de un delușor a cărei culme oferă vederi panoramice, permițând supravegherea atât a lacului (și chiar aici se intersecteză cele 3 brațe ale acestuia), cât și a drumului ce taie muntele. Deci e fezabil să fi existat ceva fortificații pe dealul Vezio încă din cele mai vechi timpuri. Se știe însă cu precizie că în perioada romană exista un sistem defensiv pe întreg țărmul răsăritean al lacului, iar castrum-ul nostru făcea parte din acesta.

Totuși, se pare că abia în Evul Mediu s-au ridicat zidurile de apărare ce au inclus atât castelul, cât și micul sat Varrena de dedesubt, coborând până în buza lacului. Prima sa atestare documentară provine însă din anul 1368, când se vorbește despre donarea unui teren în favoarea bisericii parohiale. Fortificațiile noastre au urmat tumultul obișnuit al veacurilor, cunoscând perioade de mărire și de declin, trecând din posesiunea clerului în cea a familiilor nobiliare. Chiar și în zilele noastre el este proprietate privată, aparținând familiei Greppi de Robilant, iar din 1994 este administrat de o organizație non-profit (Associazione Turistica di Castello di Vezio), interesată de păstrarea și restaurarea domeniului, de conservarea micii crescătorii de șoimi, de promovarea artei locale și a produselor agricole specifice zonei (o parte din ele pot fi cumpărate de la magazinul-cafenea).

De pe mica platformă cu priveliște de vis se poate coborî până în fostele temnițe ale fortificației (sunt câteva cotloane „amenajate” cu „scheleți” și „pânze de păianjen” ; copiii mici erau în extaz!) și tot de acolo se urcă puțin până la ruinele castelului. Mare lucru n-ai de vizitat; s-au păstrat zidurile de incintă, un turn de colț incomplet și un turn pătratic complet, în care se poate urca și admira câteva artefacte, gen steaguri de luptă, arme etc. Desigur, atuu-ul principal al locului îl reprezintă magnifica priveliște și acesta este motivul principal pentru care recomand tuturor vizita la Castelul Vezio!

Ah, și încă ceva! ???? „Fantomele” ! Când veți căuta castelul pe Google, prima imagine care va apărea va fi aceea a unei forme umane integral albe, fără chip, sprijinindu-se de balustradă, având în spate fabulosul decor cu lacul și munții. Vizitând castelul, veți întâlni astfel de apariții prin mai multe locuri și firesc este să vă-ntrebați ce-o fi cu ele?! Nimic mai mult decât un mod haios de a promova acest obiectiv turistic aparte! Noi am prins „fantomele” cam jumulite, în pozele de pe Google arată mult mai fain și asta m-a cam intrigat. Ulterior am citit cum sunt făcute: „îmbrăcând” turiști oarecare (chiar oarecare?!) în fâșii de tifon înmuiate în emulsie de ghips; mulajele respective sunt îndepărtate cam după o oră, timp în care s-au întărit. De cele mai multe ori, iernile aspre distrug „fantomele” , însă procesul este reluat iar și iar, în fiecare primăvară... Se pare că noi am fost norocoși că le-am prins, iarna trecută fuse mai blândă...

... Ultimul popas l-am făcut la micuța cafenea-casă de bilete, la un cappucino sau un ceai, fiecare ce a dorit. Prețurile nu-s mari, 2 euro cafeluța și 2,5 ceaiul. Am văzut că oferă și ceva gustări. Fain la Vezio, de neratat!

---

VIZUALIZĂRI: 8400 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI