Descoperind Gozo, cu autobuzul Hop On - Hop Off // partea a doua

TIPĂREȘTE

Coboram in Victoria, unde se incheie ruta nr. 1 a autobuzului turistic.

Ne indreptam direct spre Citadella, despre care citisem atatea si eram nerabdatori sa o vedem. Este asezata in locul cel mai inalt al orasului, o strabunica a ei existand acolo inca din epoca bronzului. Fenicienii si romanii au extins fortificatiile respective. A fost distrusa partial in Marele Asediu iar cutremurul din 1693 a ruinat-o complet. La sfarsitul secoluluial XVII-lea a fost refacuta.

Citadela este o fortareata alcatuita din bastioane unite intre ele prin ziduri masive.

La Citadela se ajunge urcand pe o strada in panta, intrarea fiind libera. Primul contact te impresioneaza prin maretia zidurilor care inconjoara fortareata. Trecand in interiorul zidurilor se ajunge in Piata Catedralei. Acolo ne intampina catedrala Adormirii Maicii Domnului, construita între 1697-1711, in forma de cruce latina. Se plateste la intrarea in catedrala, parca 5 E si 3 pentru seniori. In fata catedralei se afla un numar mare de scari, pe la jumatatea lor aflandu-se statuile papilor Pius al IX-lea şi Ioan Paul al II-lea. Daca exteriorul este impunator, interiorul este deosebit de frumos, adapostind adevarate opere de arta. Am citit ca proiectul bisericii cuprindea si un dom, la care s-a renuntat din lipsa de bani. Dar picturile tavanului, realizate prin tehnica trompe l’oeil, creeaza iluzia unui dom.

Am vizitat si Muzeul Catedralei, interesant si el. Are trei sali: in holul de la intrare (care expune printre altele trasura cu care calatoreau arhiepiscopii), la etaj (galeria tablourilor cu cca 60 de picturi de valoare istorica si artistica) si la subsol (seiful cu argintaria, care contine o mare varietate de obiecte bisericesti din argint, dar expune si un fragment din una din primele bombe care au cazut asupra Vallettei in 1941).

Apoi ne-am plimbat printre bastioane si ziduri, am admirat orasul de la inaltime.

Pana la ora sosirii autobuzului turistic ne-am astamparat foamea cu niste produse de patiserie, pe care le-am mancat din mers, in timp ce ne plimbam pe stradutele Victoriei.

Ne-am imbarcat pentru ruta 2 si am pornit spre estul insulei, ajungand la Marsalforn. Este considerata singura statiune din Gozo, fiind asezata intr-un golf cu peisaje minunate. In apropiere se afla „salt pans”, niste spatii special amenajate pentru exploatarea sarii din mare. Aici se gaseste o plaja cu nisip si altele cu pietris. Multi locuitori ai insulei dar si multi maltezi au aici case de vacanta. Statiunea este plina de scoli de scufundari si centre de inchiriere a barcilor.

Oprirea cu numarul 12 este in Xaghra. Din autobuz vedem o alta biserica impunatoare, numita Sf. Fecioara a Victoriilor si moara de vant.

Mergem pentru inceput la Templele Ggantija, unde intrarea costa 9 E, incluzand si vizitarea morii. Parca si aici a fost reducere pentru seniori.

Despre temple s-a scris mult pe AFA, nu mai reiau. Decat ca ele dateaza din perioada 3600-3200 i. Hr.

Eu nu sunt foarte pasionata de arheologie, poate si asta sa fie motivul pentru care nu am fost foarte impresionata de ce am vazut acolo. Dar asta e parerea mea, nu tineti cont de ea!

Sa le luam pe rand. Intrarea spre temple se face prin nou-construitul Centru de Interpretare (sali cu exponate si o sala de prezentare video) care ofera vizitatorilor posibilitatea de a se familiariza cu diferite aspecte ale vietii din epoca neoliticului. Facem turul acestor sali si, la un moment dat, ajungem in dreptul vitrinei in care sunt expuse unele statuete feminine descoperite in Xaghra Circle, un complex funerar format dintr-o serie de pesteri subterane folosite pentru ingroparea mortilor si care erau inconjurate de o incinta cu pereti.

Privind statuetele feminine care stau in pozitia sezut, cu solduri generoase si fata indreptata spre cer si, in special, pe cea din centru, care atinge cu mana dreapta pe cea stanga care se sprijina pe picioare, observ un zambet larg pe fata Marilenei din grupul nostru, care exclama: „Asta seamana foarte bine cu perechea Ganditorului de la Hamangia!!! . Ganditorul nostru romanesc, pe care o comisie UNESCO l-a inclus in anul 2000 pe o lista scurta de 10 artefacte ale lumii care nu ar trebui sa dispara niciodata. ”

Pe feribot, la intoarcere, am discutat mult pe aceasta tema. Prietena noastra este foarte atrasa de preistoria Romaniei, de fapt a spatiului pe care se afla acum tara noastra si a lecturat destule carti si articole pe marginea acestui subiect. Discutia cu ea mi s-a parut mai mult decat interesanta, asa ca va cer permisiunea sa fac o parenteza pe acest subiect.

Ea ne-a spus ca cercetarile efectuate cu mijloace stiintifice de ultima generatie de catre oameni de stiinta de diferite nationalitati, cum ar fi americani, sud-americani, britanici, rusi si, mai ales, romani (dar pe ai nostri nu ii credem in ruptul capului, fereasca Dumnezeu!) au concluzionat ca este din ce in ce mai evident ca in acest spatiu a existat o mare civilizatie preistorica, extinsa printr-o combinatie de difuziune culturală si migratie dincolo de zona noastra spre Europa, Asia si Africa de Nord.

De altfel, se poate face documentarea in privinta marilor culturi neolitice care s-au succedat pe teritoriul actual al tarii noastre (printre altele Hamangia, Cucuteni, Gumelnita etc.) si care erau societati matriarhale, pasnice, care se indeletniceau cu agricultura, cresterea animalelor, olaritul si practicau cultul soarelui si al fertilitatii, exact ca si cea a locuitorilor din Neolitic ai insulei Gozo care isi practicau ritualurile in templele pe care le-am vizitat astazi.

Ne-am amuzat cand Marilena ne-a zis ca fiind cu ochii la statuetele din vitrina si cu gandul la preistoria Romaniei, in minte i-a venit o replica a lui nea Marin din celebrul film in care acesta este si taran si miliardar: „Pai eu stiu pe unde o fi umblat taicu? ”, raspunzand astfel uimirii nepotului sau in momentul in care acesta descopera ca infatisarea miliardarului este identica cu cea a unchiului sau.

Asa si noi. Pai stim noi pe unde or fi umblat stravechii nostri inaintasi? Sa fie posibil ca acestia sa fi migrat peste mari si tari pana intr-o indepartata insula din Mediterana, aducand cu ei mestesugurile, odata cu conceptiile lor despre viata si zei? Prietena noastra ne spune ca pentru ea, doar pentru ea, raspunsul este afirmativ. Sentimentul care a incercat-o privind acele statuete a fost acela de confirmare „pe teren” a ceea ce ii aparuse mai mult ca o ipoteza in scrierile cu subiectul preistorie parcurse pana in acel moment.

Aceasta a fost paranteza, scuze daca v-am plictisit.

Sa revenim. Cu bucuria in suflet si soarele in priviri, iesim din muzeu printr-un tunel foarte scurt si ne indreptam spre situl cu templele pe o carare mai larga, excelent amenajata, care ofera vizitatorilor imagini deosebite ale peisajului natural care inconjoara Ġgantija.

Templele, in sine, nu sunt spectaculoase. Cel putin nu in raport cu asteptarile noastre. Dupa cele citite despre acest obiectiv, ca este considerat a fi unul dintre cele mai vechi monumente din lume inca in picioare, precedand Stonehenge-ul si piramidele egiptene, ne asteptam sa vizitam o constructie straveche, ce-i drept in ruine, care sa ne sugereze ca ar fi avut functiunea de templu. La fata locului, am avut imaginea unei gramezi imense de pietre preistorice, sustinute pe alocuri de schele de sprijin, in interiorul carora mai exista blocuri mari de piatra de aceeasi origine preistorica, de diferite dimensiuni, aranjate in interior astfel incat sa sugereze ca intr-un anumit loc a fost un altar, intr-altul o usa care pastreaza urmele sistemului de inchidere, intr-altul o vatra in care ardea focul ritualic etc.

Suntem, totusi, intelegatori. Templele au o vechime de peste 5000 de ani, la ce ne puteam astepta? Si fiind inscrise in patrimoniul UNESCO, nici nu cred ca se poate interveni prea mult asupra lor in ideea de a le restaura pentru a le aduce la forma originara intuita de arheologi.

Parasind situl cu templele, in urma comparatiei pe care o facem intre actiunile de promovare pe care le fac strainii pentru un obiect sau obiectiv cat de mic care apartine patrimoniului istoric si cele pe care le fac responsabilii romani cu aceasta promovare, tragem pentru a nu stiu cata oara amara concluzie ca noi nu stim, de fapt, ce comori avem in curtea noastra si nu stim cine suntem cu adevarat.

Multe din culturile neolitice de pe teritoriul Romaniei au fost pentru vremurile respective varful dezvoltarii culturale, artistice si tehnologice de pe continentul european, un fel de Germanie a Europei de astazi, dupa cum foarte inspirat se exprima cineva intr-un articol de specialitate. Iar un istoric intervievat intr-un documentar despre civilizatia Cucuteni afirma ca in siturile arheologice s-au descoperit mii de statuete din acea perioada, spre deosebire de centrul si vestul Europei unde exista foarte putine astfel de artefacte. In Austria de exemplu a fost scoasa la iveala o singura statueta care a fost expusa intr-un spatiu extrem de generos pentru marimea ei si la loc de mare cinste intr-un muzeu.

In fine... Scuze pentru divagatie. Nu ma pot abtine sa nu fac astfel de comparatii...

Fiind o ora destul de inaintata, ne indreptam grabiti catre Moara Ta’ Kola.

Moara de vant, Mithna Ta' Kola, a fost interesanta. Aici sunt expuse vechi obiecte casnice si mestesugaresti. De asemenea, sunt amenajate cateva incaperi cu mobilier vechi. Ne-am amuzat, deoarece noi, seniorii, am constatat ca o parte dintre obiectele expuse aici le avem sau le-am avut in casele parintesti, noi fiind nascuti si crescuti la tara.

Am vazut la loc de cinste o lampa cu petrol; aflati ca trei dintre noi le-am avut in case in primii ani ai copilariei. Nu pot spune ca am invatat sa scriu la lumina ei, pentru ca aveam ore dimineata si terminam temele pana la lasarea intunericului, dar stiu ca cea mai mare grija a parintilor mei era sa nu ramana fara lampa de rezerva si petrol. Imi amintesc si ca stiam sa sterg sticla, cu un fus si o carpa, sa tai fitilul. Nici fierul de calcat cu jar, lada de zestre sau masina manuala de tocat carne nu ne erau straine.

Ultimul punct din lista noastra era vizitarea Pesterilor de Alabastru numite Xerri’s Grotto si Ninu’s Cave, aflate in proprietate privata. Prima se afla sub o locuinta si a fost descoperita in 1924 de bunicul proprietarului actual, in timp ce sapa o fantana. A doua se afla in spatele altei locuinte si a fost descoperita in 1888. Ambele sunt electrificate si se pot vizita doar condusi de un membru al celor doua familii. Noi nu le-am vazut, din pacate, desi timpul ne permitea. Dupa iesirea de la moara, nu prea ne orientam incotro sa mergem pentru a le gasi. Dintr-o casa tocmai iesea o doamna, pe care am intrebat-o ce si cum. S-a oferit sa ne conduca pe un drum mai scurt. Dar la usa casei nu a raspuns nimeni, a dat si cateva telefoane, fara succes.

Ne-am multumit sa mai citim informatiile despre cele doua pesteri si sa privim pozele de pe net!

Ziua dedicata insulei Gozo se apropia deci de final. Imbarcarea in autobuz, cu directia Ramla.

Nu am mai coborat, pentru cei interesati spun doar ca aici se poate sta la soare pe plaja cu nisip rosu si se poate vizita pestera lui Calypso, unde legenda spune ca Ulise ar fi stat timp de sapte ani.

Urmeaza apoi satul Nadur si punctul terminus, portul Mgarr. Iar aici, la terminalul de feribot din Mgarr, apare maaaarea surpriza!

In asteptarea momentului in care ne vom imbarca, ne-am asezat pe o banca, ne-am linistit si, brusc, uitandu-ne in fata, pupilele ni s-au marit a uriasa mirare cand, pe peretele din stanga al intrarii spre culoarul cu toaletele, ne rasare in fata ochilor cuvantul „Prim Ministru”. Uaaau!!! Ce-i asta??!! Citim cu viteza luminii tot ce scrie pe placa inaugurala din sticla amplasata pe acel perete si, pentru cateva fractiuni de secunda, ni se taie respiratia si ne uitam lung unii la altii. Pe placa scrie asa: „Terminal Ta’l~IMgarr / Inawgurat / mill - Onor. Lawrence Gonzi / Prim Ministru / 21 ta’ Frar 2008”.

Nu „Inaugurated”, nu „Inauguré”, nu „Inaugurato”, ci „INAWGURAT”. Nu „Prime Minister”, nu „Premier Ministre”, nu „Primo Ministro”, ci „PRIM MINISTRU”. Imortalizam intr-o fotografie placa inaugurala iar prietena noastra, cu gandul la exponatele din muzeul templelor trage concluzia (posibil fantezista): „taicu” nostru a umblat si pe aici!

Dincolo de gluma, a fost total neasteptata mica „descoperire” (scuzata sa-mi fie lipsa de modestie!), cu atat mai mult cu cat primul beculet de semnalizare s-a aprins in muzeul templelor. O sa cer ingaduinta pentru faptul ca am redat aici impresiile in forma bruta legate de subiectul acestor asemanari de cuvinte, dar ne-a impresionat mult faptul ca la 2.845,50 km pe uscat sau 1.420,70 km pe calea aerului distanta de Romania am descoperit intr-un mic arhipeleag din Marea Mediterana, pe langa fascinante urme ale trecutului si realizari arhitectonice si artistice de exceptie, si o fărâmă dintr-un trecut misterios, cu care si noi romanii este posibil sa avem foarte multe in comun.

Din momentul in care am citit placa inaugurala, Malta ne-a devenit si mai draga.

Mai mult, ajunsa acasa, in Romania, Marilena a inceput o cautare febrila pe internet a unor cuvinte in limba malteza care se scriu asemanator sau identic cu cele din limba romana. Si iata ce a gasit pe site-ul etranslator.ro: parlament (Ro) = parlament (Mt), deputat (Ro) = deputat (Mt), teatru (Ro) = teatru (Mt) (este atasata articolului si dovada cu poza Teatrului Astra din Victoria), armată (Ro) = armata (Mt), patrimoniu (Ro) = patrimonju (Mt), guvern (Ro) = gvern (Mt), muzeu (Ro) = mużew (Mt), trofeu (Ro) = trofew (Mt), craniu (Ro) = kranju (Mt), fabrică (Ro) = fabbrika (Mt), acuzat (Ro) = akkużat (Mt), afacere (Ro) = negozju (Mt) (si in romana forma veche era „negoț”). Si sunt foarte optimista banuind ca sunt mult mai multe care se scriu ca si la noi, chiar daca, probabil, se pronunta altfel. Minunat! Mi-nu-nat!

Iar cuvintele malteze de mai sus care se scriu identic ca in limba romana, au diferente de una sau mai multe litere in plus sau in minus in limbile cu care se spune ca se aseamana cel mai bine limba romana (italiana, spaniola, portugheza, franceza). In plus, in aceste limbi au vorbit o parte din reprezentantii acelor 8 „langue” apartinatoare Ordinului Ioaniților, iar influentele ar fi trebuit, teoretic, sa se regaseasca in limba vorbita a maltezilor, in conditiile in care Ordinul a stapanit sute de ani Malta.

Acum ce sa zic, aceste discutii ne-au captivat pe toti, inclusiv pe mine, astfel incat am devenit foarte curioasa si imi doresc foarte mult sa aflu raspuns la cat mai multe intrebari legate de acest subiect. Nici nu stiu daca exista studii de specialitate sau daca vreun lingvist sau istoric roman a abordat vreodata subiectul. Offf! Dar noi nici macar nu avem reprezentare diplomatica in Malta!

Pana se va intampla minunea (daca se va intampla vreodata) de a afla ceva, sa dam frau liber imaginatiei? Si sa ne explicam dorinta noastra, a tuturor celor sapte din grup, de a mai ajunge neaparat in Malta ca pe un soi de chemare a „familiei”? De ce nu? In vacanta este permis aproape orice, chiar sa si visam!

Revenind la cele lumesti (sper ca nu v-am plictisit cu divagatiile mele), fiind tarziu, era o coada foarte mare la feribot, dar ne-am imbarcat la timp. Pe drum am dezbatut impresiile zilei si am dat verdictul in unanimitate: a fost o zi minunata, am vazut multe locuri, intr-un timp scurt si am avut parte de surprize neasteptate. Am vorbit cu alti turisti romani care optasera pentru transportul in comun si am aflat ca ei au vazut mai putin decat noi. Deci sustin ceea ce am spus in primul articol, cred ca am facut o alegere buna optand pentru autobuzul turistic.

Fiind sapte oameni, sansele ca autobuzele sa nu opreasca in statii cresteau considerabil.

Finalul zilei a fost greu. Dupa ce am coborat de pe feribot, ne-am indreptat spre statie. Vedem un 222 aproape gol, bucurie mare. Ne alegem locurile si asteptam sa apara soferul pentru a cumpara bilete. Intre timp s-a umplut ochi! Apare cineva in uniforma care ne spune sa coboram, acel autobuz era parcat, statia nu era acolo. Si avea dreptate.

In statie puhoi de lume, tot feribotul era acolo! Si ca sa fie tacamul complet a inceput sa si ploua un pic. Cand a venit autobuzul am fost fericiti ca am reusit sa ne urcam, intr-o inghesuiala de nedescris. Nici nu trebuia sa ne tinem de ceva, ne sprijineam unii de altii. Am calatorit asa cam o ora, apoi am gasit locuri pe... treptele din spatele autobuzului.

Am coborat cu doua statii mai devreme, pentru a ne orienta asupra unui loc pentru cina, pe cele din jur le vazusem cu o seara inainte si niciunul nu ne facuse cu ochiul.

Seara s-a incheiat foarte placut la restaurantul Mason’s Bistro, pe care l-am ales fara a avea nicio informatie. Preturile erau cam la fel cu ale altor restaurante, arata bine, era pe faleza si avea laturile inchise cu ceva de plastic, contra vantului. Cum am mai spus, acolo am mancat si in serile urmatoare.

In concluzie, Gozo este un loc care merita vizitat. Celor care au timp, le recomand doua zile, nu se vor plictisi. Noi ne multumim cu ce am vazut, astfel incat putem spune: AmFostAcolo, in Gozo!

---

VIZUALIZĂRI: 2978 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI