Haiduci şi ape termale: împrejurări şi împrejurimi

TIPĂREȘTE

Hai c-am trăit s-o văd şi pe asta: eu la tratament într-o staţiune balneară! Dar cum nevoia te mână de la spate iar nevoia în cazul nostru se cheamă discopatie şi artroză, n-ai ce face... Bun, acum să nu credeţi cumva că nu am fost în viaţa mea într-o staţiune; am fost – dar în trecere – stând maxim 2 zile şi în scop pur turistic, nu de tratament.

Păstrez o aversiune stupidă – recunosc – faţă de băile termale încă din copilărie. Mama, născută într-un sat din Bărăgan de lângă Slobozia, mă trimitea o lună vara în vacanţă la bunici, de cele mai multe ori însoţită de una sau două verişoare bucureştence ca şi mine şi de una din surorile ei casnice. Care mătuşă, din motive care îmi scapă, ţinea morţiş să facă băi de nămol la Amara, drept care ne căra după ea. Traversam un câmp cultivat cu floarea soarelui şi mai apoi unul cu porumb şi drumul dura vreo 30-40 de minute care mie, mai ales la întoarcere, când soarele după-amiezei ne bătea în cap, mi se păreau o eternitate. Eram cea mai mică membră a grupului (aveam patru ani când a început calvarul) şi n-am să uit toată viaţa cum tropăiam prin praf şi printre bolovanii de pământ cu săndăluţele mele albe care se făceau gri-gălbui până ce ajugeam la destinaţie. Iar acolo mătuşa mă înnămolea iar eu stăteam nemişcată, cu braţele întinse în lături ca o sperietoare de ciori şi mă plângeam că mă „strânge”. Ba de vreo două ori am şi dat ochii peste cap din cauza mirosului. Singurul lucru bun cu care m-am ales din aceste experienţe desfăşurate pe parcursul a vreo opt veri a fost că am învăţat să înot fără frică de pe la 5 ani, şi asta pentru că apa foarte sărată mă ţinea la suprafaţă.

Anii au trecut şi în excursiile făcute cu părinţii ne-am oprit ba la Tuşnad, ba la Geoagiu, la Felix, la Herculane, Balvanyos ş. a. m. d. Ne-am oprit, ne-am uitat, ne-am plimbat – foarte frumos – şi am pornit mai departe. Când a ajuns la vârsta a doua, pe la începutul verii mama îşi făcuse obiceiul să îl ameninţe pe tata (Dumnezeu să-l odihnească în pace!): „Aşa nu se mai poate. Mă dor (şi aici urma o enumerare cu care n-o să vă plictisesc) de nu mai pot! Anul ăsta mergem sigur la băi. ” Tata dădea aprobator din cap, zâmbind pe sub mustaţă (deşi nu avea mustaţă). „Cum zici tu, Maria”. Iar în iulie o chestiona cu un surâs candid: „Ei, ce facem, mergem la băi? ” La care mama răspundea invariabil: „Ce să căutăm la băi cu toţi boşorogii ăia? Mai rău o să mă îmbolnăvesc uitându-mă la ei. Mai bine mergem la mare sau în circuit la mănăstiri, în Moldova”.

Şi uite aşa mi-a intrat mie în cap că băile termale sunt o chestie nasoală, exclusiv pentru oameni bătrâni şi bolnavi. Şi cui îi place să se simtă bătrân? Iar staţiunile nu sunt decât nişte căldări cu apă caldă maronie care pute de-ţi ia minţile, înconjurate de câteva hoteluri amărâte prin care bătrâneii îşi târşesc picioarele.

Noroc că după anii ’90 conceptul „spa” a căpătat valenţe nebănuite, fiind asociat cu cel de „wellness” şi cu tot felul de proceduri, care mai de care mai exotice şi mai atrăgătoare. Şi iarăşi mare noroc pe capul meu că-mi place la nebunie apa: de asta merg la mare în fiecare an şi dacă apa e prea rece sufăr cumplit că nu-mi pot satisface una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii. Iar de dragul înotului uite că am fost în stare să suport chiar şi o săptămână într-o staţiune.

Bun, aşadar hai la băi! Dar unde? Într-o staţiune mare, cu facilităţi multe şi diversificate, căci printre multe defecte îl am şi pe acela că mă plictisesc repede. Dă-i search după search, căutat reviewuri pe AFA, nimic nu mi-a făcut cu ochiul în România. Îi las colegului Dorgo plăcerea de a mă contrazice, e specialist în materie.

Şi uite aşa ne-am hotărât pentru un sejur la Hajdúszoboszló, cel mai mare complex spa din Europa, care promitea atât tratament, cât şi distracţie. Şi s-a ţinut de cuvânt!

La Hajdú se poate ajunge cu trenul (oraşul este situat pe linia ferată care leagă Budapesta de Debrecen), cu autobuze din multe localităţi din Ungaria, cu avionul în curse charter (nu din România) până la Debrecen, aflat la numai 19 km, şi bineînţeles cu maşina, soluţie aleasă şi de noi.

Traseul de circa 680 km pe care l-am urmat a fost: Bucureşti - Piteşti - Rm. Vâlcea - Sibiu - Alba Iulia - Turda - Cluj Napoca - Oradea - Borş - Berettyöùjfalu (25 km de la Borş, pe E60, spre Debrecen), de unde am intrat pe E79 (47) pe direcţia Derecske (14 km). Am cotit apoi la stânga şi după 18 km am ajuns la Hajdúszoboszló, trecând printr-un alt „Hajdu” – Hajdúszovát. Drumul în România s-a prezentat în condiţii excelente, chiar m-am bucurat de tronsoanele de autostradă dintre Sibiu şi Sebeş şi Turda-Cluj, ca şi de şoselele de centură pe care am ocolit toate oraşele mari, cu excepţia Oradei, ale cărei hârtoape nu le-am putut evita şi le-am luat, la propriu, în piept. În Ungaria drumul a fost bun până la Derecske, de unde au început „peticile”. La întoarcere, la Hajdúszovát închiseseră drumul pentru lucrări de reparaţii, aşa că am fost nevoiţi să o luăm spre nord, să trecem prin Debrecen şi abia apoi să coborâm la Derecske. Chestia asta ne-a lungit călătoria cu aproape o jumătate de oră: la dus am făcut 10 ore şi un sfert, iar la întoarcere aproape 10 ore şi 45 de minute, singurul element care mi-a mai descreţit fruntea fiind apariţia inopinată a unei căprioare care a traversat în salturi elegante şoseaua la nici zece metri în faţa maşinii noastre.

La graniţă nu am văzut birouri de schimb valutar decât pe partea de intrare în România, la ieşire se înşirau numai centre de vânzare de poliţe de asigurare şi viniete. Cum nu am circulat pe autostradă, nu am avut nevoie de vinietă pentru Ungaria. În schimb, soţul a traversat şoseaua şi a cumpărat de pe partea românească opusă forinţi la cursul de 100 HUF = 1,48 lei (faţă de circa 1,43 lei, cursul BNR, deci mi s-a părut rezonabil). Dacă la întoarcere rămâneţi cu forinţi pe care vreţi să-i schimbaţi înapoi în lei, cursul pe care l-am „prins” noi a fost de 100 HUF = 1,38 lei. Banii pe care i-am schimbat în graniţă ne-au ajuns, aşa că nu m-am interesat de cursul practicat în Hajdúszoboszló. De asemenea, nu am zărit staţii de benzină în frontieră pe partea maghiară, cea mai apropiată fiind la Berettyöùjfalu (cel puţin asta am remarcat eu). Din câte am văzut, preţul la benzina de 95 în Ungaria variază între 367 şi 387 HUF/l, deci aproximativ ca la noi, poate un piculeţ mai mic. Noi am alimentat la plecarea din Hajdú la staţia Shell.

După cum probabil ştiţi, Hajdúszoboszló e un nume compus. Prima atestare documentară a localităţii Szoboszló datează din 1075, când regele Géza I a donat o jumătate din banii strânşi din taxe unei mănăstiri în jurul căreia s-a format mai târziu satul, rămas în proprietatea familiei nobiliare Debreczeni timp de secole. În veacul al XVI-lea Szobozsló a fost prădat şi pustiit, mai întâi de turci şi mai apoi de tătari. Ei, şi aici îşi fac apariţia haiducii. Pentru că în 1606 principele transilvan István (Ştefan) Bocskai oferă unui număr de 700 de haiduci posesori de cai terenuri în zonă, împreună cu un titlu nobiliar colectiv, în scopul apărării locuitorilor de invazii. Şi uite aşa numelui Szobozsló i s-a audăugat prefixul „hajdú”, de origine slavă. Ca să n-o mai lungesc mult, haiducii şi-au făcut şi nu prea şi-au făcut treaba, satul a trecut prin perioade faste şi mai puţin faste, dar într-un fel sau altul a reuşit să supravieţuiască, s-a dezvoltat şi în anii 1920 a dat marea lovitură.

Geologul Ferenc Vajna Pávai, născut în 1886 în Transilvania, în localitatea Uioara de Jos, Alba (Csongva în limba maghiară), a fost cel care a condus lucrările de forare în zonă, în căutare – evident – de petrol şi gaze, iar pe 26 octombrie 1925 „aurul lichid”, apa termală de 73 °C, a ţâşnit la suprafaţă de la o adâncime de peste 1.000 m, având un conţinutul unic de minerale şi oligoelemente şi o concentraţie de sare de cinci ori mai mare decât apa mării – sau cel puţin aşa se laudă ei. În afara clorurii de sodiu, apa mai conţine şi clorură de amoniu, altfel spus sare de amoniu, precum şi brom, iod, precum şi carbonaţi, nitraţi şi alte elemente chimice cum ar fi litiul, fierul şi magneziul.

În 1927 s-au inaugurat băile termale (Fővenyfürdő) iar în 1938 s-a deschis ştrandul. Ultimele adăugiri la complexul balnear au fost Aquaparkul (2000) şi Aqua-Palace (2010). Oricum, la fiecare dintre aceste componente în ultimii ani s-au adus permanent îmbunătăţiri, fiind dezvoltate continuu. Dar despre complexul balnear – în reviewul următor. Pentru că în acest articol mă voi concentra asupra a ceea ce are de oferit Hajdúszoboszló în afara băilor termale.

Strada principală, care străbate oraşul de la vest (ieşirea spre Budapesta) la est (ieşirea spre Debrecen) se cheamă Dózsa György, după care numele se schimbă în Szilfákalja şi în final Debreceni út. La ieşirea spre Budapesta există o benzinărie Shell lângă un magazin Tesco iar vizavi un Aldi, iar la ieşirea spre Debrecen o benzinărie MOL. Înspre Budapesta mare lucru n-ai de văzut: e zona rezidenţială, cu blocuri de locuinţe cu 4-5 etaje, destul de îngrijite dar nimic special. Mai în spatele arterei principale sunt grupate cele patru biserici din oraş: una greco-catolică, alta reformată, romano-catolică şi adventistă, precum şi două muzee. Recunosc că n-am pus piciorul în nici unul din aceste importante obiective turistice... Am „vizitat” în schimb piaţa agro-alimentară, situată aproape de strada pricipală şi vizavi de un centru cultural şi un supermarket Spar. Sunt aşadar în măsură să vă ofer câteva informaţii legate de preţuri: un kilogram de roşii costa în prima jumătate a lunii iunie 450 HUF, cartofii 160 HUF, ceafa de porc 1.000 HUF. Carnea, cârnaţii (de Debrecen, evident!), mezelurile foarte bune, legumele şi fructele fără pic de gust.

Preţuri mai mari decât în piaţă veţi găsi la magazinul COOP, la intersecţia dintre Szilfákalja şi Jozséf Attila út: roşii 599 HUF/kg, ardei gras 799 HUF/kg, 10 ouă 379 HUF, cartofi 229 HUF/kg, prăjituri 199 HUF/buc., cârnaţi 1.200-1.600 HUF/kg, lapte 149 HUF/l, ulei 899 HUF/2 l, pui întregi 599 HUF/kg, pulpă de porc 999 HUF/kg, piept de pui cu os 899 HUF/kg, bere Dreher 229 HUF sticla.

Ei, aici e o zonă în care atmosfera se mai animă niţel, nu de alta dar în imediata apropiere, tot pe strada principală, Kemencés Csárda („csárda” înseamnă „han, cârciumă”) vă îmbie cu interiorul amenajat în stil popular dar şi cu o terasă umbrită de pomi. Ce se serveşte aici? Să vedem meniul: supă cremă de usturoi 550 HUF, supă de potroace de pasăre 550 HUF, gulaş preparat la ceaun 1.100 HUF, gulaş de fasole preparat la ceaun 1.200 HUF, ficat de gâscă rece cu unsoare 4.200 HUF, ciolan afumat fiert 3.500 HUF, platou ţărănesc (cârnaţi afumaţi, slănină) 1.400 HUF, raţă prăjită cu cartofi la tavă şi varză călită 2.300 HUF, papricaş de pui 1.800 HUF, tocană din fudulii de cocoş, cu creastă, pipote şi cuş-cuş haiducesc (!!!) 2.400 HUF, piept de curcă umplut cu prune şi piure de cartofi 1.900 HUF. Berea cam scumpă: sticla de 500 ml de Dreher sau Velko Popovicke Kozel (sub licenţă) 500 HUF.

Au! Ficatul! Colesterolul! Dacă nu ştiaţi că mâncarea tradiţională maghiară e al naibii de grea, aflaţi acum. Şi mai aflaţi că dacă, Doamne fereşte! , ţineţi vreo dietă sau vreţi să vă păstraţi cu tot dinadinsul silueta, Hajdúszoboszló (şi Ungaria, în general) nu e locul cel mai potrivit pentru voi. Şi pentru că vă sunt datoare cu o explicaţie, să ştiţi că n-am habar de limba maghiară dar, spre marele nostru noroc meniurile la restaurante sunt scrise şi în limba română. Mare noroc, într-adevăr, pentru că altfel cam greu poţi conversa cu localnicii: nici măcar chelnerii şi vânzătoarele nu vorbesc englezeşte sau vreo altă limbă de circulaţie internaţională, deşi e o staţiune, deci trăieşte din turism, acesta fiind de altfel cam singurul reproş pe care l-aş putea aduce oraşului dar şi organizării la complexul balnear.

Dar să revin: suntem la intersecţia dintre Szilfákalja şi Jozséf Attila út. Dacă vă interesează ceva shopping, pe străduţele din spate se înşiră nişte magazine mai „ochioase”, unde în afara articolelor de plajă veţi găsi şi rochiţe, tricouri, sandale sau poşete simpatice. Noi vom rămâne însă pe strada principală, ca nu cumva să ne rătăcim şi să ne aruncăm, de supărare, banii fără niciun folos! După cârciumă şi magazinul COOP urmează o cofetărie – în Hajdú toată lumea consumă frenetic îngheţată (mi-am amintit de Sicilia). Iar în gangul cofetăriei un rocker în toată regula, cu păr cărunt lung, ne-a delectat aproape în fiecare seară cu un concert. Omul bine dotat: chitară Fender Stratocaster, amplificator Marshall. Cu vocea nu prea o avea, dar pentru un artist stradal era OK. Iar de ziua mea soţul mi-a făcut cadou, prin intermediul lui, o dedicaţie muzicală: o melodie a celor de la Dire Straits, una din formaţiile mele preferate. V-am spus că soţul meu e un scump, nu-i aşa? Ei şi ce dacă mă repet?!!

Bun, acum vom traversa Jozséf Attila út şi vom pătrunde în Szent István park. Trecem de intrarea principală la ştrand, de câteva ronduri de flori bine îngrijite şi de inevitabilele tarabe cu clasicele suveniruri (magneţi, căni, brelocuri şi alte prostioare) şi ajungem într-un scuar cu o fântână arteziană în mijloc iar într-un colţ o construcţie modernistă de-i zice Casa Clopotelor, opera arhitectului Zoltán Rácz. Inaugurată în anul 2000, cuprinde 50 de clopote de aluminiu de diverse dimensiuni şi stâlpi din lemn scuptaţi. Cele patru coloane reprezintă anotimpurile şi totodată punctele cardinale iar cei trei copaci simbolici înfăţişează Legenda Turulo (naţiunea maghiară), cerbul alb (expediţiile pământeşti bazate pe recunoaşterea valorilor cereşti) şi, în fine, Pasărea-Spirit şi Copacul Vieţii. Cam încurcată pentru mintea mea toată povestea asta, dar Casa Clopotelor a devenit un fel de simbol neoficial al oraşului, fiind reprodusă pe magneţi şi alte obiecte de maximă importanţă, aşa că nu am rezistat ispitei şi frigiderul meu a mai căpătat un dar.

Ne continuăm drumul pe Mátyás Király út, unde dăm de intrarea la băile termale şi, vizavi, statuia lui Ferenc Vajna Pávai. După care începe distracţia: de o parte şi de alta a străzii se înşiră hoteluri, unele noi, altele din era comunistă dar oarecum renovate, lumea se plimbă, mănâncă îngheţată, face cumpărături la tarabele cu acadele, fructe confiate, sucuri, îngheţată, tricouri, poşete, suveniruri, broderii, mici sculpturi în lemn, tablouri kitsch, produse bio etc. etc, dar mai ales poposeşte la terasele ataşate sau nu hotelurilor pentru a consuma din gulaşul cu miros aţâţător ce fierbe continuu în cazane uriaşe şi alte delicatesuri cărnoase, a bea bere, a asculta muzică şi a dansa.

Dacă la intrarea dinspre Budapesta în oraş, în zona rezidenţială, ca şi pe străzile perpendiculare pe Jozséf Attila út unde ne-am cazat noi (vezi impresii) atmosfera e liniştită, cam rurală, şi stingerea se dă la ora 9 seara, aici nu numai gulaşul şi ciolanele dau în clocot, ci şi lumea. Desigur, în limite decente, că doară ne aflăm într-o staţiune balneară, unde oamenii (în majoritate de la o anumită vârstă în sus, nu vă spun care, vă las pe voi să ghiciţi) vin să se trateze. E drept că, fiind la început de iunie, perioadă când copiii încă n-au luat vacanţă, familiile însoţite de micile odrasle sunt în minoritate, dar după 15 iunie sunt convinsă că situaţia s-a schimbat. Şi oricum, cine spune că de la... ani în sus n-ai dreptul la puţintică distracţie? Pe terasa hotelului Jarja, în acompaniamentul unui DJ înarmat cu un sintetizator, un microfon şi o voce cam firavă, două cupluri dansează „cu figuri” pe celebra melodie din 1959 a lui Rocco Granata intitulată „Marina, Marina, Marina”, în care amorezul îşi exprimă dorinţa aprinsă de a se căsători „piu’ presto” cu aleasa inimii sale. Mi-o amintesc din copilărie şi-mi vine să râd. Deşi nu am de ce: muzicanţii s-au adaptat şi ştiu bine ce fel de câtece prind la acest public. Dovada o găsim un pic mai încolo, pe terasa de la hotel Helios, plină ochi cu meseni veseli şi guralivi şi doamne care se învârt, cu sau fără parteneri, pe ritmuri de vals şi mai apoi de ceardaş.

Iar dacă tot am ajuns la acest capitol, să amintesc şi alte lucruri care mi-au plăcut şi m-au binedispus la Hajdúszoboszló: se circulă masiv cu bicicleta; unele bănci sunt aşezate lângă marginea trotuarului şi orientate cu spatele la stradă (chiar, ce o fi fost în mintea lor?); există o mulţime de cişmele vopsite în verde şi nişte chestii, că altfel nu ştiu cum să le spun, copiate după Bocca della Verità din Roma şi poreclite „Nostradamus”, în care dacă vâri bani (nu mă întrebaţi câţi, că n-am încercat), primeşti un bilet în care presupun că ţi se prezice viitorul – evident, în limba maghiară...

Şi să mai zică cineva că nu te poţi distra la băi!

Webmasater, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=05-sVnhLLD8

---

VIZUALIZĂRI: 5788 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI