Kea (Tzia) — insula stilată, preferată de atenieni

TIPĂREȘTE

Kea era cealaltă destinație a vacanței cicladice de anul acesta și am fost plăcut impresionată încă de la început, de când am pășit pe pământul său. Portul său, Korissia, cu care am luat primul contact, era mult mai mare, mai dezvoltat, oamenii păreau mai emancipați, localitatea mai însemnată.

Despre Kea aflasem că, aflându-se la distanță scurtă față de continent (circa 25 km), este la îndemâna atenienilor care vin să se destindă weekend de weekend, ba și-au luat și proprietăți în insulă, ca să fie siguri că vin să-și descrețească frunțile într-un cadru natural de poveste.

Kea, în comparație cu Kythnos de unde veneam, este mult mai evoluată, mai modernă, mai stilată, nu degeaba și-au pus amprenta mulți atenieni care au case de vacanță aici sau pur și simplu o vizitează fiindcă le place.

 Kea are formă de lacrimă, una alungită, cu dimensiuni departe de a fi considerabile: lungime de 19 km, lățime maximă de 9 km, linie de coastă de 88 km. Se poate lăuda cu vegetație ce constă în principal din „păduri” de stejari, păduri este mult spus, însă este clar că din timpuri străvechi Kea este locul unde stejarii de diverse soiuri sunt răspândiți pe insulă ocupând spații largi cu plantațiile seculare ce asigură „verdele” cu care se mândrește că nu este o insulă aridă. Desigur, plantațiile de măslini și podgoriile întinse de viță-de-vie sunt alte variante de „verde” din insulă.  

Relieful său este deluros, maximul altitudinii apropiindu-se de 600 m, iar infrastructura sa este net superioară celei din Kythnos, insulă cu care o compar fiindcă tocmai o vizitaserăm. Drumurile sunt în stare mult mai bună, insula este străbătută de la nord la sud de două șosele principale, asfaltate și mai late, dar foarte virajate, care unesc localitățile sale mai importante sau mai puțin importante. Din aceste două șosele de bază, pornesc lateral alte drumuri secundare, pietruite, asfaltate sau nu, care duc către plaje sau alte așezări cu pretenții de stațiuni estivale.

 Dacă privim din punctul de vedere al populației permanente, Kea are circa 3.500 de locuitori care trăiesc zi de zi în insulă, dar la fiecare sfârșit de săptămână, precum și în lunile de vară numărul acestora crește semnificativ.

Kea are peisaje pitorești și este fermecătoare, în altă ordine de idei, deține nouă trasee de drumeție bine întreținute și marcate pe măsură, cel cu nr. 6 duce la situl antic Karthea, unul dintre obiectivele de interes deosebit ale insulei.

Kea deține website propriu: https://destinationkea.com/en/ care poate fi de folos celor ce-l consultă, fiind bine pus la punct, bine organizat.

Tzia are două localități principale locuite permanent: Korissia, portul, și Ioulida, capitala, o minune de orășel. Restul așezărilor precum: Vourkari, Kounduros, Pisses, Otzias sunt foarte căutate în sezonul turistic, iar restul satelor precum Kato Meria, Ellinika, Pera Meria sunt prea mici ca să poată fi luate în seamă.

Kea are o istorie foarte bogată, care se reflectă în fiecare colț al insulei până în zilele noastre. Monumente, situri arheologice, obiective arhitectonice și muzee povestesc cele mai fascinante episoade din trecutul insulei.

      Numele său mai vechi era „Hydroussa” , iar cel actual de „Kea” derivă de la eroul Ceos, liderul coloniștilor locrieni din Nafpaktos care au ocupat insula în timpurile străvechi.

   Era neolitică, de când datează prima așezare umană a insulei,  se pare că a fost de mare prosperitate. În anii perioadei arhaice (secolele VII-VI Î. C.)  au fost fondate patru orașe-stat independente și puternice din punct de vedere economic și cultural (Ioulida, Korissos, Karthaia și Poiessia) .

 Aceste orașe aveau structuri politice individuale, deși cooperau între ele în chestiuni de politică externă și securitate. Ioulida se afla în interiorul țării, în timp ce celelalte trei orașe erau situate în golfuri și aveau porturi adăpostite. Acestea făceau comerț cu civilizații îndepărtate precum Egiptul și și-au dezvoltat arta și cultura, construind totodată sanctuare dedicate zeilor, care sunt încă folosite ca locuri de cult. Localnicii din Kea au participat la Jocurile Olimpice antice și și-au bătut propriile monede. Toate cele patru orașe-stat aveau propriile temple și au luptat împotriva perșilor în victoria maritimă de la Salamina.

În 1204, când venețienii au cucerit Imperiul Bizantin, au numit insula Zia, de unde i se trage numele actual, Tzia. În 1537, Kea a fost cucerită de otomani care au deținut-o până în 1821, an în care Kea a fost prima insulă cicladică ce s-a alăturat Revoluției care a dus la Războiul de Independență.

Din 1830, Kea, la fel ca toate Cicladele, a fost inclusă în statul grec nou înființat și a început să dezvolte activități agricole, zootehnice și comerciale. Odată cu dezvoltarea urbană a Atenei în secolul al XX-lea, populația insulei a scăzut semnificativ.

Astăzi, insula Kea se prezintă pe website-ul propriu ca un tărâm promițător pentru cei ce vor să o viziteze, cu multe obiective de neratat, localnici prietenoși și ospitalieri, plaje frumoase dintre care patru premiate cu Blue Flag, atmosferă autentică, nealterată de turismul de masă.

Câteva info organizatorice

Spuneam în articolul de cazare că am închiriat mașină pentru trei zile de la o firmă locală pe nume Leon Rent a Car https://rentacarkea. gr/ cu care ne-am înțeles pentru suma de 60€/zi, la alte companii, mai ales cele de brand, recunoscute, găsind prețuri mai mari, în jur de 80€/zi. A fost vorba de un Fiat Panda, la fel cum am primit cam peste tot în Grecia când am solicitat o mașină micuță, de data aceasta unul destul de fâșneț, cu puțin peste 80.000 km la bord.

Datorită infrastructurii destul de bune a insulei, în cele trei zile am parcurs cam 200 kilometri, iar prețul benzinei a fost de cca 2,4€/litru, ceea ce la final, când s-o predăm, ne-a scos de pe card 44€, însă a meritat din plin, altfel nu am fi văzut atâtea locuri, deci recomand cu inima deschisă închirierea unei mașini, chiar dacă în Kea am întâlnit cele mai mari prețuri din Grecia pentru un asemenea serviciu.

Prima zi, de fapt cea de-a doua jumătatea a acesteia, a fost de instalare în Kea și de familiarizare cu capitala sa, cea care avea să ne găzduiască în vacanță. Următoarele trei zile le-am petrecut hălăduind prin insulă, serile negreșit revenind la cazare și mergând pentru cină în oraș. În ultima zi ne-am decazat, am ajuns în port pentru a preda mașina, apoi, la prânz ne-am îmbarcat pe vas pentru a ajunge înapoi pe continent, la Lavrio.

Ioulida sau Ioulis, un orășel cum nu e altul 

      Ioulida sau Ioulis sau Chora, se-nțelege, este cea mai importantă localitate a insulei, și desigur, în cazul de față, cea mai frumoasă. Încă din taxi-ul care ne ducea la cazare, în timp ce urca șerpuind printre coline, am rămas uimiți de cât de șic era așezarea care ni se dezvăluia treptat în fața ochilor neputându-ne opri din exclamări.

Ioulida este așezată amfiteatric pe două coline Mylon și Kastro, ceea ce o face dificil de abordat, iar în așa-zisa vale dintre cele două dealuri se află centrul său absolut fermecător. Tot orășelul este pietonal, nici nu ar putea fi altfel, aleile sinuoase, foarte înguste sunt greu de străbătut și per pedes fiindcă sunt în trepte, de cele mai multe ori destul de abrupte. Doar la periferie, fie că este vorba de partea de sus, fie că este vorba de cea de jos, șoseaua o mărginește ca o cingătoare și mașinile circulă în voie.      

În capitala insulei, te-ai aștepta ca și în cazul celorlalte insule cicladice să întâlnești biserici cu domuri albastre, să vezi case albe, cubice, cu obloane albastre sau de altă culoare, dar nu, în Kea casele sunt zugrăvite la exterior în nuanțe pastelate și au acoperișuri normale, din țiglă roșie.

În Ioulida sunt câteva repere de nerat pentru orice turist care ajunge acolo, citisem despre ele, așa că nu ne-a fost prea greu să le identificăm.  

După ce ne-am instalat la cazare, am purces la coborât în oraș, mânați de curiozitate. După vreun sfert de oră de cutreierat pe ulițele strâmte, întortocheate, trecând chiar pe sub podine din lemn, ajungem în Plateia Grigoriou Kinits Eriomonion, cea mai de seamă piață a orașului.  Acolo sunt câteva taverne notabile, dar și clădirea neoclasică a fostei Primării ce datează din 1902, o clădire elegantă construită de Ernest Ziller, același arhitect meritoriu responsabil și de Primăria din Syros. Aceasta este decorată în partea de sus cu siluetele a două statui, Apollo și Atena, și astăzi, îndeplinește o funcție pubilcă. Pe latura vestică se pot observa basoreliefuri antice. Vis-á-vis de această clădire stilată, se întinde la sol o tablă de șah de dimensiuni enorme, cu piese pe măsură, un obiectiv care naște un zâmbet asigurat.

Din aleea principală care pornește de la fosta primărie, pe stânga am identificat Muzeul de Arheologie (3€ biletul/pers.), unul dintre cele mai bune din Ciclade, ce expune aertefacte minoice și din cele patru cetăți antice, ceramică, figurine cicladice și o copie în marmură a unui kouros originar din Kea.

Cea de-a doua piață, numită Piatsa se află tot „în vale” , un pic mai încolo, și în afara unor localuri și magazine remarcabile, găzduiește stația de taxi, stația de autobuz, dincolo de care există o mare parcare publică.

De aici, nu ar mai fi decât o aruncătură de băț până la Noua Primărie, transformată din vechea școală cu un rezultat foarte reușit, foarte aproape aflându-se o bisericuță săpată în stâncă, pe nume Panagia Chrysospiliotissa, foarte frumoasă.

 Spre cartierul Kastro am luat-o de la Piatsa pe aleea care se continua drept înainte urmărind indicatoarele, pe sub o arcadă albă aflată pe locul anticei acropole. Venețienii, conduși de Domenico Micheli, au construit aici o fortăreață în anul 1210 cu pietre din zidurile cetății și de la templul lui Apollo. De aici se surprind priveliști pitorești asupra celeilalte coline pe care se cațără casele pitorești.

 Apusul ne-a prins pe drumul spre Leul din Kea,  o sculptură colosală situată la 400 metri nord de oraș, pe o cărare pietruită antică străbătută după ce am trecut de cimitirul orașului.

Leul din Kea datează din secolul al VI-lea Î. C. și face parte din rămășițele cetății antice Ioulis, fiind cunoscut ca apărător al cetății, cu un zâmbet ascuns. Are cam nouă metri lungime, se află pe un postament înalt de vreo trei metri, bine camuflat de copaci și vegetație. L-am găsit relativ ușor, la capătul unei drumeții scurte pe un traseu bine semnalizat.

Ioulida este străjuită de cele 26 mori de vânt care se află cumva deaupra localității pe dealul omonim, Dealul Morilor, construite din piatra cenușiu-maronie a insulei, aflate în stări diferite de conservare, unele într-una mai bună, altele aproape de ruină.

Plajele din Kea, de la cele sălbatice, la cele premiate cu Steag Albastru

   În Kea se găsesc mai mult de douăzeci de plaje, de toate felurile: complet sălbatice și izolate, amenajate mai mult sau mai puțin, accesibile pe șosea asfaltată sau pe drumuri de pământ, culminând cu patru plaje premiate cu Blue Flag. Acestea sunt: Gialiskari, Koundouros, Pisses, situate pe partea vestică și Otziais, situată în nord.

Desigur, noi în peregrinările noastre prin insulă, am vizat în principal plajele ce dețin Blue Flag, însă nu pot uita că primul contact, cu ceea ce înseamnă plaje din Kea, a fost cu plaja Orkos, până la care am parcurs câțiva kilometri buni pe un drum asfaltat, dar foarte îngust și virajat, și cu plaja Sykamia, altă vedetă insulei, până la care drumul abia se asfaltase anul acesta, ambele catalogate drept aproape sălbatice și puțin amenajate, spre deloc. Ambele frumoase și iubite de turiștii care veneau dotați cu de toate spre a petrece ziua întreagă acolo.

Pe urmă am descoperit „grupul” de patru plaje deținătoare de Blue Flag și nu ne-am mai putut dezbăra de acestea, ba chiar am declarat-o pe Gialiskari ca favorită, fiind micuță, aproape de portul Korissia, de nisip atât în apă, cât și pe uscat, dotată cu tot ce este necesar ca turistul să se simtă în largul lui.

Nici celelte trei nu ne-au dezamăgit, dimpotrivă ne-au încântat, Oatzias mi s-a părut ceal mai largă, cea mai aerisită, profund arcuită, cu nisip atât în apă, cât și pe uscat. În plus, aici am avut parte de un concert de muzică ce emana din difuzoare, pusă de niște greci profund mișcați de proaspăta dispariție a starului Georgios Mazonakis care erau nostalgici la piesele artistului.

Pisses nu mi s-a părut doar enormă, dar și prevăzută cu facilități de tot felul care-i fac pe vizitatori să se simtă bine și dornici să revină.

Am ales plaja Koundouros într-una dintre zile pentru bălăceală și băi de soare, și n-am regretat nicio clipă, dimpotrivă ni s-a părut minunată. Am rămas acolo pentru câteva ore bune bucurându-ne de nisipul auriu, fin, de apa limpede, albastră, apoi am luat-o din loc și am vizitat întreaga coastă vestică spre sud, până la plaja Kambi, care ne-a plăcut doar pentru poze, dovedindu-se destul de stâncoasă pentru gusturile noastre.    

Portul Korissia deține și el o plajă bună, purtând același nume, nu grozavă, dar în stare să-i mulțumească pe cei care aleg să se cazeze într-una dintre unitățile dedicate de acolo.

De reținut ar fi faptul că toate plajele la care am fost au intrarea lină în apă, ceea ce le face să fie preferate de familiile cu copii.

Mănăstirea Panagia Kastriani, uimitor de frumoasă

Cel mai important lăcaș de cult din Kea, mănăstirea Panagia Kastriani, nu putea fi ratat, așa că i-am făcut loc în program chiar în după-amiaza primei zile, declarându-ne norocoși că am găsit-o deschisă, deoarece are un program ciudat pentru vizitatori, nu în fiecare zi și atunci când este, doar în prima parte a zilei două ore se poate vizita, apoi alte două ore spre seară.

Panagia Kastriani a fost ridicată pe un promontoriu stâncos, lângă satul Kastri (fortăreață) de la care și-a luat numele, la 12 km est de capitala Ioulida. A fost construită în 1912, pe locul unei bisericuțe ce datează din secolul al XVII-lea unde se găsea o icoană făcătoare de minuni a Fecioarei Maria, Panagia în greacă. Este foarte îngrijită atât la interior, dar mai ales la exterior cu tot cu acareturi, și dacă cerul este senin și nu este ceață, priveliștea ce se deschide de la aceasta spre mare este uluitoare. Dacă stai chiar la capătul aleii de acces, poți vedea clar o mică insulă, Giaros, drept în față, continentul situat în stânga și o altă insulă cicladică, Andros, la capătul orizontului.

În prezent, lăcașul nu mai găzduiește o comunitate monahală de călugări sau măicuțe, fiind administrat și locuit de un preot paroh local (Părintele Lefteri) împreună cu familia sa. Chiliile mănăstirii funcționează adesea ca spații de cazare (guesthouse-uri) pentru vizitatori, iar pe 15 august aici are loc un mare pelerinaj.

Întâmplarea a făcut ca la momentul vizitei noastre, femeile ce se ocupau de biserică să ne primească foarte bine, mai ales când au auzit că și noi suntem ortodocși. Apoi s-au oferit să ne prezinte bătrânului preot care se odihnea pe terasă așezat pe un scaun contemplând marea. A fost o întâlnire pe care eu am considerat-o ca pe un dar dumnezeiesc, mai cu seamă că trăiserăm o experiență similară cu câteva luni în urmă în Andros, și pot spune că rar ți-e dat să vezi în privat o față bisericească ce te privește blând și binevoitor și te binecuvintează. Am plecat de acolo profund emoționați dar și încărcați cu o energie pozitivă debordantă.

Korissia, poarta de intrare în Kea  

Primul contact cu Kea începe în portul Korissia, o localitate vibrantă care mustește de viață: aici sosesc și pleacă în/din Kea ferry-boturi, vase de marfă, etc. Golful amplu, ce-l adăpostește este garnisit cu taverne, cafenele, baruri, firme de închirieri auto, prăvălii de tot felul, așa încât aici viața este animată mai tot timpul, nelăsând loc de plictiseală, ba chiar aglomerația își spune cuvântul în special în lunile de sezon estival.

După cum spuneam, plaja din Korissia este bună, iar satul dispune de unități de cazare de tot felul, hotelul Karthea remarcându-se de departe.

Turnul elenistic de la Agia Marina, unul dintre cele mai impresionante și înalte monumente antice din Kea

Turnul elenistic de la Agia Marina, de la circa șapte kilometri sud de Ioulida, a fost construit în perioada elenistică (secolul al IV-lea Î. C.)  fiind aproximativ pătrat (cca 10 x 10 metri), cu o înălțime de circa 19,5–20 de metri, structurat inițial pe cinci etaje.  Construit din ardezi, un șist local și marmură (pentru cadre, colțuri și etajul superior).  

A funcționat ca turn de observație și fortificație defensivă, făcând parte dintr-o rețea mai largă de turnuri antice din Kea pentru protejarea zonelor rurale și a culturilor dintre vechile orașe Koressia și Poieessa.

În jurul anului 1600, în perioada bizantină/venețiană, a fost inclus în incinta unei mănăstiri. Lângă turn se află mica biserică cruciformă dedicată Sfintei Marina care se sărbătorește pe 17 iulie.

În zilele noastre, turnul se află într-o stare de conservare precară, acesta suferind daune majore în urma unui cutremur (în 1958 sau chiar mai devreme,  conform surselor istorice) și a fenomentelor meteo, în prezent mai rămânând în picioare în principal o latură a structurii originale.  

Noi l-am fotografiat din afara ariei sale, accesul direct fiind interzis, mai ales că acum se află în proces de restaurare, cu schele și plase montate pe el.

Karthea, singurul orașul antic dintre cele patru ale insulei Kea care a supraviețuit miraculos până-n zilele noastre

Pentru mine, mare iubitoare de „pietroaie antice” , Karthea a fost cel mai provocator și mai frumos episod al vacanței din Kea. Știind că acest sit antic nu poate fi abordat cu mașina, ci numai la picior, la capătul unui traseu de circa 2,5 km pe sens, de dificultate anunțată ca medie spre ridicată, tânjeam să merg acolo, dar, inițial, soțul nu prea era de acord din cauza căldurii și din teama că ar fi fost prea solicitant. Bine, mai exista și varianta să-l abordăm dinspre mare, dar am eliminat-o repede fiindcă nu sunt organizate excursii de către agenții, ci există câțiva deținători de vase mici care o fac pentru grupuri restrânse la prețuri exorbitante, am întrebat și ne-am potolit instantaneu.

Am avut noroc cu ultima zi din Kea, care se anunța un pic mai înnorată, ceea ce ne-a încurajat să pornim la drum, imediat după micul-dejun, bine pregătiți cu câte o sticlă de apă de un litru și jumătate de căciulă, câteva fructe, cremă de protecție solară și multă bunăvoință. Este bine de știut că nu există posibilitatea să cumperi ceva, fiindcă ești în pustietate, până și semnalul la telefon era lipsă pe alocuri.

Am lăsat mașina în satul Stavroudaki, la 18 km sud de cazarea noastră din capitală, de unde știam că începe traseul nr. 6, cu o diferență de nivel de la 320 metri la 0, pe o lungime de circa 2,5 km, considerat a fi parcurs într-o oră sau puțin peste, conform panoului de la capătul traseului. Acesta este, de fapt, poteca antică nu prea ușor de parcurs, fiind formată din pietre și lespezi denivelate, însă foarte frumos, cu peisaje pe măsură și multe locuri cu umbră, deci informația că este expus direct la soare nu s-a dovedit conformă.

La un moment dat, traseul nr. 6 se intersectează cu cel numerotat cu 5, pe tot drumul ne-am întâlnit cu opt persoane din trei grupuri.

Karthea a fost fondată în epoca arhaică și a dăinuit până la începutul perioadei bizantine.  A fost unul dintre cele patru orașe-state independente ale insulei și a fost locuit din secolul al VIII-lea Î. C. până în secolul al VI-lea D. C.

Orașul era înconjurat de ziduri masive și avea 6 intrări într-un sistem de fortificații de aproape doi km și jumătate lungime, ridicat între secolele VI-IV Î. C.  Avea un mecanism extins de apărare, care includea numeroase turnuri.

La capătul potecii, spre mare, prima dată am dat de teatrul antic, ce datează din secolul al IV-lea Î. C., așezat pe un mic deal cu o poziție privilegiată către mare. Capacitatea acestuia era de cam două mii de persoane. Lipite de teatru se aflau băile aflate într-un complex, cu un hypocaust destul de mare.

După ce coborâm din teatru, observăm un panou care ne spunea că situl a fost restaurat și conservat în cadrul unui proiect premiat cu Premiul UE pentru Patrimoniu Cultural / Europa Nostra în 2017.

Aleile pietruite urcânde asigură accesul către celelalte clădiri publice: Templul lui Apollo Pythion, templul Atenei, ambele dorice,  o alta botezată „D” , propilonul, situate pe un platou, sus, de unde se deschid vederi uimitor de frumoase spre ambele plaje ale orașului Poles și Mikres Poles. Există, de asemenea, templul Demetrei,  zeița recoltei.  

De asemenea, existau case private,  un sistem de alimentare cu apă, un cimitir. Orașul funcționa ca o zonă autonomă, cu propriile reguli și legi.  

Zona este foarte pitorească, ceea ce ne-a îndemnat să facem o mulțime de fotografii și, dacă la dus am făcut o oră și douăzeci de minute în coborâre, la întors, în urcare, mie părându-mi-se mai ușor, am făcut cam o oră, fără a mai poza la fel de mult. Puțin după prânz, am ajuns la locul unde lăsaserăm mașina, am recuperat-o și am pornit spre a lua masa.

Kea a fost cu adevărat ce căutam prin Cicladele de nord, o insulă în care ne-am simțit foarte bine, am fost primiți bine, deși acolo turiștii obișnuiți sunt cei de sorginte greacă. Kea este o insulă completă ce oferă de toate pentru toți, de aceea eu o recomand cu tărie pentru o vacanță de câteva zile.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 19 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI