Kinira, un petic de paradis

TIPĂREȘTE

Motto: "Suntem modelati si determinati de ceea ce iubim." (Goethe)

- Kalos irthate ! (Bine aţi venit !) ne-a întâmpinat domnul Theodoros de îndată ce am intrat în curtea casei sale aflată pe ţărmul mării, într-o pădure de măslini uriaşi crescuţi câte doi, înlănţuiţi unul lângă celălalt ca într-o îmbrăţişare eternă şi caldă, plină de iubire.

Venisem acolo împreună cu Vassilis, prietenul meu, proprietarul unui catamaran elegant ce se afla ancorat la Limenas, un port frumos care te întâmpină binevoitor la intrarea în insula Thassos, după ce-ai traversat cu ferry-boat-ul venind de la Keramouti. Eram curioasă să-i cunosc rudele şi să aflu ce fel de oameni sunt ei.

Domnul Theodoros, un tip brunet, înalt şi foarte solid, privea la mine uşor amuzat şi a tresărit surprins după ce Vassilis m-a prezentat în limba engleză:

- Ea este Mimi, prietena mea. E din România.

- Ohoho, tocmai din România ! a hohotit domnul Theodoros, făcând ochii mari, vorbind cu naturaleţe în limba engleză, cu siguranţă şi chiar cu încântare.

Apoi a spus ceva în greceşte, râzând spre mine şi Vassilis din toată inima. M-am uitat nedumerită la prietenul meu care, privindu-mă amuzat, mi-a tradus în engleză:

- Nu mă minţi ? Şi eu care credeam că eşti grecoaică ! Oricum, ai ochi de drăcoaică !

Am râs şi eu cu toate că nu prea gustasem gluma, dar mă încânta bucuria ce-o vedeam în ochii lor. „Aşa o fi ! Şi tata îmi spune uneori că am o privire sfredelitoare”, am gândit remarcând o inexplicabilă senzaţie de libertate pe care o încercam privind la domnul Theodoros. Omul era îmbrăcat cu nişte pantaloni scurţi albi (asortaţi cu adidaşii şi ciorapii de aceiaşi culoare) şi o bluză elegantă albastru închis, de culoarea mării pe care o vedeam de sus, în imediata apropiere. Fără să vreau, am privit la insula Kinira care ni se arăta în toată splendoarea ei, plină de mister.

- Hm. Îţi place zeiţa noastră !? ... a spus domnul Theodoros surprinzându-mi privirea uşor melancolică şi interesul meu pentru peisajul superb care mi se înfăţişa la picioare.

S-a îndreptat spre mine şi mi-a întins o palmă mare, bătătorită, mi-a strâns mâna cu putere, ca într-o joacă, m-a luat pe după umeri şi m-a poftit în casă. Vassilis ne urma supus, de parcă domnul Theodoros i-ar fi fost tată. În hol, ne-a întâmpinat o femeie veselă, cu o privire isoditoare. (Ulterior am aflat că este soţia domnului Theodoros). Văzându-l pe Vassilis, aceasta a izbucnit într-un râs fericit, strigând în gura mare şi alarmând pe toţi ai casei care au ieşit repede, fiecare de pe unde se afla cu treburi, întâmpinându-ne cu o bucurie fără margini. „Ce-o fi cu bucuria asta ?”, mă întrebam nedumerită şi aşteptam să pricep cauzele unei manifestări atât de binevoitoare şi zgomotoase. (Mai târziu am aflat explicaţia: întâlnisem nişte oameni fericiţi). Nu prea înţelegeam ce se întâmplă pentru că toţi vorbeau de-a valma, direct în greceşte. Apoi, dintrodată, l-am auzit pe domnul Theodoros spunând tare şi răspicat în limba engleză, ca să înţeleagă toată lumea:

- Mimi este din România. Nu ştim româneşte şi nici ea, greceşte. Aşa că, atâta vreme cât va fi musafirul nostru, vom vorbi cu toţii englezeşte. Este clar ?

S-a lăsat tăcerea, de parcă vestea aceasta i-a dezamăgit întrucâtva. Iar copiii domnului Theodoros (doi băieţi şi o fată) se uitau la mine cu vie curiozitate, aşteptând să spun ceva, orişice, numai să-mi audă glasul. Aşadar, am spus pentru toată lumea, cu un accent pe care-l voiam cât mai englezesc cu putinţă:

- Dacă am să stau mai mult timp pe aici şi voi cunoaşte oameni minunaţi ca voi, la plecare, în mod sigur voi vorbi limba greacă.

Şi toată lumea a izbucnit în râs, încântaţi că nu au de-a face cu vreo fiinţă posacă. M-am trezit luată de mână de copiii domnului Theodoros (cu vârste cuprinse între 10 şi 15 ani) care mi s-au prezentat deodată: - Dimitris, Kostas, Polinichia. Apoi, Dimitris, un băiat frumos cu priviri melancolice, care era cel mai mare dintre ei, m-a întrebat foarte serios:

- Eşti artistă ?

Când a pus această întrebare, s-a făcut din nou linişte. „Ce-are băiatul ăsta ? De ce m-a întrebat tocmai lucrul acesta ? Ce să le spun ? Că sunt elevă de liceu ?”. Aşadar, le-am răspuns râzând:

- Da. De circ.

Vassilis a făcut ochii mari, ca şi cum lucrul acesta l-a surprins peste măsură, iar domnul Theodoros mă privea contrariat, fiind nelămurit dacă glumesc sau vorbesc serios. Explicaţia răspunsului meu era simplă: auzisem un lătrat scurt şi, dintrodată, din livada de măslini, a apărut un lup fioros. L-am văzut de departe, ori i-am simţit prezenţa: o energie uluitor de caldă şi extrem de puternică. Şi simultan cu afirmaţia mea cum că aş fi o artistă de circ, lupul intrase în holul de la intrare al casei unde ne aflam şi mi se aşezase la picioare uitându-se la mine cu ochii lui aurii, ca la un soare. L-am privit ca o regină şi, ridicând încet mâna dreaptă, am întrebat:

- Pe tine cum te cheamă ?

Iar întrebarea aceasta simplă, spusă cu o mare căldură sufletească, i-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Că de ce nu mă speriasem, simţeam că mă întreabă ochii celor trei copii.

- Nicos, a răspuns Vassilis. Este un câine foarte rău.

- Toţi lupii par răi. Acesta este un câine minunat, am răspuns eu aplecându-mă înspre el şi mângâindu-l cu palma dreaptă, operaţiune care l-a făcut pe Nicos să scoată un schelălăit de plăcere, abandonându-se în braţele-mi ce-i înlănţuiseră gâtul puternic.

Am remarcat că poartă o zgadă de metal frumos împletită, de care era prins un fel de portmoneu din piele. Mi-am făcut socoteala că probabil, în interiorul lui se aflau toate datele de identificare ale câinelui. Portmoneul era închis cu o capsă metalică..

- Te pricepi la animale ! a admis domnul Theodoros.

- Da. Mă pricep. Le înţeleg. Şi le respect.

- Te pricepi şi la oameni ?

- Nu ştiu încă. La oameni se pricepe tata. El ştie cum gândesc ei şi de ce se ascund de ceilalţi. Sunt prea tânără pentru aşa ceva.

Domnul Theodoros a făcut ochii mari de uimire. Probabil că cele ce-i spuneam îl surprinseseră în mod deosebit. Brusc a devenit serios şi melancolic. „De ce oare ?”, mă întrebam contrariată...

* * *

De pe ţărmul insulei Thassos, din locul unde mă aflam, insula Kinira arăta ca o cuşmă ţuguiată spre cer, de parcă cel ce o poartă (şi care se află cu capul sub apele mării) te-ar privi cu demnitate şi îţi impune respect printr-o atitudine plină de mândrie. Iar dacă priveşti mai atent la acest peisaj, este imposibil să nu te întrebi: „Pe unde oare se poate urca pe insulă, în cazul când aş înota până la ea ?”. Insă, venind pe drumul de la Skala Potamia, văzusem că insula este alungită, iar relieful descreşte uşor pierzându-se în mare, pe măsură ce te depărtezi spre larg, de insula Thassos...

Este o fericire să stai întinsă la soare pe pietrişul insulei Thassos, în preajma localităţii Kinira, ori să te scufunzi în apele calde şi limpezi de acolo. Imi petreceam timpul cu Nicos şi cei trei copii ai domnului Theodoros. Vassilis plecase pentru a rezolva nişte afaceri. La plecarea spre plajă, domnul Theodoros m-a întrebat:

- Vrei să mergi pe insulă ? Pregătesc barca. (Şi mi-a arătat insula Kinira cu un aer plin de respect).

- Nu, am răspuns ferm. Prefer să stau cu Nicos pe ţărm.

Aşa ajunsesem acolo şi nu regretam că urma să lâncezesc la soare ca să mă bronzez. Numai că, în loc să mă odihnesc sub razele strălucitoare, m-am trezit că port discuţii interesante cu copiii domnului Theodoros. Aşa am aflat că domnul Theodoros este pescar şi pleacă aproape în fiecare dimineaţă pe la ora 4:00 ca să se întoarcă în jurul orei 9:00 cu barca plină de peşte, pe care-l foloseşte la restaurantul propriu. In afara locuinţei sale, domnul Theodoros şi-a construit un mic hotel...

Cu cât discutam mai mult, cu atât era mai evident faptul că odraslele domnului Theodoros voiau să mă întrebe ceva anume. Deodată, Polinichia şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat:

- Ce faci tu ca artistă de circ ?

Nu ştiam ce să le răspund. Nu ştiam cum să le explic faptul că afirmaţia mea se referea strict la Nicos. Că totul fusese contextual şi scotea în evidenţă legătura inexplicabilă dintre mine şi unele animale. Dar, când tocmai mă gândeam la cele ce urma să le spun, Nicos m-a întrerupt brusc:

- Ohau !

Şi a privit către mine oarecum poruncitor, ceea ce ne-a uluit pe toţi. „Ce frumos ar fi să putem discuta !”, am gândit eu privind la lup cu melancolie. Iar lupul s-a apropiat de mine şi m-a lins pe mână.

„Du-te şi adu un băţ, ca să ne jucăm”, am gândit şi am constatat că Nicos se întoarce repede, caută un băţ pe măsură şi mi-l aduce nerăbdător, spre stupefacţia mea şi a copiilor.

- Hm. Niciodată nu a mai făcut aşa ! a exclamat Kostas. Ce l-o fi apucat ?

Nu-mi păsa de ce zic ei. Am luat băţul şi l-am aruncat la oarecare distanţă. Dar, Nicos a rămas pe loc, de parcă aştepta ceva anume. Am gândit: „Du-te şi adu-l !”. Iar lupul a zbughit-o după el cu mare bucurie. Rămăsesem cu gura căscată şi mă uitam în jurul meu, să văd dacă nu cumva visez. „Oare, lupul îmi înţelege gândurile ?”, am gândit contrariată...

- Ohau, s-a auzit lătratul lui Nicos care se apropia fericit.

Am pus mâna pe capul lui, am închis ochii fericită şi mă gândeam că niciodată nu mai trăisem o asemenea stare de beatitudine.

- Ohau, a lătrat el aspru, de parcă m-ar fi certat pentru ceva anume.

Am privit către copiii domnului Theodoros şi am spus:

- Iată ce pot să fac la circ.

Cei trei m-au privit dezamăgiţi, ca şi când lucruri din acestea se mai văzuseră. Dar nu îndrăzneau să mi-o spună. Îmi era milă de ei şi i-aş fi îmbrăţişat pe toţi trei ca să-i îmbunez. Îi minţisem fără să vreau. Tocmai mă pregăteam să le spun adevărul când iată, Nicos s-a apropiat de obrazul fiecăruia, i-a lins uşor şi delicat a împăcare. Copiii nu păreau prea încântaţi de atingere, iar atitudinea aceasta mi-a dat de gândit. „Probabil că nu au fost educaţi în spiritul unei apropieri faţă de animale. Iubesc lupul, dar îl ţin la distanţă”, am socotit eu.

- Ohau, a făcut Nicos privindu-mă cu intensitate.

Ne uitam cu uluială la câine, fără să pricepem ce vrea. Deodată mi-a venit o idee: „Nu cumva lupul înţelege mai mult decât este normal şi firesc ?”. Iar Nicos a lătrat scurt:

- Ohau !

Apoi s-a apropiat de mine şi m-a împins cu botul, lingându-mă delicat pe obraz. „Ce chestie ! Hai că asta-i tare de tot !”, socoteam uluită. „Cine crede aşa ceva ? Poate nişte copii”. Apoi am privit amuzată la cei trei şi am spus:

- Am să vă fac o demonstraţie. Nu ştiu dacă merge, pentru că abia astăzi l-am cunoscut pe Nicos şi nu-l înţeleg întrutotul. Cu toate acestea, voi încerca. Veţi vedea cum se poate realiza un număr de circ.

Cei trei m-au privit neîncrezători, dar extrem de interesaţi. Am continuat:

- Ceea ce fac eu este un secret. Vreau să nu spuneţi nimănui despre el: nu vreau să ştie oamenii cum procedez eu cu animalele, am precizat cu un glas care presupunea o oarecare complicitate. Promiteţi că nu veţi dezvălui acest secret ?

- Daaa, au răspuns în cor, toţi trei.

Am deschis poşeta şi am scos afară agenda personală din care am desprins trei file albe. Nicos mă privea foarte atent. Am înmânat câte o filă fiecăruia dintre copii. După o oarecare căutare, am găsit şi le-am dat câte un pix cu pastă. Cei trei aşteptau cu vie curiozitate.

- Uite, am spus eu. Ca să nu se creadă că lupul este foarte deştept şi ne înţelege vorbele, veţi scrie fiecare pe foaia de hârtie, un lucru pe care vreţi să-l facă el: să vă aducă ceva, să stea într-o anumită poziţie, să latre... In fine, fiecare poate să scrie ce crede de cuviinţă. Dar să nu fie un lucru greu, ori irealizabil. Gândiţi-vă că este doar un câine, nu un om. Apoi, împachetaţi fila şi mi-o daţi mie. Am s-o citesc, iar lupul va face ceea ce aţi scris pe hârtie. E bine ?

- Adică, vrei să spui că nu vorbim despre ceea ce am scris, iar Nicos va executa ca şi când ne-ar citi gândurile ? a întrebat Dimitris.

- Da. Cam aşa ceva. Nu este chiar aşa, dar, în fine, aşa se vede din afară. Să vedem dacă merge. Totul este să crezi ! Apoi, am să vă rog să explicaţi cum am făcut.

- Eu nu cred ! a spus Kostas apăsat.

- Nici eu ! s-a raliat Polinichia.

- Este tare chestia asta ! a spus şi Dimitris privind pierdut undeva în interiorul lui. Dacă reuşeşti să ne demonstrezi acest lucru, am să te ţin minte toată viaţa.

- Nu este greu de demonstrat, am spus eu. Este greu de înţeles ! In mare parte, este o iluzie. N-am să vă explic cum fac, dar dacă vă daţi seama singuri, am să vă recunosc meritul. Tata m-a învăţat trucul acesta. Dar nu mi l-a spus dintrodată, ci m-a lăsat să cercetez singură. Aşadar, să nu-mi cereţi explicaţii pentru că nu vi le voi da. Gândiţi-vă singuri ! Şi veţi afla lucruri incredibile. Uneori merge şi la oameni.

- Bine, a spus Polinichia nerăbdătoare. Să vedem ce eşti în stare.

S-a lăsat tăcerea. Se auzeau numai valurile mării care băteau liniştite malul pietros. Nicos s-a ridicat şi a venit să privească la ceea ce făceau copiii.

- Feriţi-vă de el. Nu trebuie să vadă ceea ce scrieţi. Aveţi grijă că poate înţelege, am afirmat eu misterioasă.

- Cum să înţeleagă ? a întrebat Kostas. Păi ce ? Nicos ştie să citească în limba engleză?

- Este posibil orişice, am afirmat eu sigură pe mine şi la fel de misterioasă, ceea ce i-a făcut pe cei trei să rămână cu gura căscată.

- Nu se poate, copii, a spus Polinichia puţin îmbufnată. Nu s-a mai văzut aşa ceva. Păi ce ? Avem un câine supradotat şi noi n-am ştiut despre asta?

- Este dotat, am afirmat eu cântărindu-l din ochi. Să vedem dacă este supradotat. Scrieţi. Şi feriţi-vă de el. Nu vedeţi că face investigaţii ? Cred că a înţeles o parte din ceea ce vreţi să scrieţi.

- Adică, tu vrei să spui că Nicos poate să înţeleagă ceea ce scriem noi? a întrebat Dimitris foarte serios.

- Aşa pare din exterior. Nicos are nişte calităţi pe care voi nu i le-aţi văzut până acum. După ce vom termina cu demonstraţia, aşa veţi crede.

Cei trei au continuat să scrie în grabă, foarte contrariaţi şi ferindu-se de Nicos care, parcă înţelegând că stăpânii lui îi ascund ceva, încerca să-i iscodească cu insistenţă. Şi, pentru că fusese respins de copii, Nicos a venit la mine şi a început să mă împungă cu botul.

- Imediat lupule, a spus eu de parcă lupul m-ar fi înţeles. Nu te grăbi. Trebuie să fii atent la mine!

Şi i-am făcut semn cu degetul către ochii mei. Probabil că gestul îi era cunoscut pentru că lupul s-a aşezat în faţa mea şi mă privea foarte insistent, de parcă ar fi vrut să mă hipnotizeze. Dar, nu l-am băgat în seamă...

- Gata, am terminat, au spus pe rând cei trei copii, împachetând frumos foile de agendă, dându-mi-le cu timiditate.

- Da... am acceptat eu preocupată. Acum să te vedem Nicos.

Iar când i-am pronunţat numele, lupul s-a ridicat în picioare, spre stupefacţia tuturor. Eu zâmbeam foarte sigură de mine, în timp ce le analizam comportamentul: curiozitatea le era atât de mare, încât puteai să faci cu ei orice pofteai.

- Să vedem primul bilet, am spus eu privind frumos către Nicos. Eşti pregătit?

- Ohau ! a lătrat lupul la fel de nerăbdător ca şi cei trei copii.

- Nu te grăbi, am spus eu calmă. Să vedem ce scrie aici. Aha. Polinichia.

Când şi-a auzit numele, Polinichia s-a încordat într-un mod reflex. Nicos s-a apropiat de ea şi a lins-o pe obraz, iar fetiţa s-a ferit oarecum, ceea ce l-a făcut pe lup să se culce la picioarele ei şi s-o privească uşor dezamăgit. Am citit ceea ce scrisese Polinichia: „Vreau ca Nicos să latre la Kinira”. M-am oprit în loc amuzată. M-am uitat la Polinichia, apoi spre insula Kinira şi din nou la fetiţă, privindu-l cu coada ochiului pe Nicos care se concentrase asupra mea. Am spus într-un mod firesc:

- Aşa!?

Şi am simulat mişcarea câinelui, atât fizic, cât şi mental. Am avut senzaţia că sunt un câine care latră furios la ceva invizibil. Şi, deodată, Nicos s-a ridicat în picioare şi s-a repezit către Kinira, mergând până la locul unde valurile mării se spărgeau de ţărm, lătrând furios, spre stupefacţia Polinichiei care rămăsese cu gura căscată. Apoi s-a potolit şi a revenit mândru la noi.

- Cum ai făcut? a întrebat ea uluită.

- Eu n-am făcut nimic. Întreabă-l pe Nicos.

Kostas şi Dimitris au priceput ce scrisese sora lor mai mică...

- Eh, asta este un fleac ! a afirmat Kostas. Şi eu pot să-l facă să latre.

- Nu să latre, bă, grozavule, a replicat Polinichia. Să latre la Kinira. Dacă puteai, de ce n-ai făcut-o până acum?

- Chiar şi-aşa este un fleac. Cine ştie ce gânduri a avut el !? a spus Dimitris.

- Aşa. Da, foarte bine, am subliniat eu. Eşti pe calea cea bună. Gândiţi-vă la asta. Dar, hai să vedem ce-aţi mai scris.

Am deschis cel de-al doilea bilet. Era al lui Kostas.

- Aşadar, Kostas. Să vedem.... , am spus eu calmă şi cu multă importanţă.

Pe bilet scria: „Vreau ca Nicos s-o lingă pe obraz pe Polinichia. Este ceea ce ei îi displace cel mai mult”...

- Hm. Asta este foarte simplu ! am decretat foarte sigură pe mine. Stai să vezi !

Apoi, privind către cei trei, am izbucnit în râs şi mi-au dat lacrimile din cauza emoţiei: cât de naturali sunt copiii ! Nicos s-a apropiat de mine, de parcă ar fi vrut să-mi soarbă lacrimile ce se iviseră în colţurile ochilor. Mi le-am şters uşor cu degetul arătător, apoi l-am aplicat pe cei doi obraji ai Polinichiei spunând:

- Nicos te iubeşte foarte mult. Nu te mai feri de el!

Şi parcă pricepând cele ce spuneam, câinele s-a deplasat repede către Polinichia şi a lins-o pe cei doi obraji, exact în locul unde pusesem degetul. Polinichia a stat pe loc acceptând manifestarea câinelui, oarecum sugestionată de vorbele mele. Iar Kostas privea la noi entuziasmat:

- Ştiu cum faci ! Te-am prins ! Am înţeles, am înţeles...!

- Ce-ai înţeles, năpraznicule? a întrebat Dimitris.

- Am înţeles, bărbate ! Am înţeles. Am scris că voiam ca Nicos s-o lingă pe obraz pe Polinichia, că asta-i ceea ce-i displace ei cel mai mult. Nu ştiam cum se poate face aşa ceva şi voiam să aflu. Am înţeles cum a făcut Mimi. Este simplu!

- Sst, am spus eu misterioasă. Nu trebuie să spui nimănui. Trebuie să te gândeşti bine ca să poţi s-o faci şi tu, ulterior. Gândeşte-te. Ai să afli mult mai multe.

- Eh, nu e greu. Asta o poate face orişcine ! a stabilit Dimitris, înţelegându-mi trucul.

- Bă, dacă tu puteai s-o faci, de ce n-ai făcut-o ? a spus Kostas privindu-l aprig pe fratele lui mai mare.

- Nu m-am gândit la chestia asta. Dar acum, pot s-o fac ! Să vedem cum va face Nicos ceea ce am scris eu, a răspuns Dimitris plin de importanţă.

Auzindu-şi numele, lupul a lătrat scurt: - Ohau ! Apoi a privit atent la mine, ca şi cum ar fi fost curios să vadă ce voi spune.

- Bine, am spus eu. Să vedem ceea ce a scris Dimitris. După cum se anunţă, va fi un lucru greu. Numai să fie realizabil.

- Este realizabil, a spus Dimitris. O poate face dacă-l dresezi. Numai că tata nu l-a dresat până acum: costă cam scump şi nu are bani de aruncat.

Auzind ceea ce spune, am devenit foarte serioasă şi am zis:

- Un câine ca Nicos nu se dresează. El se educă. Este o mare diferenţă!

Zicând acestea, am deschis biletul. Scria: „Vreau ca Nicos să meargă în camera mea şi să-mi aducă de acolo, mingea de tenis. Ea se află în fotoliul de lângă fereastră”... Citind biletul scris de Dimitris, mi-am dat seama că băiatul nu se juca: el voia să aibă lucrurile clare, fără dubii. Mi-am amintit că la fel gândisem şi eu în trecut, atunci când tata mi-a demonstrat calităţile câinelui nostru, Arthur. Aşadar, l-am privit cu simpatie pe Dimitris şi l-am întrebat:

- Are acces liber acolo?

Dimitris mi-a răspuns foarte serios:

- Ştie să ajungă în acel loc. De altfel, Nicos ştie să ajungă oriunde, în casa noastră, oricând.

- Nu mai vorbi ! De ce spui lucruri care îl pot ajuta? a întrebat Kostas îngrijorat.

- Ehe. Dacă poate să facă ceea ce am cerut eu, nici nu mai au importanţă precizările.

Auzindu-l, Polinichia şi Kostas au devenit foarte curioşi. Şi văzând ei cât de serios era Dimitris, l-au privit pe acesta cu oarecare admiraţie. M-am uitat către Nicos zâmbind uşor, întrebându-mă dacă lupul pricepe ceva din cele ce tocmai discutam. Dar pe el nu-l interesau vorbele. Mă privea fix, de parcă aştepta ceva de la mine. „Ei, acum să te vedem !”, am gândit. „Mă faci de râs sau te voi ţine minte toată viaţa ?”...

- Ohau, a făcut câinele ca un fel de răspuns la gândurile mele.

„Ce chestie ! Oare înţelege ceea ce gândesc ?”, mă întrebam pentru a doua oară în aceeaşi zi. „Nu se poate ! E prea de tot. Ne ştim de puţin timp. Nici nu am avut când să ne cunoaştem mai bine”...

- Ohau, a răspuns câinele ridicându-se în picioare.

- Bine. Fie. Am să încerc, am murmurat eu în limba română sub ochii contrariaţi ai celor trei care se uitau la mine crezând probabil că spun vreo formulă magică.

- Ce ai spus ? a întrebat Polinichia. Spune-ne şi nouă.

- Nimic important, am răspuns fără convingere, preocupată mai mult de ceea ce urma să fac în continuare. Gândeam în limba maternă cu glas tare.

Răspunsul meu nu i-a satisfăcut: erau convinşi că utilizam magia. Probabil că aşa se vedea din exterior. Dar au tăcut şi nu m-au mai deranjat, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. M-am uitat la Nicos care mă privea fix. Apoi am închis ochii în linişte. Mi-am imaginat drumul lui până acasă, apoi camera lui Dimitris, aşa cum mi se părea mie că ar putea fi, apoi la mingea de tenis şi la fotoliul de lângă geamul camerei. Dar nu ştiam multe amănunte.... Nicos a lătrat scurt şi a aşteptat. Am întrebat rămânând cu ochii-nchişi:

- Camera dă spre mare ? Mingea este albă ? În ce parte a ferestrei se află fotoliul.

- Da, spre mare, a răspuns Dimitris surprins. Galbenă. In partea dreaptă cum intri în cameră.

M-am gândit din nou la Nicos, apoi la imaginile improvizate din închipuirea mea. Am luat biletul lui Dimitris, l-am împachetat frumos, am deschis portmoneul de la gâtul lui, am băgat biletul în interior lăsând afară un rest din el, ca să poată fi văzut de un ochi mai exersat, apoi am închis capsa metalică zicând:

- Să facem în aşa fel ca să nu uite ! Drumul este lung şi cine ştie, dacă-l întâlneşte pe domnul Theodoros, uită pentru ce l-am trimis acolo. Cu lucruri din acestea trebuie să fim foarte atenţi.

Copiii au acceptat pregătirea pe care i-o făcusem câinelui şi au aşteptat încrezători. Am pronunţat repede în limba greacă arătând cu mâna înspre locuinţa copiilor:

- Eki ! (acolo). Sto spiti ! (acasă).

Când am vorbit, cei trei au tresărit brusc, uitându-se la mine cu luare aminte. Nicos a luat-o la fugă spre casa care se întrevedea undeva departe, pe o culme.

- Acum trebuie numai să aşteptăm, am spus încrezătoare.

- Ştii greceşte ? a întrebat Polinichia cu admiraţie.

- Eh. Numai cuvintele de bază. Nu le pronunţ prea bine.

- Ba da ! Foarte bine...

Apoi privind către fratele ei cel mare, a întrebat:

- Ce-ai cerut, Dimitris ?

- Să-mi aducă mingea de tenis, a răspuns acesta impresionat de cele ce văzuse la mine.

- Băi, ce chestie ! a spus Kostas la fel de impresionat. Cum vrei tu să facă ceea ce ai cerut ? Nu crezi că exagerezi ?

Am privit amuzată la Dimitris: eram curioasă să văd ce va spune.

- Aşa este. Dar eu vreau să nu am vreun dubiu. Dacă nu poate, nu mă supăr. Oricum, demonstraţia pe care ne-a făcut-o Mimi m-a convins. Dar dacă îmi aduce mingea, aşa cum am cerut eu, totul este incredibil şi sunt foarte curios care să fie explicaţia. Nu voi întreba nimic, pentru că aşa ne-a fost înţelegerea. Dar mă voi gândi la asta toată viaţa. Numai ca să înţeleg lucrul acesta, este suficient pentru mine. Dar şi dacă realizezi aşa ceva, este peste orişice închipuire. Cred că de acum, voi visa mereu această întâmplare: până la urmă, trebuie să mi-o explic.

Toţi patru aşteptam cu încordare. Ne uitam la deal şi aşteptam să vedem ce mai urmează, când iată, de departe l-am văzut venind pe domnul Theodoros însoţit de Nicos. Iar câinele ducea între maxilare mingea de tenis a lui Dimitris pe care nu ar fi abandonat-o pentru nimic în lume. Nu-mi venea să cred, dar m-am stăpânit rămânând rece şi oarecum distantă. Îmi făceam socoteala că acum trebuia să devin şi mai misterioasă. Copiii văzuseră pe Nicos venind cu mingea, drept pentru care, scoteau fel de fel de interjecţii prin care-şi arătau uluiala.

- Cum ai făcut, Mimi ? a întrebat Polinichia. Spune-ne te rog. Promit că nu mai spun la nimeni.

- Nu, a spus Kostas. Am promis că nu întrebăm. Trebuie să aflăm singuri.

- Da. Dar vreau să ştiu, a continuat fetiţa. Şi tu nu-mi spui niciodată, nimic. Eşti un rău ! Te gândeşti mereu cum să mă necăjeşti. Mimi, te rog, spune-ne.

- Urmăriţi-l mereu pe Nicos, am sugerat eu. Nici nu ştiţi cât de mult vă iubeşte. Am constatat că dragostea şi devotamentul lui pentru voi sunt nemărginite. Eu sunt numai un intermediar. Am avut şi eu un lup. Îl chema Arthur. Mi-a trebuit mult ca să aflu cât mă iubeşte. A murit de cancer. Abia după moartea lui am înţeles totul. De atunci pot să fac lucruri din acestea. Durerea mea a fost atât de mare, încât am înţeles. Din nefericire, Arthur nu mai este. Dar am constatat că orişice animal de lângă noi ne iubeşte în felul lui. Iar câinii încearcă mereu să ne-o arate. Insă, nu avem toţi disponibilitate spre a-i înţelege şi asculta. Cu toate că ei au să ne spună ceva anume, ceva care este foarte important pentru existenţa noastră. Oricum, dacă vă gândiţi la această demonstraţie, vă rog să ţineţi seama de un singur lucru: totul este o iluzie. Singurul lucru adevărat este numai iubirea.

Nicos a venit şi a pus jos mingea de tenis aşteptând să-l laud. Dimitris s-a apropiat de el şi l-a mângâiat cu o tandreţe ieşită din comun. Iar câinele era atât de emoţionat, încât schelălăia în neştire. Apoi, s-a uitat la mine cu o privire umedă şi fericită. Domnul Theodoros s-a apropiat de noi şi ne privea amuzat. A întrebat:

- Ce s-a întâmplat ? Ce are Nicos ?

L-am privit oarecum contrariată şi am răspuns:

- A plecat de lângă noi cu o sarcină precisă: nu ne jucăm.

Cei trei copii priveau la mine ca la o zeiţă. Învăţaseră un lucru important: nu trebuie să fi artistă de circ ca să afli că un câine te poate diviniza.

- Hm, am continuat domnul Theodoros privind către mine într-un anume fel. A intrat în casă val-vârtej şi a început să latre furios, alarmându-ne. Nu s-a lăsat până nu i-am deschis uşa de la camera lui Dimitris care era încuiată. Şi eram curios să văd ce vrea. Am crezut că este ceva în interior de care să nu am cunoştinţă. Aşadar, i-am deschis uşa, iar el s-a repezit şi a luat mingea de tenis, dând să fugă înapoi. I-am poruncit să stea lângă mine şi să-mi dea mingea. Nu m-a ascultat, aşa că a trebuit să vin şi să văd ce se petrece. A acceptat să meargă alături de mine cu toate că se cam grăbea. Dar tot nu m-am dumirit ce are.

- Ei, tată. Nu-ţi face probleme, a răspuns Dimitris. Eu i-am poruncit să-mi aducă mingea. Nici nu credeam că o va face. Uite că a făcut-o.

- Adică, vrei să spui că i-ai zis să-ţi aducă mingea şi el a ştiut de unde să o ia şi ce să facă cu ea ?

- Da. Cam aşa ceva. De altfel, am mai făcut exerciţii din astea cu el, sus pe munte, a răspuns Dimitris cu importanţă.

Domnul Theodoros a privit înţelegător la Dimitris. Apoi a zâmbit către mine şi a spus:

- Hm. Ăsta este un număr de circ. Tu n-ai niciun amestec aici ?

- Eh, am răspuns eu amuzată. Ne-am ciondănit în legătură cu lucrurile realizabile şi cele irealizabile.

- Aşadar, a zis domnul Theodoros, ai demonstrat că, dacă există bunăvoinţă, un lucru irealizabil poate deveni realizabil.

- Cam aşa ceva, am stabilit simplu. Oricum, am învăţat multe din experienţa aceasta... Mai ales despre oameni.

Am privit la zgarda lui Nicos: biletul dispăruse. Cineva îl scosese afară. Dar, pentru copii, lucrul acesta nu conta. Doar domnul Theodoros privea la mine cu încântare.

- Oare, toţi românii sunt la fel de inventivi ?

- Nu toţi. Numai cei care ştiu să iubească.

- Şi sunt mulţi ca aceştia în România ?

- Din nefericire, sunt foarte puţini. Acolo conduc ceilalţi ! Depinde mult de educaţie, de familie. Şcoala este în ruină. Familia se degradează pe zi ce trece. Oamenii aleargă după bunăstare materială, sperând că prin aceasta îşi vor găsi un echilibru. Dar bunăstarea materială exagerată conduce la haos: vrei din ce în ce mai mult...

* * *

Am terminat de mâncat, iar masa se golise de farfurii şi tacâmuri. Rămăseseră numai paharele şi sticla de tsipouro. Domnul Theodoros şi-a aprins o pipă şi pufăia din ea tacticos, savurând clipele de linişte pe care le trăiam împreună. Deodată, s-a înnegurat la faţă şi a devenit uşor melancolic...

- Hai să vă spun o poveste, a stabilit el. Să vedem ce spuneţi despre ea. Iar dacă aveţi şi voi vreuna de spus, abia aştept s-o ascult...

Mă uitam la om surprinsă. „Este posibil să gândească aşa cum o face tata mereu ?”, mă întrebam contrariată. „De ce ne spune el o poveste ? Ştie oare că numai cei ce iubesc pot să scrie sau să vorbească despre lucruri importante ?”. Şi am ascultat curioasă...

... De mult, pe vremea lui Papadopoulos, un localnic de pe aici, a socotit că pentru a-şi educa copilul, cam neastâmpărat din fire, ar fi bine să-l ducă pe insulă (în timp ce vorbea, povestitorul privea cu tristeţe la Kinira) şi să-l lase acolo peste noapte. Omul era pescar, iar viaţa îl făcuse puţin mai aspru decât alţii ca el. Aşadar, socotea că educaţia trebuie făcută cu severitate pentru că, şi el, la rândul lui, beneficiase de acelaşi tratament şi-i prinsese bine.

Domnul Theodoros a făcut o mică pauză. Mă uitam la el surprinsă de modul bine organizat în care elabora frazele. Apoi ochii-i luceau nefiresc şi trădau o trăire ascunsă care te punea pe gânduri. Gesturile erau ample şi bine măsurate şi se comporta ca şi cum ceea ce dorea să ne comunice era ciudat şi misterios. Omul avea un farmec deosebit, în pofida faptului că arăta oarecum grosolan (palmele erau exagerat de mari, tălpile picioarelor păreau uriaşe, iar trupul musculos aflat în repaos îi ieşea în evidenţă la fiecare mişcare)...

... Prin urmare, într-o seară, şi-a urcat băiatul în barcă şi a purces către insula Kinira. La început, nu a găsit un loc pe unde să se caţere şi, prin urmare, a fost nevoit s-o ocolească de mai multe ori. Până la urmă, a dibuit unul şi şi-a abandonat copilul pe insulă.

- Numai aşa ai să devii un om serios, a stabilit el privind la copil cu severitate.

- Tata, tata, nu mă lăsa aici, tata, striga copilul plângând disperat după părintele său. Am să fiu cuminte şi n-am să-ţi mai ies din vorbă. Iartă-mă !

Dar tatăl era de neînduplecat (povestitorul a înghiţit în sec şi a continuat cu mare greutate)…

In noaptea cu pricina, a fost furtună pe mare. O furtună cumplită. Tatăl îşi regreta gestul şi, după mai multe şovăieli, s-a urcat în barcă pentru a merge să-şi salveze băiatul.

- Doamne, iartă-mă că am fost necugetat ! se ruga el, apropiindu-se de insulă cu mare greutate...

Când a spus cuvintele acestea, a făcut o mişcare anume şi am avut impresia că, în acel moment, trebuie să ne deplasăm degrabă la insulă. Era ca şi cum totul din jurul nostru, pornea la drum... („Ca să vezi cum poţi să sugerezi ceva special, numai prin gesturi şi cuvinte !”, meditam în tăcere)...

... Valurile erau mari, vântul bătea din toate părţile, iar drumul era extrem de anevoios. De departe, se auzeau ţipetele copilului :

- Tata, tata, salvează-mă tata !

Iar vorbele acestuia îl înnebuneau pe părinte (în ochii povestitorului au apărut primele lacrimi)…

La lumina fulgerelor, copilul văzuse barca părintelui său şi nădăjduia că va fi salvat. Şi îşi jura că nu-i va mai ieşi din voie, niciodată (Se pare că lecţia aceasta dă repede, roade ! Dar de unde ştia povestitorul gândurile copilului ?).

Părintele şi-a văzut odrasla undeva, cocoţată pe o stâncă, între nişte copaci, deasupra unui platou miniatural. Înnebunit de disperare, tatăl căuta locul de acces, dar nu-l găsea defel, probabil, din cauza valurilor mari care-i măturau malurile.

Intr-un final, bărbatul şi-a făcut cruce şi a sărit din barcă, înotând către un loc de unde socotea el că putea ieşi la liman. A reuşit să ajungă la malul abrupt şi disperat s-a căţărat până la un mic platou. De acolo, numai câţiva metri îl despărţeau de băiatul său care se căznea să coboare.

- Mulţumesc, Doamne ! Mulţumesc, a strigat omul, către înalturile învolburate ale cerului, stând în genunchi cu capul plecat la pământ.

Iar în acel moment, ca un fel de răspuns la starea de abandon total al omului în faţa naturii, un fulger uriaş a despicat bolta cerească şi s-a îndreptat către el, nimicindu-l.

S-a lăsat liniştea. Toată lumea aştepta continuarea, cu sufletul la gură. Dar aceasta nu mai venea. Iar omul a tăcut brusc. Nu îndrăznea nimeni să rupă tăcerea şi am privit mai atentă la el. Cu lacrimi în ochi, aştepta. „Ce-o avea omul ăsta ?”, m-am întrebat. „Probabil că el este copilul din poveste”, am continuat. „Şi ce ? După 40 de ani, a rămas atât de marcat de eveniment ? E nasol ! Înseamnă că în sinea sa, el trăieşte mereu acelaşi lucru, dar îl priveşte din unghiuri diferite. La ce i-o folosi lui, amintirea aceasta ? Şi urmaşii ? Ei ce trebuie să înveţe din această istorie ?”, gândeam contrariată şi socoteam că, dacă va continua astfel, la bătrâneţe, îşi va pierde contactul cu realitatea. Dintrodată, mi-am dat seama care sunt adevăratele motive pentru care domnul Theodoros spusese această poveste şi am simţit o inexplicabilă dorinţă de a-l ajuta. Nicos se dusese lângă el şi-l lingea delicat pe mână, ca şi cum i-ar fi transmis omului, toată înţelegerea şi compasiunea lui. Vassilis mi-a făcut semn: să-mi văd de treabă şi să nu pun întrebări. Meditam intens la situaţia ciudată în care mă aflam. Deodată mi-a venit o idee. Aşadar, am spus:

- Da. Interesant. Şi foarte captivant. Am să vă spun şi eu, o poveste, de pe la noi, din România. Este adevărată. La fel de adevărată ca şi povestea dvs. După aceea putem să discutăm dacă vă face plăcere.

Toată lumea a tresărit deodată şi toţi au privit cu atenţie către mine. Vassilis se uita în jur surprins şi foarte preocupat, de parcă nu s-ar fi întâlnit niciodată cu o asemenea situaţie. Până şi domnul Theodoros, se arăta uluit de spusele mele şi se concentrase ca să mă înţeleagă mai bine. Ulterior, am aflat că povestea lui nu o mai spusese altor musafiri, iar domnul Theodoros mi-a măsturisit că ceva din mine l-a determinat să o facă (Cine ştie ? O fi fost şi ăsta, vreun destin !)...

... In povestea mea este vorba de o fetiţă. O fetiţă neastâmpărată de numai cinci ani. Ei bine, fetiţa aceasta nu pierdea timpul cu lucruri mărunte. Aşadar, ea nu era interesată să afle de ce, dintrodată, prietenele nu-i mai vorbeau. Nu voia să afle de ce băiatul pe care-l plăcea, se făcea că nu-i dă nici o atenţie. Nici nu voia să asculte poveşti cu balauri înfricoşători şi zâne frumoase. Pe ea o interesau numai lucrurile serioase. Adică, de ce vecinul era supărat pe părinţii ei, cu toate că aceştia se purtau frumos şi-l ajutau de fiecare dată când li se solicita sprijinul, de ce oamenii mari priveau la copii cu neîncredere şi nu li se adresau cu respect, în timp ce copiii erau mereu obligaţi să salute şi să le vorbească frumos şi de ce Dumnezeu îi apărea uneori în vis dându-i poveţe despre viaţă. Iar neastâmpărul ei era subliniat de permanenta sa întrebare: „De ce ?”, întrebare ce ajunsese să-i exaspereze pe cei din casă, care, evident, trebuiau să-i răspundă, fiecare cum se pricepea.

Când am ajuns cu povestea aici, m-am uitat în jurul meu ca să văd dacă cele ce spuneam erau bine asimilate de cei care mă ascultau şi dacă îndrăznea vreunul să nu fie atent. Dar oamenii erau foarte prinşi de cele ce auzeau de la mine şi aşteptau nerăbdători să vadă continuarea. Soţia domnului Theodoros mă privea cu multă afecţiune şi parcă se unise cu copiii ei, sorbindu-mi cuvintele. Până şi Vassilis renunţase la realitate şi se pierdea în imaginile pe care le cream. Nicos mă privea cu devoţiune, de parcă el ar fi înţeles raţiunea pentru care spuneam această poveste. Mi-am adus aminte de Arthur care îl privea la fel, pe tata, de fiecare dată când povestea ceva. Am continuat:

... Ei bine, într-o zi, bunica ei a căzut jos, răpusă de boală şi nu s-a mai ridicat. Era o femeie corpolentă şi nu prea ţinea regim: o boală de nutriţie. Drept urmare, dacă omul nu se caută şi nu găseşte soluţii pentru afecţiunile sale trupeşti, este musai că urmează un sfârşit nemilos. Dar, cine-i de vină ?

Fetiţa îşi iubea mult bunica, aceasta fiind singura care-i dădea toate lămuririle necesare şi răspundea mereu cu răbdare şi înţelepciune, la toate întrebările pe care i le punea. De fapt, bătrâna era artizanul modificărilor pozitive care aveau drept ţintă, evoluţia ei, iar modul în care o îndruma permanent lăsase urme adânci, nu numai asupra comportamentului nepoatei sale, dar şi asupra intelectului acesteia.

Când a văzut-o întinsă pe jos, direct pe pământ (că totul se petrecuse pe când bătrâna se afla în curtea casei), inconştientă, a înţeles imediat grozăvia. Dar nu şi-a pierdut cumpătul şi a telefonat calm, alertându-şi mama care se afla la serviciu. Bătrâna nu a murit imediat, iar fetiţa a chemat mai mulţi vecini care au ridicat-o, au dus-o în casă şi au aşezat-o pe pat.

După ce mama a sosit acasă, au venit şi doctorii, au consultat-o pe bunică şi au dat din cap, în sensul că nu mai are zile de trăit:

- Nici măcar ore ! au stabilit ei.

Iar mama fetiţei se gândea că, dacă soacra moare, trebuie să o îngroape singură pentru că soţul ei era plecat departe, iar ele îl aşteptau să revină acasă abia peste o săptămână. Drept urmare, a luat legătura cu biserica în raza căreia domicilia şi l-a chemat pe preot, ca să-i dea bătrânei sfânta împărtăşanie. Cu această ocazie au discutat şi despre demersurile pe care trebuia să le facă pentru îngropăciune.

Fetiţa a asistat la toate discuţiile dintre mamă şi preot, într-o altă încăpere a casei, ca să nu deranjeze pe muribundă. Iar seara, ea s-a dus la căpătâiul bătrânei, unde ardea o lumânare şi i-a spus:

- Să nu mori, bunico ! Mai aşteaptă, să vină şi tata. Trebuie să-ţi iei rămas bun de la el. Că este unicul tău fiu. Îl iubeşti şi te iubeşte. Nu poţi să-i faci tatei, un asemenea pocinog.

Şi i-a povestit bătrânei care nu era conştientă, despre toate demersurile mamei sale. În final, a conchis:

- Toţi trebuie să murim. Unii mai devreme, alţii mai târziu. După cum am trăit ! Sau cum spuneai tu, bunico: aşa cum vrea Dumnezeu. Şi să nu-ţi faci griji, că totul va fi bine !

Ei bine, după acest monolog (că vorbea numai fetiţa !), lucrurile au prins a se schimba. Bătrâna a început să respire regulat şi amplu, iar corpul a căpătat parcă mai multă viaţă. Singura problemă era cea legată de necesităţi, dar ele două (mamă şi fiică) au rezolvat şi acest aspect.

M-am uitat, din nou, la cei ce mă ascultau. Era aşa multă linişte, că îţi venea să te cufunzi în sufletele tuturor. Vassilis mă privea cu nişte ochi, de parcă mi-ar fi promis dragoste veşnică. Domnul Theodoros nu mai lăcrima şi privea la mine cu uluială. Şi mă gândeam că el ar fi trebuit să intuiască sfârşitul poveştii pe care tocmai o spuneam. Mă analizam surprinsă şi nu înţelegeam ce se petrece cu mine. Aşadar, am continuat cu o mare plăcere, aducându-mi aminte de cuvintele tatei: „Măsoară timpii. Nu cuvintele sunt importante, ci pauzele dintre ele. Nu prin cuvinte depăşeşti autocenzura ascultătorului tău, ci prin intervalele de tăcere, iar ele trebuie să urmeze o anumită logică, în funcţie de vibraţia mentalului ascultătorilor. Cucereşte-i cu privirea ta, cu tonul glasului tău, cu căldura sufletului tău ! Vei descoperi un alt univers sau o altă dimensiune. Iar în acele momente, nu mai ai nevoie de nimic”. Aşadar, am stabilit nişte variabile proprii, pe care le urmăream permanent, privind mai mult către interiorul meu, şi mai puţin la exterior. Dar erau şi momente în care scanam fiecare ascultător, ca să reglez energia prin care acţionam într-un mod oarecum reflex ...

... In noaptea aceea, fetiţa a visat-o pe bătrână care-i spunea că este obligată să plece şi că nu mai putea să-şi aştepte fiul pentru a-şi lua rămas bun de la el. In vis, fetiţa i-a zis:

- Nu pleca, bunico. Aşteaptă ! Tata va veni !

Şi s-a trezit brusc, în mijlocul nopţii, neştiind ce să facă. Totuşi, a rămas în pat şi s-a gândit intens la tatăl ei. A simţit cum alunecă în somn, iar toată gândirea ei era întreptată către părinte. Şi, încetul cu încetul, tatăl fetiţei i-a apărut în vis.

- „Vino, acasă, tati. Bunica moare !”, a spus ea, atunci când a fost sigură că tatăl ei o ascultă. „Dă-ne măcar, un telefon, ca să te asiguri că ceea ce spun acum este adevărat”.

S-a trezit imediat şi s-a dus în camera bătrânei unde se afla mama sa adormită într-un fotoliu.

- Mami, mami. M-am întâlnit cu tata în vis şi i-am spus să ne dea telefon ! a spus ea către aceasta, în timp ce femeia se trezea cu greutate (că era obosită din cauza grijilor de peste zi !) şi nu prea pricepea ce se întâmplă.

Au trecut vreo cinci minute, în care mama a încercat să liniştească fetiţa. Dar, ea repeta întruna:

- Ai să vezi, mami. Acum va suna ! Ştiu, nu crezi. Dar ai să vezi !

Şi în miezul nopţii, a sunat telefonul. Fetiţa nu s-a repezit la el, aşa cum ar face orişicine. A privit la mama ei şi a spus:

- Acum este rândul tău, mami. Oamenii mari nu cred o fetiţă care spune lucruri serioase !

Iar fetiţa a rămas în camera bătrânei care continua să zacă inconştientă şi i-a povestit acesteia despre întâlnirea pe care o avusese cu tatăl său în vis.

- Aşadar, tata va veni curând, bunico ! a conchis ea. Stai liniştită...

M-am uitat în jurul meu: uluiala era teribilă. Sunt convinsă că niciodată nu mai ascultaseră ei, o asemenea poveste. In ochii lor, ghiceam o singură întrebare: „Oare, ce povesteşte fata asta, este real ?”. Am zâmbit cu înţelegere şi am continuat:

...Peste două zile, tatăl fetiţei a revenit acasă. A intrat în camera bătrânei, ca să-şi ia rămas bun de la ea. Apoi, după un timp, a ieşit. Când l-a văzut, fetiţa a spus:

- Tati, te rog. Să ne întoarcem împreună la bunica. Numai aşa va muri liniştită.

Iar când toţi trei au revenit în încăperea acesteia, bătrâna a deschis ochii mari şi i-a privit cu o dragoste neţărmurită. Aşa a găsit-o moartea şi cred că a fost una frumoasă. Povestea este reală, dar cine crede o tânără care povesteşte despre un lucru atât de serios ?

Ultima frază a fost teribilă, poate şi pentru că am rostit-o într-un mod foarte bine elaborat. A căzut ca un trăznet. Iniţial, cred că nu a fost bine înţeleasă, dar după ce toată lumea a realizat că mă adresam fiecăruia dintre ei, într-un mod oarecum direct, mai ales celor care aveau tendinţa să minimalizeze fenomenul despre care tocmai povestisem, au lăsat capul în jos. Nici nu mai aveam la cine să privesc şi, vreo câteva secunde, şedeam uluită pe scaun, gândindu-mă că nu prea o nimerisem şi că talentul de povestitor al tatei era departe de al meu.

Primul care a ridicat capul, a fost domnul Theodoros. Când s-a uitat la mine, avea privirea atât de limpede şi de curată, încât am crezut că mă aflu într-o biserică străveche, despre care citisem cum că credinţa oamenilor de acolo avea forme stranii şi profunde de manifestare. Mi-a spus:

- Mulţumesc. M-a impresionat povestea ta. Dar, de ce ne-ai spus-o ?

Mă uitam la Nicos care mă privea cu intensitate, de parcă el înţelegea lucruri mult mai importante. Şi mă întrebam: „Oare, a înţeles câinele acesta ceea ce văd că nu înţelege un om ?”. Şi ca un răspuns, Nicos a făcut: „ -Ohau !”. M-am uitat amuzată la el, apoi i-am răspuns domnului Theodoros:

- Ne-aţi spus o poveste reală şi tristă. Şi tocmai de aceea v-am spus o alta, la fel de reală şi la fel de tristă. Diferenţa dintre ele este esenţială: niciodată nu trebuie să ne oprim din drumul nostru şi să ne agăţăm obsesiv de un moment traumatizant din trecut. Trecutul a fost deja trăit. Viitorul este important. Iar viitorul este ceva ce omul şi-l poate face singur. Întotdeauna trebuie să ne înţelegem pe noi înşine şi, numai astfel ajungem să-i înţelegem pe cei din jurul nostru. Să nu trăim având în suflet lucruri neclare. Iar dacă o fetiţă, reuşeşte să oprească pentru un scurt timp, drumul firesc al unei bătrâne grav bolnave către moarte, iar prin aceasta, viitorul celorlalţi să fie scutit de unele neîmpliniri, socotesc că un bărbat care a trăit evenimente la fel de triste şi traumatizante poate face efortul să înţeleagă şi să-şi îndrume urmaşii către lumină. Este un privilegiu că trăim ! Şi trebuie să o facem frumos.

Când a auzit ceea ce tocmai îi spusesem, omul a privit mai atent la mine de parcă m-ar fi văzut pentru prima oară. Apoi a căzut pe gânduri. Aşteptam să văd cum va continua şi-i priveam faţa, cercetătoare. Am constatat dintrodată că Dimitris ne urmărea cu mare atenţie.

- Mda, a admis domnul Theodoros în cele din urmă, privind oarecum melancolic către mine şi Dimitris. Se pare că, şi oamenii, ca şi câinii, ori alte animale, pot fi manipulaţi prin iubire.

M-am uitat la el uluită şi oarecum dezamăgită. „Aşadar, a ales sensul negativ de interpretare”, am gândit extrem de afectată. Am privit din nou către Dimitris, mi-am oţelit privirea şi am precizat:

- Da. Nu m-am îndoit niciodată de lucrul acesta. Şi fiecare este liber să procedeze cum crede de cuviinţă. Oricum, va da socoteală. Dar ca să poţi face aşa ceva, trebuie să înveţi să iubeşti. Iar dacă ai realizat acest lucru, nu vei mai acţiona după bunul tău plac. Suntem modelati si determinati de ceea ce iubim !

* * *

La plecare, am fost petrecută de toată familia....

- Mimi, a spus domnul Theodoros. Te rog, fă-ţi timp şi mai vino pe la noi. Nici nu-ţi dai seama cât de mult a contat vizita ta, pentru noi.

- Am să revin neapărat. Îl aduc şi pe tata. În preajma lui veţi înţelege mult mai multe lucruri.

Nicos nu şi-a luat rămas bun de la mine: şedea în faţa porţii de la intrare, în poziţia şezut şi mă privea cu severitate. Dintrodată mi-am adus aminte de cuvintele tatei : „Micuţo, mereu am trăit cu impresia că într-un animal de lângă casă, pe care-l iubeşti foarte mult, se reîncarnează un strămoş. Unul care te iubeşte cu disperare !”... Am privit la domnul Theodoros şi am gândit: „Oare el poate gândi ca tata ?”. Şi, lucru ciudat, domnul Theodoros a privit şi el la Nicos, apoi din nou către mine şi a dat uşor din cap, cu ochii plini de lacrimi...

---

Publicat cu acordul autorului, MARIAN BADEA.

Textul este preluat de pe Boncancul-Literar

---

NOTA: Acest text NU ESTE UN REVIEW propriu-zis, ci o creaţie literară ancorată direct sau indirect în insula Thasos

---