Un „degeţel” numit Kassandra. Partea întâi

TIPĂREȘTE

Istorie, mituri, etimologii

Halkidiki – un nume cu care mulţi dintre noi, iubitorii Greciei, suntem mai mult decât familiarizaţi. Ştiaţi însă că el derivă de la cel al capitalei insulei Evia, Halkida (Chalkida), de unde mulţi locuitori s-au stabilit în această zonă din nord-vestul Eladei începând cam de prin secolul al VIII-lea î. Hr. ? Ştiaţi şi că, aidoma Peninsulei Pelion, tărâmul titanilor, Halkidiki a fost, conform mitologiei greceşti, patria unor rivali ai zeilor, şi anume giganţii? Şi că în timp ce Kassandra îşi datorează numele regelui macedonean Kassandros (a domnit între 305-297 î. Hr.), cel al braţului Sithonia provine de la Sithonas, fiul zeului Poseidon?

Lăsând pentru moment deoparte etimologia, să amintesc că celebrul „craniu de la Petralona”, descoperit în peştera cu acest nume aflată la circa 35 km de Salonic, este considerat cea mai veche fosilă umanoidă din Europa, fiind datat de majoritatea specialiştilor cu 160.000-240.000 de ani în urmă, în timp ce în mai multe zone din peninsulă au fost găsite urme ale unor aşezări preistorice din jurul anilor 4000 î. Hr.

Se ştie că în secolul al V-lea î. Hr. în Halkidiki exista deja un număr semnificativ de localităţi fondate de traci şi pelasgi, printre care Potidaia, Sani, Mendi, Afitis, Toroni şi Olinthos, aceasta din urmă devenită capitala unui regat cucerit în 379 î. Hr. de spartani. În 348 î. Hr. Filip II anexează regiunea regatului Macedoniei. În perioada elenistă sunt întemeiate primele mari oraşe: Kassandreia şi Ouranopolis (în 315 î. Hr.) şi Antigoneia în 280 î. Hr... În 168 î. Hr. regatul Macedoniei este cucerit de romani.

Creştinismul pătrunde în Halkidiki în anul 50 d. Hr., odată cu sosirea Sfântului Pavel la Philippi, după care, timp de secole, regiunea a făcut parte din puternicul Imperiu Bizantin, traversând totuşi o perioadă de mari frământări legată de năvălirea popoarelor migratoare. În secolul al IX-lea se construiesc primele mănăstiri pe Muntele Athos şi se întemeiază statul monastic, a cărui independenţă va fi recunoscută şi respectată de către turci şi după căderea Macedoniei sub Imperiul Otoman, în 1430. În timpul ocupaţiei turce, Halkidiki, ca de altfel întreaga Grecie, a avut mult de suferit. Scânteia speranţei, aprinsă în 1821, odată cu izbucnirea războiului pentru independenţă în Peloponez, se va stinge însă rapid, căci turcii îi înving pe răsculaţii din regiune conduşi de Emmanouel Pappas, membru al Eteriei.

Halkidiki nu se va alipi la statul grec decât în 1912, ca urmare a Primului Război Balcanic, lucru pe care mărturisesc că nu l-am ştiut până acum. După războiul greco-turc din 1919-1922, schimbul de populaţii a adus în peninsulă o parte însemnată din cei peste un milion de greci care trăiseră până atunci în Turcia. Ei sunt cei care au întemeiat, de pildă, Neos Marmaras sau Dionisos, satul de unde, prin anii 1970-1980, unii localnici au decis că agricultura era o ocupaţie mult prea grea şi nerentabilă şi s-au orientat, în consecinţă, spre turism, întemeind pe ţărmul mării satul Paralia Dionysiou, unde ne-am petrecut noi sejurul în septembrie acest an vezi impresii.

Distracţie, natură, spiritualitate

Aceasta e triada asociată, în general, celor trei braţe ale Peninsulei Halkidiki: de la vest la est, Kassandra, Sithonia şi respectiv Athos.

Dacă despre Athos, al căruit statut aparte este arhicunoscut, nu pot să spun decât că, în calitate de demnă reprezentantă a sexului slab (şi frumos ;)), nu l-am putut admira în splendoarea aşezărilor sale monahale decât într-o croazieră întreprinsă cu destul timp în urmă, în schimb despre celelalte două „degeţele” :) (cum îmi place să le alint) înfipte adânc în trupul Mării Egee mă aventurez să declar că le ştiu destul de bine, fapt la care a contribuit şi excursia de o zi făcută în timpul şederii la Paralia Dionysiou şi dedicată în totalitate (re)descoperirii Kassandrei.

Sunt deci în măsură să afirm cu tărie că a reduce Kassandra la ideea de distracţie iar Sithonia la aceea de natură sălbatică reprezintă nu numai o dovadă de necunoaştere, ci şi de superficialitate. E ca şi cum ai zice că în Sithonia nu sunt facilităţi de divertisment iar în Kassandra n-ai unde întâlni peisaje frumoase.

Ce-i drept însă, Kassandra este cea mai populată şi mai animată zonă din Halkidiki, cu cele mai multe staţiuni, plaje, taverne şi baruri. Este şi locul de desfăşurare a celor mai mari festivaluri din zonă, la Siviri şi Sani. Cu alte cuvinte, oferta sa este completă şi se adresează atât iubitorilor de linişte şi relaxare, cât şi celor veniţi cu gândul la distracţie, căci staţiunile înşirate de-a lungul ţărmurilor şi satele şi orăşelele din interior sunt extrem de diverse ca factură.

Iar noi ne-am început excursia cu localitatea cea mai apropiată de reşedinţa noastră temporară din Paralia Dionysiou.

Nea Moudania

Deşi nu se găseşte pe „degeţel” ci la vreo 10 km de intrarea în peninsulă, acest oraş cu 17.000 de locuitori este considerat ca făcând parte din Kassandra. Mulţumită poziţiei sale, constituie o bună bază de explorare atât a Kassandrei, cât şi a Sithoniei. Nu frapează prin nimic, poate cu excepţia unei biserici noi de foarte mari dimensiuni, aspectul său fiind cel „clasic” grecesc: bloculeţe cu 2-3 etaje, zugrăvite în alb şi cu terase spaţioase. Uşor labirintic, este puţin cam greu să te descurci prin el, mai ales din cauza puţinătăţii indicatoarelor. În rest, are de toate, de la hypermarketuri şi magazinaşe fel de fel, la un port mărginit de taverne (surprinzător însă de goale într-o seară de vineri, atunci când am ajuns noi altă dată acolo), un centru plin de lume şi o faleză bine garnisită cu cafenele. Plaja este situată în partea vestică, în zona celui mai mare hotel, Ikos Oceania, pe lângă care am trecut de fiecare dată în drum spre Paralia Dionysiou. Nefiind propriu-zis o staţiune, ci un oraş, atrage mai degrabă turişti greci.

În fiecare zi de miercuri, în apropierea terenului de fotbal se organizează cea mai mare piaţă agro-alimentară din Halkidiki, un bun prilej de a vă aproviziona cu cele necesare (în cazul în care sunteţi cazaţi în sistem self-catering) la preţuri ceva mai mici decât cele practicate la mini-marketurile din staţiuni. Am constatat cu ochii noştri acest lucru şi drept urmare am cumpărat dn piată, într-o incursiune întreprinsă în acea zi anume din săptămână, fructe şi legume, dar nu şi peşte, midii şi creveţi; pentru aceste articole ne-am deplasat în centru la o pescărie. Adaug şi că piaţa este totodată şi bazar, cu nenumărate tarabe cu confecţii, obiecte de uz casnic, carpete şi multe altele.

Canalul Potidaia şi Nea Potidea

Singura cale de acces în Kassandra o reprezintă podul de 18 m înălţime construit în 1970 peste Canalul Potidaia/Potidea. Canalul navigabil, de 1.250 m lungime şi 80 m lăţime, are o vechime apreciabilă: se pare că ar fi fost săpat din ordinele regelui Kassandros pe la finele secolului al IV î. Hr., cu scopul de a uni golfurile Thermaikos (aflat la vest de Kassandra) şi Toronaios/Toroneos (care desparte braţele Sithonia şi Kassandra), dar şi pentru a proteja antica cetate numită Portes, căci de-a lungul canalului s-au ridicat ziduri cu turnuri de apărare, din care s-au păstrat câteva fragmente.

Într-adevăr, canalul reprezintă o „poartă” de intrare în Kassandra care creează impresia că „degeţelul” ar fi o insulă. Fapt amuzant, multă lume nici nu ştie de existenţa lui, căci din maşină, de pe pod nu îţi dai seama că dedesubt e apă! :) Imediat după ce am traversat podul noi am oprit la o benzinărie iar eu m-am dat jos din maşină şi am revenit pe pod pentru a fotografia canalul. Am avut şansa să surprind chiar şi un vas, dar din păcate am pozat numai latura dinspre golful Thermaikos, deoarece nu am putut traversa din cauza traficului. Am remarcat totuşi că localitatea Nea Potidea se întinde pe malurile ambelor golfuri şi în depărtare, pe deal, am zărit biserica închinată Sfintei Fecioare şi plaja, despre care am citit că ar fi lungă, cu pietricele, şi ar avea în capăt şi un mic port pescăresc.

Nu am intrat în Nea Potidea, ci ne-am continuat drumul pe ţărmul vestic al Kassandrei, cel mai animat şi mai plin de staţiuni. Aici ar trebui probabil să precizez că şoselele din Kassandra sunt bune, însă în localităţi mai întâlneşti şi mici denivelări iar marea problemă este lipsa, pe alocuri, a indicatoarelor rutiere şi a panourilor ce semnalizează obiectivele turistice. Prin urmare, va trebui să staţi cu ochii în patru dacă doriţi să nu le rataţi.

Nea Fokea

În Nea Fokea, o localitate relativ mărişoară pentru standardele kalkidikiene, cu vreo 1.500 de suflete, dar mult mai nouă, fiind întemeiată după 1922 în urma schimbului de populaţii între greci şi turci, ne-am oprit în zona unui golfuleţ, unde ne-am lăsat vrăjiţi de culoarea sinilie a mării, cu reflexii turcoaz, de fâşia îngustă de plajă cu nisip grosier în unele porţiuni iar în altele cu nisip mai fin, de bărcile pescăreşti printre care se strecurase şi un iaht şi mai ales de conturul braţului Sithonia, abia vizibil totuşi în depărtare în razele puternice ale soarelui. Era încă devreme şi la terasa cu mese aşezate chiar în buza apei abia se făcea mise en place-ul.

Din golfuleţ am zărit la vreo 50 de metri mai încolo, pe un deal, Turnul Sfântului Pavel, de care ne-am apropiat curioşi. Este tot ce a mai rămas din vechiul sat Agios Pavlos, ridicat la rândul său pe locul anticei colonii greceşti Phocae/Phokaia/Fokaia. Turnul datează probabil de la începutul secolului al XV-lea, când Ioan al VII-lea Paleologul, Basileu al Thessaliei, despot al Lemnosului şi Salonicului, a donat mânăstirii Sf. Pavel din Athos terenurile din această zonă pentru întemeierea unei aşezări monahale. Turnul în stil bizantin, cu înălţimea de 17 m, a fost ridicat, se pare, cu materiale luate din ruinele de la Nea Potidea, localitatea învecinată, şi avea scop defensiv. În 1821 a fost loc de refugiu pentru Emmanouel Pappas, liderul local al răzvrătiţilor greci. S-au păstrat şi două clădiri care au servit drept dependinţe ale mănăstirii. Astăzi, din câte am citit, în faţa turnului se organizează vara evenimente culturale.

Oricât de pasionată de istorie sunt, trebuie să recunosc că mult mai captivantă mi s-a părut priveliştea mării de pe dealul destul de golaş pe care se află turnul. M-au impresionat şi numeroasele hoteluri şi restaurante, din care am dedus că staţiunea este suficient de animată pentru a asigura un sejur deloc plictisitor.

Afitos

Panoramele superbe ne-au însoţit şi în Afitos/Afithos/Afitis, un sat tradiţional cu străzi înguste, în pantă, pavate cu piatră, acesta fiind şi materialul de construcţie folosit la ridicarea majorităţii caselor. Nu mai puţin de 28 de secole poartă el în spate în calitate de una dintre cele mai vechi aşezări din Kassandra. În antichitate era vestit pentru templul şi oracolul lui Ammon Zeus şi sanctuarul lui Dionisos, din care nu au mai rămas decât nişte ruine înspre sud, către Kallithea. După ce am vizionat imaginile pe internet, am decis că situl arheologic nu merită osteneala unei vizite.

Indicatorul de localitate era poziţionat atât de „discret” încât l-am zărit în ultima clipă şi, după ce l-am depăşit, Adrian a fost nevoit să facă o întoarcere neregulamentară pe şosea, spre iritarea celorlalţi participanţi la trafic. »:( De bine, de rău, am reuşit totuşi să pătrundem pe o străduţă în „centru”, unde am găsit localnici vârstnici aşezaţi la taclale la o tavernă, cu o cafeluţă în faţă, dar mai ales turişti atraşi de priveliştile spectaculoase ce se deschid din vârful dealului către plaja aflată jos, una cu nisip grunjos şi cu pietre mari la ţărm. La ea se ajunge coborând şiruri de trepte dar şi pe o alee foarte cotită, cu maşina, care se poate lăsa apoi în imediata apropiere a mării, printre tufişurile răzleţe (numele „afitos” înseamnă, de altfel „fără plante”). De sus, de pe terasele belvedere special amenajate, marea, în nuanţe aproape ireale de turcoaz şi albastru, ţi se întinde în întreaga sa splendoare în faţa ochilor, până hăt departe, către braţul Sithonia, în timp ce cafenelele pline de decoraţiuni de bun gust te ademenesc să le calci pragul.

Un frappé şi un fresh de portocale am consumat şi noi în micul scuar din faţa bisericii Agios Demetrios, cu cupolă în stil bizantin, ridicată de localnicii îndărătnici, în ciuda opreliştilor puse de turci, pe la 1858. Am făcut apoi un tur al satului, care cuprinde un muzeu de folclor şi câteva case memoriale ale unor artişti greci cunoscuţi, pe care însă, din lipsă de timp, nu le-am putut vizita. Ne-am oprit însă la unul din numeroasele magazine de suveniruri, de unde am cumpărat câteva nimicuri, printre care obligatoriul magnet de frigider, şi ne-am întreţinut cu vânzătoarea, o româncă de-a noastră. De la ea am aflat că sezonul fusese unul de succes şi că mulţi români aleseseră să-şi petreacă vacanţa la Afitos ori măcar să-l traverseze în excursii cu maşina, aşa ca noi.

Nici nu e de mirare, căci atmosfera relaxată şi priveliştile m-au fermecat şi pe mine şi mi-au rămas la suflet.

Kallithea

De o experienţă total diferită am avut parte în această staţiune mai mare, mai sofisticată şi mai cosmopolită, preferată de mulţi conaţionali pentru plaja cu nisip fin, dar mai ales pentru multitudinea de restaurante, baruri, cluburi şi magazine (inclusiv de blănuri, o afacere exclusiv rusească mai nou, din câte am înţeles). Într-adevăr, şi nouă orăşelul ni s-a părut destul de animat, chiar dacă nu-şi justifică neapărat (cel puţin în opinia mea) denumirea, care înseamnă în traducere „pivelişte frumoasă”. În schimb, este locul cel mai potrivit din Kassandra pentru cei pasionaţi de viaţa de noapte şi shopping.

În ceea ce priveşte plaja, marea problemă este aceea că, pentru a ajunge la ea, trebuie să cobori, şi prin urmare la întoarcere să urci un deal cu pantă nu prea domoală. :( Dar jos te aşteaptă nisipul foarte fin, o intrare lină în mare şi... o aglomeraţie aproape ca la noi, la Marea Neagră.:) De ce? Pentru că plaja, cel puţin în porţiunea din faţa hotelului Ammon Deus, unde am făcut şi noi un scurt popas, e prea îngustă pentru a putea „absorbi” atâta puzderie de oameni.

Kriopigi

Şi această staţiune, de dimensiuni ceva mai reduse decât Kallithea însă cu multe vile şi hoteluri, este cocoţată pe un deal, accesul către plaja cu lăţimi variabile, intrare relativ lină în apă şi nisip destul de fin (deşi pe alocuri sunt şi porţiuni cu pietricele) punând aceleaşi probleme ca şi în Kallithea. Numele său înseamnă „izvor rece” – cu referire la o mică apă curgătoare din imediata apropiere. Vestea bună este că aici ai parte de ceva mai multă vegetaţie, fapt de natură (presupun) să mai atenueze din disconfortul zilelor cu arşiţă. În rest, suficiente taverne, locuri de joacă, facilităţi pentru practicarea de sporturi acvatice etc. cât să te ţină ocupat. Loc recomandat pentru familiile cu copii.

Polichrono

Lucrul care m-a frapat cel mai tare la această staţiune, mult lăudată pe diverse site-uri, inclusiv acesta, este faleza unde accesul e permis cu maşina, şi încă pe ambele sensuri! :( Oricât de convenabil ar fi asta pentru leneşi, aşa ca mine, nu pot să nu remarc că ideea de a înghiţi gaz de eşapament în timp ce te prăjeşti la soare sau iei masa la o tavernă nu cadrează cu ideile mele privind vacanţă ideală... Cât despre plimbarea de seară, strecurându-te printre maşini, nici nu vreau să mă gândesc! Adaug aici şi faptul că plaja e îngustă şi – evident – aglomerată, cu pietricele pe mai multe porţiuni, neajuns care nu este compensat, după părerea mea, de mulţimea de buticuri, cafenele şi restaurante. Dar poate sunt eu mult prea exigentă, căci dotările de pe plajă pot satisface şi cele mai pretenţioase gusturi.

Aşezarea (al cărei nume provine de la „polyhro” – multe flori) a fost fondată de locuitori din Eretria (oraş din insula Evia) în jurul anului 650 î. Hr., însă a fost distrusă de huni în secolul al VI-lea d. Hr, fiind refăcută abia cinci veacuri mai târziu. Cei interesaţi de folclor vor găsi aici un muzeu iar pasionaţii de natură pot face o excursie la Lacul Mavrobara din imediata apropiere, unicul din Kassandra, pentru a admira câteva specii rare de broaşte ţestoase.

Hanioti

Iată o altă staţiune preferată de familiile cu copii, mai ales pentru că plaja (ce-i drept cu nisip grunjos amestecat cu pietricele şi cu pietre mari la intrarea în apă) este lungă şi dreaptă, fără pante care să te oblige la eforturi fizice. Deşi destul de micuţ, satul are suficiente locuri de cazare în vile şi hoteluri, dar şi magazine şi restaurante, dispuse mai ales în jurul fântânii şi parcului din centru, precum şi locuri de joacă pentru copii. Numele localităţii provine de la cel al Haniei (Chania) din Creta, de unde s-ar fi tras, conform tradiţiei, primul colonist. Un mare plus cred că este aici vegetaţia bogată, cu mulţi leandri divers coloraţi, palmieri şi cactuşi.

Pefkohori

Aidoma Kallitheei, Pefkohori atrage cu precădere amatorii de distracţie şi viaţă de noapte, staţiunea abundând în baruri şi taverne. Aerul e aici cât de cât respirabil mulţumită pădurii de pin care o înconjoară şi-i dă totodată numele – în traducere, Pefkohori înseamnă „sat cu pini”.

Prin Pefkohori am trecut fără a ne opri deoarece, în urmă cu câţiva ani, făcusem o croazieră de la Neos Marmaras cu debarcare aici, pe braţul Kassandra. Şi-mi aminteam foarte bine faleza înţesată de magazine şi plaja îngustă, foarte aglomerată şi cu pietre mari, inclusiv la intrarea în apă.

Din fericire, în imediata apropiere a acestei staţiuni se află câteva plaje de o mare frumuseţe. Despre care, însă, pentru a nu mă lungi prea mult, voi scrie în articolul următor.

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 8070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI