Roatan - The adventure island

TIPĂREȘTE

Lucrurile pe care nu le experimentez in fiecare zi sau cel putin regulat – imi fac teama. Chiar si mersul pe bicicleta in primavara dupa mai multe luni de neexersare ma fac sa-mi tremure genunchii pentru cateva momente. Ce sa va mai spun de exemplu despre snorkeling. Doar ideea ca trebuie cu capul sub apa sa respir printr-un tub de plastic –ma face sa am un sentiment de sufocare. Si cu toate ca incerc sa-mi reamintesc cat de fascinanta este viata subacvatica si ca in momentul in care am reusit sa-mi inving teama nu ma mai poti scoate din apa, imi trebuie de fiecare data cel putin jumatate de ora sau chair si mai mult. De aceea ma mira faptul ca azi nu am ezitat nici un moment sa ma arunc in neant legata doar de o sfoara, balanganind peste coroanele pomilor intr-o viteza nemasurabila.

Hotelul la care stam aici pe insula Roatan nu are acces direct la plaja. Dimineata de pe terasa apartamentului vedem marea si rasaritul soarelui este fascinant insa mirosul apei si tipatul pescarusilor imi lipsesc cu desavarsire.

Exista un shuttle bus care ne duce regulat la plaja pe Insula French Key unde am fost si ieri – o insula privata unde au acces gratuit doar clinetii hotelului nostru. Sunt insa asa de putini turisti aici pe insula incat ieri am fost doar noi doi acolo impreuna cu barmanul si chelnerita care ne-au tinut de companie.

Insula este un fel de zona ecologica si de salvare a bebelasilor orfani de maimute care au fost gasiti in jungla fara parinti. Aici sunt crescuti in siguranta pana ajung la varsta necesara pentru a putea fi lasati din nou in natura.

Au siguranta, mancare insa ce le lipseste cu desavarsire este iubirea de mama. Pana acum nu stiam cum plange un bebelas de maimuta – pana ieri. In momentul in care l-am luat pe puiul de mainuta in brate – trebuia doar sa te apropii de ei ca deja intindeau manutele sa-i iei sus – si-a pus capsorul la mine pe piept tinandu-se cat putea de tare de mine si incolacindusi chiar si coada in jurul meu. Atat mi-a trebuit sa-l mangai ca nu l-am mai putut dezlipi de mine. Cu greu am sa uit ochisori plini de lacrimi cand l-am desgatat cu forta de corpul meu…si plansul…ca un bebelas de om.

Azi nu am mai mers la plaja – oricum maine vom schimba hotelul si ne mutam in zona West Bay Beach ce se poate mandrii cu una dintre cele mai frumoase plaje din Marea Caraibe. Asa ca am facut cateva cautari sa vedem ce se afla aici in apropiere si astfel am dat de acest parc.

Parcul ce se numeste el insusi “Extremely Extreme” are cel mai lung traseu de cablu ce ajunge la inaltimi de circa 100 m și distanța intre punctul de plecare si sfarsit este de circa 600 m.

Am urcat cu un jeep pe un drum nepavat si foarte abrupt pana la cel mai inalt punct de pe insula. Insula nu este lata astfel incat se putea vedea marea de pe ambele parti. Am urcat in varful unui copac – probabil cel mai inalt copac din Roatan.

Stateam la marginea platformei privind in vale – capatul traseului nu se putea vedea si ma gandeam – ti-ai dorit din totdeauna sa poti zbura... jump!

---

VIZUALIZĂRI: 4400 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI