Prin Insula Terceira vulcanică

TIPĂREȘTE

Spuneam într-un review anterior, vezi impresii, că mergând de la Praia da Vitoria circa 20 de kilometri pe drumul EN5-2A, am ajuns la o intersecție bine indicată și personalizată printr-un monument, un con de vulcan, foarte vizibil.

Eram în Caldeira Guilherme Moniz, craterul celui mai mare vulcan din insule, care a dat naștere la câmpuri de lavă, cupole și peșteri de lavă, la “fumaroles”, “guri de aburi” și la izvoare termale, cele mai frumoase și spectaculoase fiind Gruta Algar do Carvao, la care se ajunge mergând la dreapta, Furnas do Enxofre și Gruta do Natal dacă mergi la stânga continuând pe EN5-2A.

Cele două “grutas”, “peșteri” sunt strâns legate una de alta având aceleași origini, același program de vizitare, zilnic între orele 14:00 și 18:00, putând fi vizitate împreună contra unei taxe de 9 euro, sau separat, 6 euro de fiecare. Sunt două peșteri vulcanice foarte diferite, prima fiind o peșteră verticală cu multă vegetație, a doua este orizontală, cu mai puțină verdeață. La prima peșteră am ajuns în jurul orei 14:30, se deschisese de puțin timp și parcarea era mai mult goală. A fost bine pentru că în interior era mai puțină lume, am vizitat în tihnă. La întoarcere parcarea se umpluse și erau mulți turiști.

Gruta Algar do Carvao este o peșteră verticală, un horn vulcanic remarcabil cu un crater ovaloid cu dimensiuni de circa 15 pe 20 de metri la suprafața pământului, și, în jos la 100 de metri, o lagună cu ape limpezi alimentată de ploi și de câteva mici izvoare. Când Am Fost Acolo, în luna iunie, iazul avea apă, dar în anii secetoși și în timpul verilor seacă foarte mult, uneori complet.

Denumirea ei, provine din “Algar”, în portugheză “Cavitate Verticală, Horn” și din “Carvao”, tradus prin “Cărbune”, aici în sensul de “Înnegrit, Acoperit de Funingine”.

Am început vizita coborând mai întâi printr-un tunel amenajat cu scări de beton, bine întreținute și iluminate, apoi am continuat pe alte alei și scări până la suprafața iazului și de acolo la alte puncte de belvedere. Am întâlnit zone cu plafonul și pereții căzuți, dar și zone acoperite de obsidian, lava neagră, netedă și lucioasă solidificată în apă, primele datorate alunecărilor de teren, ultimele datorate curgerii lavei spre interiorului hornului de fum. Mi-au plăcut stalactitele și stalagmitele alb albastre, de opal ce pot ajunge până la un metru lungime și 40 – 50 centimetri în diametru, am admirat voalurile roșiatice care se zăresc pe pereți și pe tavane, dar cel mai mult m-a impresionat feericul colorit alb lăptos, galben, portocaliu roșcat, albastru, mov, verde, negru și alte nuanțe al zonelor iluminate electric, care văzute prin obiectivul aparatului foto sunt deosebite.

Am întâlnit în cursul plimbării mele o mare varietate de plante, la suprafață vegetația pădurilor umede și a turbei, iar pe con și crater plante, de care până acum nu am auzit, plante hepatice, plante vasculare, plante spumă, unele cresc și la noi, altele sunt endemice. În zonele mai retrase am văzut mușchi, mulțime de alge verzi și mucegaiuri. Pentru că peștera are acest horn prin care lumina își face loc este foarte interesant să vezi cum vegetația își cere drepturile și pătrunde în interior... Un loc unic, o plimbare în inima unui con vulcanic, nu am mai văzut așa ceva până acum, ... am recidivat apoi în Insula Pico unde am văzut o altă minune, puțin altfel, sper să scriu...

Ca faună am întâlnit la suprafață pasări specifice insulelor, vrăbii, pițigoi, mierle, ... cu fundal sonor permanent, ... iar în interiorul vulcanului se găsesc scarabei endemici, miriapode, păianjeni și alte vietăți adaptate condițiilor din conul vulcanic, pe care nu le-am prea văzut. În zona casei de bilete este amenajată o mică expoziție care prezintă peștera, forme de lavă întărite, vegetație...

După circa 45 de minute de plimbare am revenit la suprafață și cu magnificele culori pe retină, cu imaginile din peșteră greu de uitat, am ajuns în parcare și de aici înapoi la intersecție, apoi la Furnas do Enxofre, un câmp cu fumarole de sulf, aflat la 1,2 kilometri, câteva minute de mers cu mașina pe drumul EN5-2A.

Situat central în Insula Terceira, la peste 600 de metri deasupra nivelului mării, Furnas do Enxofre pare un loc mistic prin spectacolul vaporilor fierbinți ce ies din pământ, se învârt prin aer pentru ca apoi să dispară în înălțimi.

Cîmpul de sulf a fost transformat în parc, cu o pasarelă de lemn construită pentru a face plimbarea mai ușoară, relaxantă, dar care, în același timp, protejează habitatele și păstrează peisajele integre. Mi-a plăcut plimbarea, traseul propus, a cuprins cele mai importante aspecte ale câmpului și are mai multe panouri informative, bine documentate și bine marcate, plasate de-a lungul pasarelei.

Temperatura gazelor vulcanice este la suprafața pămîntului, de aproape 100 grade Celsius, în interior fiind mult mai fierbinți. Sunt gaze agresive, mult hidrogen sulfurat și dioxid de sulf, apoi dioxid de carbon, metan și alte gaze, care împreună cu temperaturile înalte au produs, de-a lungul timpului, mari schimbări în rocile din jur, pe care le-au colorat cu cristale galbene de sulf, roșiatice de fier și albicioase de oxizi de aluminiu, și au afectat și vegetația, apele fiind acoperite cu o mulțime de alge, stâncile de o mulțime de mușchi.

De la panoul informativ aflat la intrarea în parc am pornit pe partea stângă a pasarelei oprindu-mă la primul punct de belvedere întâlnit și la prima poză cu gazele ce țâșnesc prin crăpăturile pământului. Se simțea foarte tare mirosul de sulf, dar valurile de gaze te făceau să uiți de el. Câteva poze cu vaporii ce ies din pământ sau urcă spre nori, poze cu peisaje mai apropiate sau mai depărtate și mi-am continuat plimbarea spre alt punct de belvedere, “miradouro” cum este numit acolo, alte poze, alte fumarole, alte peisaje, alți turiști întâlniți, plecare spre alt punct…

După vreo 30 de minute reveneam la panoul de la intrare, făcusem turul complet, pozasem și admirasem mulțimea plantelor, unele endemice, “iarba neagră” cunoscută cu frumoase flori mov, “afinii azoreeni”, arbuști grațioși, veșnic verzi, “salcia argintie” strălucitoare în lumina soarelui, trecusem prin pădurea de “dafini azoreeni” care, cu parfumul lor m-au făcurt să uit de fumarolele sulfuroase.

Am revenit în parcare și mi-am continuat drumul spre următorul obiectiv, Gruta do Natal, aflat la circa 5 kilometri, nord-vest.

Gruta do Natal, numită inițial Galeria Neagră, este cunoscută după Crăciunul din 1969, când a fost sfințită și deschisă publicului, ca Peștera de Crăciun.

Pestera este o formațiune geologică complexă creată, în urmă cu ani, nu se știe când, de lava fluidă, acum solidificată, care a curs în direcții diferite, formând mai multe tuneluri, ramificații și protuberanțe laterale.

În jurul orei 16:15 prezentam la intrare biletele combinate cumpărate la Algar do Carvao și primeam căștile de protecție, organizatorii s-au gândit la protecția noastră, apoi am coborât destul de brusc în peșteră, pe niște scări din beton nu prea late, bine iluminate.

Tunelul principal are o lungime de 700 metri pe un teren neuniform dar fără mari diferențe de nivel, un culoar cu tavan înalt și podea cu pantă usoară, în care căștile și pantofii și-au făcut datoria, un circuit pe care vizitatorul nu este nevoit să-l parcurgă pe același traseu de două ori. Mi-a plăcut această idee, ca și multele panouri ce oferă informații bogate și diversificate despre istoria științifică și geologică a ei, plasate pe traseu. Sunt prezentate și tipurile de lavă și forma acestora de curgere. Am mers bine, călcam practic pe lava întărită cu denivelări, aveam însă pantofi serioși și nu am avut probleme. Spre ieșire am avut o porțiune în care m-am aplecat zdravăn, am mers practic pe vine….

Și aici am întâlnit aceleași jocuri de culori ca în Algar do Carvao, dar nu avea atât de multă vegetație, aici predomină negrul-cenușiu, nu verdele… Iar am prins în imaginile aparatului luminile de culori diferite ce se reflectă pe pereții peșterii.

După circa 30 de minute de plimbare am revenit la intrare și am vizitat magazinul de suveniruri și mica, dar interesanta, expoziție cu stalactite, stalagmite și alte formațiuni de lavă colectate din peșteră, amenajată în holul de la intrare. Am ieșit și am admirat zona de un verde smarald, pădurea deasă de brazi și Lagoa do Negro care secase cam mult și părea acum un iaz...

Am mers apoi pe alee spre stânga circa 200 metri până la indicatorul cu traseul de mers pe jos numit Misterios Negros, traseu circular de circa 4,9 km, timp 2,5 ore, explicat foarte bine pe panou ce prezintă o parte din geositul Caldeira da Serra de Santa Barbara. Pentru amatorii de drumeții era ceva deosebit, noi nu aveam timpul necesar, trebuia încă o zi…...

Aceste trei obiective sunt deosebite, foarte frumoase și interesante, de neratat, așa înțelegi frumusețea naturală a insulei Terceira și de ce nu a Azorelor.

Am citit despre ele, am scris mai puțin pentru că descrierea lor în cuvinte nu se compară cu ce am văzut în poze, ale mele sau ale altora, poze ce nu reflectă în totalitate imaginile văzute cu ochiul liber. Acestea mi-au plăcut foarte mult, sunt cu totul și cu totul deosebite, și pot spune că, deși am făcut sute de poze, vizualizări ca acestea nu am mai întâlnit…

Ca să vizităm aceste trei obiective care merită și trebuie văzute de cei ce merg în Terceira și chiar în Azore am avut nevoie de circa 3 ore, timp suficient, zic eu, pentru a vedea bine aceste frumuseți, pentru a le poza și a le admira…...

---

VIZUALIZĂRI: 1253 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI