„Came so far for beauty”

TIPĂREȘTE

Despre insula Hydra am mai amintit pe ici, pe colo, prin articolele trecute, căci întâlnirea cu ea a fost un moment de referință în viața mea. Hydra e motivul pentru care m-am îndrăgostit iremediabil de Grecia, Hydra e „microbul” ce m-a infectat pe viață! S-a întâmplat (adică n-a fost ideea mea, dar am aderat cu bucurie și fără să stau o clipă pe gânduri) să ajung acolo acum 12 ani și ceva, cu un grup de prieteni, pentru numai câteva ore. Cu cât ferry se apropia mai tare de portul ce se așternea la picioarele orașului dispus „în amfiteatru”, cu atât îmi venea mai puțin a-mi crede ochilor! Oare n-am ajuns cumva în Paradis?! Sigur locul ăsta există în lumea noastră?!

Desprinși din agitata și prăfuita Atenă, ne-am trezit dintr-o dată (adică în cam 2 ore) într-o lume arhaică și tihnită, cu perdeluțe brodate la ferestre, cu flori sângerii agățându-se de zidurile albe, cu măgăruși urcând pe străduțele pietruite, cu line valuri transparente mângâind pietrele colțuroase, la marginea unei mări în degradeuri de turcoaz... Ne-am foit un pic prin zona portului, am coborât pe niște trepte până la o plajă stâncoasă, ne-am bălăcit în apa caldă ca ceaiul (era sfârșit de septembrie, la noi acasă toamna se instalase de mult!), apoi ne-am aciuat la o tavernă, unde finanțele noastre subțiri n-au putut să ne ofere decât vreo 2 salate grecești (eram 7 bucăți!), pe care le-am șeruit ca-n vremurile nu prea îndepărtate ale studenției. Patronul s-a îndurat și ne-a oferit din partea casei apă rece și felii de pâine picurate cu ulei de măsline și cu oregano, încălzite pe grătar... Vă jur că multă vreme mi-a plouat în gură gândindu-mă la pâinea aia... Am încercat să fac și acasă, dar n-a avut același gust!

Evident că la întoarcere i-am înnebunit pe ai mei cu Hydra și am jurat că într-o zi o să-i duc și pe ei acolo. Am încercat să ajung cu Tati de pe Aegina, dar n-a fost să fie, doar o zi pe săptămână se organiza excursie în Hydra (plecat dimineața, întors seara) și am arvunit-o, însă cu o zi înainte am fost anunțați că s-a stricat barca și nu se mai poate face! Am fost extrem de dezamăgiți, așa de dezamăgiți, încât gazda noastră s-a gândit să ne ofere o variantă de rezervă: Agistri. Ne-am consolat cu Agistri, a fost o experiență minunată și aceasta (vezi impresii), dar Hydra tot nu ne-a plecat de pe creieri...

Ideea s-o cuplez cu (re) vizitarea (pe îndelete) a Atenei mi-a venit firesc. De la început am înțeles că Hydra nu e neapărat o destinație de vară, sau nu pentru noi; genul nostru de plajă e mai degrabă cel cu nisip fin și cu intrare lină în mare. În Hydra bănuiam însă labirinturi de străduțe printre case cu obloane albastre, bănuiam pisici pufoase vegetând la soare, bănuiam o natură cvasi-virgină, proaspătă și numai bună de descoperit în orice anotimp! Deci... februarie să fie, abia n-o să ne călcăm pe picioare cu hoardele de turiști!

Norocul pe care l-am avut cu vremea în Atena s-a terminat brusc în dimineața în care trebuia să facem transferul spre Hydra. Ploua cu spume când ne-am trezit și am plecat puțin îndoiți, dar plini de speranță că poate n-o să țină mult. Am luat metroul de la stația Acropole pe M2 (linia roșie), apoi am schimbat la Omonia pe M1 (linia verde) până la capăt, în Pireu. Biletul a costat 1,4 euro de persoană, valabil 75 de minute. Din păcate, și în Pireu ploua cu aceeași înverșunare. Am dibuit terminalul și am intrat într-o agenție de peste drum, să ne cumpărăm bilete. Surpriză: ferry rapid de 9:30 era anulat din cauza vremii. Mai era unul după-amiază, la 5, dar nimeni nu putea garanta că va pleca...

Ce-i de făcut?! Tati ne-a lăsat pe Istețica și pe mine cu bagajele înăuntru, la adăpost și a plecat să caute soluții, ca un adevărat șef de trib. După câteva minute a revenit: „O veste bună și una rea! Cu care să încep?” „Cu aia rea.” „Ba cu jumătate din aia bună. Se poate ajunge în Hydra din Metochi, un sătuc din Peloponez, sunt vreo 200 km. Se traversează un canal și gata, acolo circulă barca indiferent de vreme, doar pe țunami nu circulă.” „?” „Vestea rea: am putea închiria mașină, dar n-am carnetul la mine.”:( „Vestea bună: luăm un taxi, am negociat la 200 euro. Votați!”

Nu mi-a trebuit mult să fac calculele. Dacă nu mergem, pierdem 232 de euro, contravaloarea cazării (rezervasem 2 nopți și era târziu să anulăm gratuit, desigur) și iar nu vedem Hydra. Dacă mergem, ne costă în plus 200 de euro și vedem Hydra, chiar dacă ziua de azi e cam compromisă. Poate și cea de mâine, dacă plouă în continuare... Dar măcar vedem Hydra (ceea ce mi se părea neprețuit!). În plus, nu sunt obișnuită să pierd, am pretenția că am învățat că orice problemă are cel puțin o soluție. Ca să nu mai zic de Tati, care e și mai căpos decât mine! Istețica joacă la „juniori” deocamdată (dar promite!).

Așa că nici n-am mai numărat voturile: mergem! Dă-i dreaq de bani, că doar de-aia-i facem, să-i tocăm pe Hydre! Puțin după ora 10 ne îmbarcam într-o mașină confortabilă și călduroasă, condusă de un șofer simpatic.

Am ieșit destul de greu din Pireu, o bucată de drum a fost foarte aglomerată, la un moment dat mergeam bară la bară. Am „scăpat” însă pe șoseaua de coastă, cea care urmează în mare parte conturul Golfului Saronic. În Isthmia, probabil observându-ne că mai trăgeam câte o poză în stânga sau în dreapta, șoferul nostru ne-a întrebat: „Vreți să opresc puțin să vedeți Canalul Corinth?” „Da, da, da!” În dreptul podului, a încetinit și ne-a explicat: „Coborâți aici, eu o să vă aștept în capătul celălalt!” Așa făcurăm. Ploua, dar mai domolit. Nu eram singurii nebuni de pe pod. Canalul avea o culoare ireal de frumoasă, un turcoaz deschis, contrastant cu cenușiul din rest.

Podul metalic era plin de apă, cred că era apa de vreo 10 cm, pe puțin. Nu ne-am udat la picioare, aveam ghete temeinice. Dincolo de pod, pe șosea, apa băltea din belșug, deasemenea. Când s-a făcut verde la semafor, a trecut în trombă prima mașină; am simțit instantaneu cum îmi îngheață partea posterioară a membrelor inferioare (eram cu fața la canal, desigur), sub blugii uzi-leoarcă! A urmat și a doua mașină - alt val de apă peste noi! De la a treia încolo am luat-o la fugă prin apa de pod; în mod paradoxal, nu părea că am fost udată suplimentar, sau poate deja nu mai conta...

Un alt popas l-am făcut deasupra golfului Epidavros, pe care l-am admirat printre fuioare de ceață și picuri mai rari de ploaie. Peisajul deja era magnific, munte-mare, ne-am promis să revenim într-o zi, să-l savurăm pe îndelete, dimpreună cu toate vestigiile istorice din zonă! (Hmm... cum dăm noi din una-n alta!) Din acest punct, am cam părăsit marea, pe care am regăsit-o în apropierea lui Ermioni, aflat în sudul celui mai estic „deget” al Peloponezului. Urmarăm în mare linia țărmului apoi și destul de curând ajunserăm în Metochi, de fapt în micuțul port de unde aveam să ne transbordăm pe Hydra (pe GoogleMaps îl veți găsi sub numele de Metochi Pier Hydra Lines Freedom Ferries).

Am intrat într-o parcare cu plată, șoferul nostru ne-a zis să stăm în mașină și s-a dus să obțină informații de la nenea de la gheretă. S-a întors lămurit: următoarea barcă pleca la ora 4 (mai era puțin până la 2), costa 6,5 euro de persoană, dar exista și posibilitatea să chemăm un sea-taxi din Hydra, care să ne ducă acolo pentru 45 euro. Urma să ne hotărâm ce vom face; până una, alta, i-am achitat șoferului cursa și ne-am recuperat bagajele din portbagaj. Acesta și-a făcut datoria până la sfârșit, adică ne-a plantat în micuțul bar-magazin din vecinătate, trecându-ne pe gestiunea patronului. Ne-a lăsat și numărul lui de telefon, just in case.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi schimb pantalonii cu unii uscați (Tati și Istețica nu fuseseră așa de afectați ca și mine de botezul de pe pod!) la buda de afară. Destul de complicat, nu era chiar cel mai curat loc de pe Pământ, dar văzusem mult mai rău. Când am ieșit, nenea patronul spăla cu furtunul o paporniță de-a noastră, în care se vărsase niște lapte, în timp ce Tati reorganiza bagajele înăuntru. Ne-a fost jenă să ne luăm tălpășița și să plecăm (mai ales că se pusese iar pe plouat), de-acum ne împrieteniserăm, se cădea să socializăm un pic... Am comandat ceai și cafea și ne-am jucat cu cățeii și pisicile ce se aciuaseră și ele înăuntru. Acum, dacă tot am stat atâta, o să așteptăm barca, dă-l încolo de sea-taxi!... Adevărul e că, deși la prima vedere părea un loc de la capătul lumii, noi ne-am simțit bine în bărulețul ăla, oamenii ne-au găzduit cu căldură... Cumva, am perceput această experiență ca pe un cadou neașteptat, de care am ales să ne bucurăm, alături de întreaga incursiune printr-o parte a Peloponezului!

Ploaia n-a mai ținut mult, ba chiar au început să se risipească norii și să facă loc soarelui. Ne-am plimbat pe rând prin zonă și am văzut-o, desigur, în alte culori. Barul nostru se chema Ellas, iar clădirea cu două niveluri în care se afla era văruită în alb și câteva ghivece cu plante îi împodobeau intrarea. Alături era și o bisericuță, pe urmă parcarea de care vă spusei (5 euro pe zi, dacă vă interesează; am văzut acolo și o mașină cu număr de Vrancea, vă jur!). Încă vreo 200 de metri și se ajunge pe micul dig unde ancorează bărcile; este amenajată aici chiar și o zonă de așteptare, cu vreo două bănci. Insula se profilează dincolo de canal, pe toată lungimea ei, chiar și orașul alb, cocoțat pe dealuri, se distinge destul de bine (sunt 7 km în linie dreaptă). De-o parte și de alta a digului se află câte o plajă cu nisip, cea din stânga părea chiar drăguță, ne-am plimbat și noi pe ea împreună cu un cățel bezmetic ce ne-a însoțit încă de la bar...

În fine, a venit și vremea să le mulțumim gazdelor noastre de ocazie și să ne mutăm bagajele pe micuțul dig. Am urcat la bordul vasului Freedom II, alături de câțiva localnici și de multe, multe cutii și pachete (așa cum se obișnuiește, bărcile astea sunt folosite nu doar pentru a transporta persoane către locuri cu accesibilitate mai mică, dar și diferite mărfuri, în general alimente). Am cumpărat bilete de pe vapor, am primit și chitanță! Transbordarea a durat 20-25 de minute. Și iată-mă coborând din nou în decorul ireal de frumos al portului Hydrei! Cât am așteptat clipa asta!

Evident că ne-am început incursiunea pe insulă cu... o pauză foto! Promenada „în potcoavă”, lată, pietruită și mărginită înspre mare de un șir de felinare era aproape goală, nici vorbă de balamucul care mă întâmpinase cu ani în urmă! Doar doi măgăruși înșeuați își așteptau potențialii clienți (poate ați mai auzit, Hydra e o insulă liberă de motoare, doar câteva mașini utilitare sunt admise, în rest se circulă cu măgari sau catâri, cu bicicleta sau per pedes). Magazinele și sediile băncilor (3 am numărat doar în port, dovadă că până și aici sistemul bancar e înfloritor!) aveau obloanele trase, doar câteva terase își etalau scaunele afară, sub copertine generoase. Totul părea încremenit în timp, liniștea deplină era întreruptă doar de țipătul pescărușilor, de freamătul valurilor și, din când în când, de clopotul bisericii Kimisi Theotokou, ce marca sonor orele și jumătățile de ore...

Întâi am mâncat, abia pe urmă ne-am cazat (proprietarul pensiunii unde rezervasem știa că fusese anulat transferul de dimineață din Pireu și probabil nu se aștepta să mai apărem). Rezultă că între timp s-a înnoptat de-a binelea și mai mult decât câțiva pași de-a lungul portului n-aveam cum să mai facem în seara aceea. Previziunile meteo erau așa și așa pentru a doua zi, era posibil să plouă în anumite intervale de timp; cum ne-o fi norocul!

Dimineața ne-a întâmpinat cu un cer amestecat, din când în când soarele reușea să străpungă norii, dar se întețise vântul. Ne-am îmbrăcat bine și am pornit să explorăm această minunăție de insulă; aveam planuri mari, dar erau multe variabile în ecuația noastră, așa că... vom trăi și vom vedea!

Pensiunea noastră era foarte aproape de port și am zis să începem cu orașul. Care, precum bănuiți, se desfășoară în mare parte pe pantele dealurilor ce împrejmuiesc portul din 3 părți, ca într-un căuș. În imediata noastră vecinătate se află o piață mai largă, cu un parc în mijloc, plin de lămâi (cu globuri galbene atârnând la data vizitei noastre) și cu câteva statui de personalități locale. Dincolo de parc, am dibuit Farmacia Rafalia, cea mai veche din Grecia, încă perfect funcțională, păstrând mobilierul și echipamentele originale. A fost fondată în 1890 de către Evanghelos Rafalias, nepotul lui Dimitri Rafalias, luptător în bătălia navală din 1821. În aceeași clădire sunt și camere de închiriat, probabil aparținând aceleiași familii.

... Și-am pornit a urca, și iar a urca... Nu trebuie să vă speriați, treptele nu sunt nicidecum abrupte și alternează cu zone plate, într-un adevărat labirint. Conform wikipedia, pe Hydra trăiesc aproape 2000 de oameni, dar noi am găsit majoritatea străduțelor pustii, multe din case păreau a nu fi locuite permanent. Atât de frumos era fiecare colțișor însă, chiar sărac în verdeață și flori, conform sezonului în care ne aflam (era primăvară și în Hydra, dar ceva mai tânără decât în Atena)! Pentru prima dată de când scriu pe aici, voi folosi formula consacrată: „cuvintele sunt prea puține, voi lăsa fotografiile (pe care cu mare, mare greutate am reușit să le selectez) să vorbească”! Veți vedea în ele colțișoare romantice, pisici înfoiate, mici biserici, ziduri de piatră lăsate „natur” sau văruite în alb, contrastând atât de plăcut cu obloanele și ușile colorate și cu marea de acoperișuri cărămizii, tot mai vizibilă pe măsură ce urcam... Au dat să cadă câțiva stropi de ploaie la un moment dat, dar nu i-am băgat în seamă și-au plecat.

Am urcat până deasupra orașului, la Biserica Agios Constantinos, mare și destul de nouă, pe care am găsit-o închisă. Am admirat îndelung însă de pe platforma ei panorama portului și a dealurilor învecinate, terminate cu spectaculoși dinți de stâncă, opunându-ne vântului nebun. Era atâta liniște, că se auzea din vale, de departe, cântatul cocoșilor sau „protestul” câte unui măgăruș...

De aici, de la biserică, drumul continua prin pădure până la Moni Profitou Iliou (Mânăstirea Profetului Ilie) și la Moni Agias Efpraxis; tare mult mi-ar fi plăcut să ajungem și acolo, dar eram conștienți că nu puteam bate toată insula într-o singură zi și că ne așteptau zonele de coastă, atât de spectaculoase, după cum bănuiam!... Tot pe aici am dibuit și vechiul drum de măgari, așa cum preciza o inscripție din apropiere.

Am preferat să coborâm tot printre case, cumva în dreapta de această dată. A propos de asta, pentru explorarea orașului nu prea-ți trebuie hartă, drumul se strecoară printre case și „te duce singur”; atâta timp cât coboară, tot în port vei ajunge în final. Țin minte că am dat și de o bisericuță frumoasă, cu acoperiș albastru, înconjurată de ceva ruine, poate o fostă mânăstire abandonată... Pe urmă iar case, iar plante decorative, iar obloane albastre... La un moment dat, rămăsesem în urmă (tot pozând în stânga și în dreapta); din sens opus, urca un domn la vreo 70 de ani, cu o floare prinsă după ureche!:) L-am salutat cu „kalimera” și mi-a răspuns în grecește. Ne-am continuat scurta conversație în engleză, a fost tare uimit când i-am spus că sunt pentru a doua oară pe insulă și s-a luminat și mai tare când a aflat că vin din România; fusese și el cândva, în tinerețe, la Constanța. La despărțire, mi-a recomandat ca altădată să vizitez și insula vecină Spețes, minunată și aceea (după cum am auzit din mai multe surse); o să-i vină rândul, n-am frică.

Tot coborând, drumul s-a lățit tot mai tare, lăsând în centru un soi de canal adânc de vreo 60-70 cm (am bănuit că pentru apa de ploaie), iar căsuțele modeste au făcut loc conacelor masive de piatră, specifice Hydrei. Vreo 2-3 sunt transformate în muzee, se vizitează (dar nu erau în vizorul nostru, cel puțin nu atâta timp cât vremea se păstra uscată), alte câteva au devenit pensiuni. Peste tot, desigur, mii de flori și de... pisici! Și câte o bisericuță la tot pasul, am citit că pe Hydra sunt peste 300 de biserici, ceea ce chiar îmi vine să cred.

Am ajuns în port la ora când activitatea era febrilă, măgărușii și catârii fuseseră urcați pe puntea unui vas mare și erau încărcați cu tot felul de produse; am stat și noi câteva minute și am căscat gurile, fascinați... Vântul ne cam înghețase mâinile și am hotărât să ne încălzim puțin într-o cafenea, în fața unui șemineu ce se zărea ademenitor prin ușa întredeschisă (despre experiența mâncătoriilor din Hydra s-ar cuvine să povestesc separat)...

Am început explorarea țărmului cu zona din dreapta portului. Pe chei ne aștepta construcția masivă, cu două niveluri, ce adăpostește Arhivele Istorice - Muzeul Hydrei, înconjurat de statui, ancore și tunuri; i-am zis și lui pas pe moment, doar dacă o să plouă... În continuare am trecut pe lângă stația de pompieri voluntari a insulei și, după stânca din capăt, am dat de treptele ce urcau către platforma generoasă unde stă expusă statuia de bronz a Generalului Miaoulis, cu ochii scrutând zările, cu o mână pe cârmă. Priveliștea asupra portului e splendidă de aici, dar noi nu ne-am putut bucura prea tare de ea, căci vântul mai că nu ne lua pe sus; pe mare stârnise deja valuri imense, apa parcă fierbea!...

Ne-am continuat plimbarea pe aleea amenajată, vreo câteva minute peisajul nu ne-a oferit niciun spectacol; marea pe stânga, din ce în ce mai jos și dealul stâncos pe dreapta. Ba, singurul spectacol l-au reprezentat vreo 3 catâri care pășteau undeva, sus, cocoțați printre pietre, într-un echilibru nefiresc pentru noi; doar capre am mai văzut în posturi asemănătoare! Pe urmă au apărut primele locuințe spânzurate deasupra unui golfuleț. Am traversat mica localitate Mandraki, trăgând cu ochiul pe unde se putea spre curțile frumos terasate, pline de lămâi, portocali și de flori. Țărmul era din ce în ce mai zimțat, prilejuindu-ne vederi minunate, dramatice. În zona golfului Mandraki am găsit o adevărată stațiune, cu câteva hoteluri, o tavernă, un magazin și, desigur, o bisericuță. Totul părea pustiu, bărcile erau trase la mal, doar valurile spălau ritmic micuța plajă pietroasă, fost port militar al insulei...

De aici drumul continuă (și este marcat ca atare ca traseu de hiking), urcând spre Moni Agios Triados și mai departe, spre capătul estic al insulei, Capul Zourvas (în apropiere există o mânăstire cu același nume). Am citit că dintr-un punct de pe traseu se văd ambele „lungimi” ale Hydrei, atât cea nordică (unde ne aflam și noi și unde sunt concentrate majoritatea așezărilor omenești), cât și cea sudică, mult mai stâncoasă (pe undeva, pe aici e și Golful Limnioniza, cu o superbă mică plajă, accesibilă doar de pe mare).

Ne-a mai minunat ceva în apropierea portului din Mandraki: o căsuță pentru pisici. Văzusem una asemănătoare prin oraș, dar am avut senzația că aparține unei proprietăți anume. Se pare că nu, grecii iubesc atât de mult aceste frumoase feline, încât chiar au grijă de ele, pregătindu-le culcușuri și punându-le hrană și apă în ele. Dealtfel, aveam să vedem deseori scene în care un „aprig lup de mare” se oprea din drumul său ca să mângâie o pisică. Iar mâțe mai alintate și mai frumoase ca în Hydra cred că nu am văzut niciodată! Asta m-a făcut să-mi amintesc de tricoul pe care l-am cumpărat fetei la prima venire pe insulă, avea inscripționat mesajul „All the cats from Hydra” sub câteva fenotipuri diferite de pisici!

Ne-am întors pe unde am venit, vroiam să alocăm ceva resurse și părții vestice a Hydrei, mai ales că părea că vremea se stabilizase un pic; norii se mai subțiaseră parcă, dincolo de canal Peloponezul se vedea scăldat în razele soarelui, pe care îl invocam să vină și pe strada noastră! Am uitat să vă dau detaliile tehnice: Mandraki se află la maxim 2 km de Hydra-Town, alocați 30-40 de minute la dus (depinde câte pauze de admirat și fotografiat faceți) și ceva mai puțin la întoarcere. În extrasezon, nu aveți ce face acolo, dar vara se face plajă și se poate mânca la taverna din apropiere.

Ajunși în port, am constatat însă că prânzul nu era departe și parcă se cerea „sărbătorit” așa cum se cuvine, să prindem noi puteri pentru a ne continua drumul. Așa că ne-am oprit la un mic restaurant familial pe care-l ochisem încă de la venire, dar pe care la momentul acela nu-l găsiserăm deschis (voi detalia).

Se făcuse aproape 3 când ne-am pus din nou la drum, de data asta ocolind partea vestică a portului, nu înainte de a poza bărcuțele și orașul de pe digul ce înaintează în mare (mai ales că de-acum soarele ne ascultase ruga și venise să ne viziteze!). Am depășit cu inima topită zona numită Spilia (peșteră), fix aia unde petrecuserăm acele ore magice cândva, împreună cu prietenii; restaurantul era închis, dar terasa lui largă oferă priveliști minunate în toate direcțiile. Și aici, dar și mai sus, printre stânci, sunt plantate câteva tunuri, dovezi ale trecutului eroic al insulei.

Am depășit moara de vânt și, cu marea (mult mai calmă și mai albastră decât dimineață) în dreapta și cu muntele în stânga, am ajuns repejor în primul sat, aflat la doar 1 km de Town, pe numele lui Kamini. Ne-am gândit chiar să părăsim linia țărmului și să ne strecurăm un pic printre case, una mai frumoasă decât cealaltă. Am descoperit și aici o pensiune faină, plină de flori și de pisici, dar probabil că sunt mai multe. Și liniște, și aceeași atmosferă patriarhală după care tânjisem...

Am ieșit din nou în micuțul port al localității, scăldat generos în razele soarelui, și am continuat să urcăm pe poteca amenajată. Multă vreme aceasta ne-a oferit, privind în urmă, imaginea fabuloasă a satului și a portului pe care tocmai le părăsiserăm! În față ne așteptau însă alte frumuseți, precum zona numită Castello, de fapt tot un restaurant suspendat deasupra mării, închis desigur în acest sezon. În larg, nu departe de țărm, am admirat multă vreme două insulițe stâncoase, una mai plată, alta mai înaltă, fiecare fiind încununată cu câte o bisericuță (Agios Nikolaos, respectiv Agios Ioannis).

Ne-am oprit preț de câteva minute, să ne tragem sufletul, la un loc de belvedere, chiar deasupra următorului sat, Vlichos, admirând casele ce se scurg de pe deal și micuța plajă a localității. În sat am intrat după ce am traversat un pod de piatră, arcuit deasupra unui torent (mi-a amintit de podurile construite de turci peste tot prin Peninsula Balcanică). Peisajul s-a făcut din ce în ce mai sălbatic: munții mai înalți și mai stâncoși, marea mai departe, jos, iar aleea pietruită, amenajată pentru uzul turiștilor s-a transformat într-un drum de țară obișnuit, cu praf, pietre și - din loc în loc - bălți. Nu ne-am descurajat și am continuat pe el, oricum eram ca în transă!

La capătul satului Vlichos (care se întinde pe o lungime apreciabilă), am găsit resortul Four Seasons, de 4 stele. Nefuncțional încă, dar reparațiile erau în toi, scria la poartă că sezonul avea să înceapă în luna aprilie, deci nu mai era mult. Am coborât pe plaja cu pietricele, ne-am plimbat printre umbrelele de stuf și ne-am imaginat cum trebuie să fie acest loc peste câteva luni. Pe cabina de schimbat era un desen naiv, în culori vesele, cu personaje în costum de baie și - desigur - o pisică, iar alături un mesaj care m-a topit: „Paradise is all around you”. Cât adevăr! Păcat că de obicei nu ținem ochii deschiși!

Ne-am propus să ajungem până în satul următor, Palamidas, pe urmă să ne întoarcem. Deja picioarele noastre dădeau semne de împotrivire, dar nu le-am băgat prea tare în seamă. Am mers încă vreo jumătate de oră, cu imaginea insulei Douskos în față (cea mai mare insulă-satelit a Hydrei, singura locuită - câțiva călugări și alți câțiva crescători de capre). Ne-am oprit însă pe promontoriul de unde se vedea portul Palamidei, am făcut vreo două poze și am hotărât să facem stânga-mprejur, socotind că dacă ne grăbim un pic, ajungem la locul de belvedere pe care poposiserăm mai devreme taman la timp pentru a savura apusul soarelui!

Și cam așa s-a întâmplat, deși n-a fost chiar simplu, de data asta am avut de înfruntat vântul care ne bătea din față. Dar am ajuns pe băncuțele de deasupra Vlichos-ului și am avut parte de unul dintre cele mai frumoase spectacole de acest gen! Impresionant, mai ales în decorul acela și în liniștea aceea maiestuoasă!

Întorcându-ne spre oraș, destul de aproape de acesta, am mai descoperit ceva ce la venire n-am observat: un loc de repaus (un fel de bancă de piatră pe 3 laturi egale) închinat lui Leonard Cohen, probabil cea mai mare personalitate căreia Hydra îi datorează mult din renumele pe care și l-a câștigat. Se știe că Leonard a fost printre primii care, vrăjiți de frumusețea locului, și-au cumpărat proprietăți pe insulă. Deasemenea, aveam să rămân uimită ulterior aflând ce sursă de inspirație extraordinară a fost Hydra pentru zeci de cărți sau de filme! Nici nu-i greu de înțeles de ce, pur și simplu reprezintă Grecia rurală, autentică și, mai mult decât atât, simplitatea aceea primordială, dar împlinită, de care ne e din când în când atât de dor s-o scoatem la suprafață din adâncul vieților noastre complicate, agitate și gri...

Am intrat în oraș odată cu seara, luminile în port se aprinseseră din nou și am avut ocazia să ne bucurăm încă o dată de acest frumos tablou. În drum spre pensiunea noastră, am mai poposit câteva minute la o cafenea, unde ne-am încălzit cu câte un ceai aromat de plante... Detalii tehnice pentru zona de vest a țărmului: drumul pe care l-am făcut noi a măsurat cam 4 km pe sens, dar ar fi fost suficient dacă ne-am fi întors de la Four Seasons. Pentru cei cu condiție fizică bună și cu mai multe zile la dispoziție, trebuie știut că el continuă, bifurcându-se după Palamides: spre Molos (pe malul mării; se ajunge aici și cu barca din Town; am văzut o plajă faină în pozele de pe net) și spre Episkopi, un sătuc în creierii munților. Din ambele localități se fac cărări către vestul extrem al insulei, unde mai sunt două plaje: Bisti și Erimonissi.

A doua zi dimineața ne-am trezit devreme, căci era musai să prindem ferry de 7 (pentru care luaserăm bilete cu o zi înainte, din precauție). Hydra fiind insulă fără mașini, rezultă că pe ea ajung numai ferry rapide, gen Flying Dolphin. Al nostru a făcut o stație în Poros, apoi a mers întins până în Pireu, unde am ajuns înainte de ora 9. Cel mai frumos lucru a fost răsăritul de soare din mare, filtrat de miile de picături de apă din exteriorul ferestrelor!

... Și-a trecut și Hydra... A fost cu peripeții, dar a ieșit bine în final, ca și cum Dumnezeu a vrut să ne răplătească perseverență răspândind norii și schimbând previziunile meteo care ne-au dat atâtea emoții... Mă bucur mult că am gustat din nou din acest colț de rai, deși, dacă aș fi cârcotașă, aș zice că mai trebuiau 2-3 zile, pe puțin. Sigur, niciodată nu-i destul. A fost bine, a fost foarte bine, sunt atât de recunoascătoare! Și poate - cine știe - ne va tuna să revenim cândva, poate într-un sezon mai cald, să închiriem o barcă și să dăm ocol insulei, să ne oprim în locuri neștiute decât de localnici... A propos: sea-taxi face și ocol de insulă, la același preț, 45 de euro, indiferent câte persoane sunt pe barcă (nu știu care-i capacitatea maximă).

---

VIZUALIZĂRI: 7677 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI