Haifa – o bijuterie pe harta Israelului

TIPĂREȘTE

Poate cel mai frumos oraș din Israel este Haifa. Sau cel puțin, asta este opinia mea. Și o spun în pofida faptului că am petrecut acolo doar câteva ore, iar străzile i le-am străbătut mai mult cu autocarul. Din fuga mașinii și din puținul timp cât m-am aflat în postura de vizitator pedestru, înfățișarea orașului mi s-a descoperit însă ca o mică bijuterie care colectează într-o carcasă de argint învechit, un buchet de smaralde, rubine, turcoaze, safire, opale, într-o bogăție de culori stinsă doar de câteva … cristale Swarovski, ca semn al modernității. Vechiul și noul, istoria de ieri și de azi, aspirația spirituală sub toate formele ei de manifestare, privirea încrezătoare spre viitorul supertehnologizat, sunt atât de evident puse în lumină de acest oraș, încât nu-i de mirare că Haifa nu lipsește din niciun itinerar turistic promovat în Israel.

Probabil atracția sa majoră, de care toată lumea a auzit, o reprezintă ansamblul Grădinilor Bahá'í. Dar orașul are mult mai multe de oferit, iar eu am descoperit asta nu ”trecând și descoperind”, ci răsfoind o adevărată bibliotecă de ghiduri turistice aflate pe standurile unui modest chioșc de presă și suveniruri, plasat într-o oarecare stație de autobuz. Nicăieri și niciodată n-am aflat așa varietate de ghiduri, potrivite fiecăruia după vârstă, necesități și preferințe.

Ce să faci în Haifa? Ei bine, doar citind titlurile acelor ghiduri puteai să te orientezi și să-ți faci un plan de bătaie, alegând în primă instanță doar ce fel de turist vrei să fii : Ghidul părinților cu copii, Ghidul pelerinilor (pe confesiuni), Ghidul de afaceri, Ghidul studenților, Ghidul gurmanzilor, Ghidul sportivilor și altele asemenea, erau tot atâtea propuneri pentru petrecerea timpului și explorarea orașului. Cei nehotărâți sau buimăciți ca mine de atâtea posibile posturi turistice, puteau alege un ghid general din seria Fodor's Travel. Dincolo de intenția de informare, pentru mine această achiziție a reprezentat de fapt un suvenir, pe de-o parte pentru că ghidul era minunat tipărit și ilustrat, merita să-l am în bibliotecă, pe de altă parte pentru că eram conștientă că a da curs propunerilor prezentate între paginile sale mi-era cu neputință în împrejurările date.

Am făcut popas la Haifa și am purces la timida sa cunoaștere în ultima zi a călătoriei noastre în Israel. Venind dinspre Nazareth și îndreptându-ne spre Tel Aviv via Haifa, am străbătut în acea zi cam 135 km. A fost cea mai scurtă distanță parcursă cu autocarul în cursul unei singure zile și de aceea poate, a fost și cea mai relaxantă și mai atipică etapă a pelerinajului nostru. De ce atipică? Pentru că în acea zi am vizitat foarte puține situri legate de istoria religiei creștine, dându-ni-se în schimb mai multă libertate pentru cunoașterea citadină pe cont propriu.

Așa se face că am putut descoperi o parte din frumusețea orașelor Haifa și Tel Aviv, alegând fiecare, după propria noastră inspirație unde să megem, ce să vedem, unde să ne oprim. Serviciul ghidei în acea zi s-a mărginit la a ne conduce la câteva repere consacrate ale turismului local, a ne recomanda alte câteva obiective interesante în opinia domniei sale și în final, la a ne da întâlnire într-un restaurant tipic evreiesc din cartierul vechi al Tel-Avivului, acolo unde puteam lua și masa.

Dar pentru că subiectul articolului de față este Haifa, voi încerca în cele ce urmează să refac doar jurnalul popasului în acest oraș.

Capitala nordului israelian, Haifa, ni s-a descoperit încă de la intrare a fi un oraș al viitorului. Autocarul a fost obligat să traverseze mai multe segmente suspendate ale autostrăzii, de la înălțimea cărora se puteau zări siluetele grațioase ale unor turnuri zgârie nori cu arhitectură futuristă.

Făcând turul Haifei cu autocarul, această primă impresie s-a mai atenuat, pentru că imaginea orașului este de fapt cea a unui mozaic, îndreptățind astfel comparația cu o bijuterie multicoloră și prețioasă, așa cum am formulat-o în introducere : sunt multe străzi și construcții arhaice, înveșmântate în tradiționalele straie ale plăcilor cafenii de granit; sunt străzi și construcții cu arhitectură aristocratică după modelul vilelor grecești sau italiene; sunt cartiere de blocuri pentru rezidenți, dar și cartiere dedicate afacerilor, pline de blocuri cu multe etaje, sedii ale unor societăți multinaționale sau autohtone, mall-uri de mare capacitate (Haifa Mall, Grand Canyon, Castra Center), parcuri industriale (Matam Park hi-tech este unul dintre cele mai mari centre de înaltă tehnologie din lume, aici desfășurându-se o parte din activitatea de cercetare și producție a renumitelor companii Intel, IBM, Microsoft, Philips, Google, Yahoo, Zoran, ș. a.); există un port industrial de dimensiuni impresionante, plin de macarale și utilaje de transport (după capacitate, Haifa este cel mai mare port comercial din bazinul răsăritean al Mării Mediterane), dar și un port de agrement și croaziere, cuceritor prin eleganța ambarcațiunilor de toate capacitățile, de la șalupe de mici dimensiuni, până la pacheboturi uriașe; am admirat și o zonă de plajă cu nisip fin mărginită de o promenadă de mai mulți kilometri (cea mai renumită este zona Bat Galim), parcuri și zone verzi cum nu am văzut în niciun alt oraș israelian (nu era colț de stadă în care să nu-ți bucure privirea arbuștii înfloriți de bougainvillea, leandru sau pletele verzi ale palmierilor).

Trecând prin fața pieței centrale a orașului, am aflat de la ghidă că Haifa este cel mai ieftin și mai aprovizionat areal citadin din Israel. Dat fiind că orașul este un port comercial de mare anvergură și că promovează un sistem echilibrat de taxe portuare, mergând până la scutiri totale de plată în zona liberă, aici se pot face cumpărături dintr- o foarte diversă și exclusivistă gamă de produse, la prețuri mai mult decât profitabile. Ne-au fost recomandate achizițiile de gadgeturi și aparatură hi-tech, IT, electronice și electrocasnice, ale căror prețuri mici sunt promovate printr-un program guvernamental de subvenționare, menit să încurajeze nu numai vânzarea produselor autohtone, dar și folosirea tehnologiei ecologice și cu consum redus de energie.

Din explicațiile ghidei am înțeles că deși este un important reper turistic al Israelului, Haifa nu dispune de un sistem de autobuze turistice gen hop-on, hop-off, dar serviciul de transport public este foarte bine pus la punct și foarte ieftin, iar puncte de informare turistică sunt pretutindeni.

Din păcate, turul orașului s-a desfășurat haotic, motiv pentru care nu am reținut niciun traseu și nicio ordine de vizitare. N-am oprit pe parcurs în niciun loc, ceea ce m-a frustrat de plăcerea fotografierii. Ipostazele orașului nu s-au lăsat furate din fuga autocarului și din poziția ingrată pe care o ocupam, chiar lângă un stâlp al caroseriei.

Prima oprire a fost undeva pe versantul nordic al Muntelui Carmel, într-o zonă de la înălțimea căreia abisul orașului și imensitatea mării puteau fi măsurate din ochi. O panoramă fantastică, întrecută după spusele ghidei, doar de panorama la 360⁰ vizibilă de la etajul 30 al Turnului Eshkol, punctul cel mai înalt din oraș. Turnul Eshkol este parte a campusului Universității din Haifa, aflată nu departe. Zona universității ne-a fost recomandată ca o atractivă zonă turistică, întrucât pot fi vizitate și alte obiective interesante (Muzeul Hecht, Biblioteca Nazarineană Younes și Soraya, Parcul rezervație Carmel, Clădirea administrativă a Universității cu picturile sale murale "Israel - visul lui Shattered" și "Ilie și profeții lui Baal", Grădina zoologică) .

Noi însă aveam în program să vizităm doar ansamblul mănăstiresc cunoscut sub denumirea de Stella Maris (Steaua Mării) . El cuprinde vechiul far, mănăstirea carmelită omonimă și monumentul soldaților francezi uciși de turci după retragerea lui Napoleon.

Muntele Carmel este socotit muntele sfânt al Haifei, după cum Muntele Măslinilor este muntele sfânt al Ierusalimului. Numele său, derivat din arhaicul Kerem-El (Via Domnului), face trimitere la bogăția vegetală a culmilor sale, favorizată de umiditatea excesivă și de clima blândă. Un areal perfect potrivit viețuirii în pustnicie, drept pentru care mulți sihaștri și-au găsit adăpost de veacuri în grotele de sub stânci, dedicați doar rugăciunii și comuniunii spirituale cu Dumnezeu.

Pe o astfel de vatră de pustnicie se înalță azi Mănăstirea carmelită Stella Maris. Este o construcție impunătoare cu ziduri înalte și groase ca de cetate. Privind-o din exterior, nici n-ai crede că a fost distrusă și rezidită de mai multe ori, începând din 1150 și până în 1836, an în care a s-a pus piatra de temelie a actualei mănăstiri. Ctitorii au fost călugării carmeliți care au închinat așezământul Fecioarei Maria, dar și Sfânților Profeți Ilie și Elisei. Azi, mănăstirea este considerată centrul mondial al Ordinului carmelit și centru de pelerinaj acreditat de Papa Grigorie al XVI-a cu titlul de Biserică Mică (Minor Basilica).

Biserica Stella Maris este o construcție în formă de cruce latină. Interiorul mi s-a părut cu totul atipic (am mai văzut o astfel de structură doar la Catedral de la Seu din Barcelona): altarul, în fundalul căruia tronează statuia Fecioarei Maria încoronată, cu Pruncul Iisus în brațe, este supraînălțat peste capela Prorocului Ilie, de fapt mica grotă în care tradiția spune că acesta ar fi viețuit.

Statuia Fecioarei Maria, cunoscută sub numele ”Stăpâna noastră din Carmel”, este sculptată în lemn de cedru și împodobită cu bijuterii din aur și pietre prețioase autentice. Este opera sculptorului genovez Caraventa (1836).

La intrare, un medalion sub formă de stea, incastrat în podeaua de marmură poartă inscripția ”Ave Maria Stella”, inscripție care este reprodusă și pe unul din pereții altarului.

Cupola plafonului este accesorizată cu 8 vitralii viu colorate și pictată cu scene din Vechiul și Noul Testament, realizate de fratele carmelit Luigi Poggi în 1928. Patru dintre ctitorii carmeliți ai așezământului sunt înfățișați în medalioane laterale cupolei.

Spre Peștera Profetului Ilie aflată sub altar, ne conduc câteva trepte săpate în stâncă și pardosite cu marmură. Sprijinită de doi stâlpi roșii de porfir, bolta grotei adăpostește un spațiu destul de mic, vreo 3 / 4 metri. Lumea stă la coadă înșirându-se pe partea dreaptă a scărilor, trece prin fața micului altar de piatră acoperit cu o lespede de marmură (se spune că acesta ar fi fost chiar patul pe care a odihnit Ilie, iar după moartea sa, ucenicul său Elisei), se închină în fața statuii Profetului, mulți aprind lumânări sau rostesc rugăciuni (spre folosința pelerinilor, pe postamentul altarului sunt expuse texte religioase și rugăciuni în diferite limbi), apoi se reîntorc în naosul bisericii urcând treptele pe partea stângă.

Acolo ne-am strâns și noi în jurul ghidei pentru a asculta povestea Mănăstirii Stella Maris. Dincolo de datele istorice din care am reprodus și eu câteva detalii mai sus, ceea ce mi-a plăcut mai mult și doresc să împărtășesc cititorilor, sunt câteva povești, se pare adrevărate, legate de împrejurările și personajele care au inspirat alegerea hramului mănăstirii : 16 iulie- Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel.

Potrivit Vechiului Testament, profetul Ilie, ”omul lui Dumnezeu”, a fost unul dintre primii rugători asceți de pe Muntele Carmel. Pe una dintre crestele muntelui, el a adus jertfa prin care a dovedit adevărul credinţei şi al misiunii sale (III Regi 18,20–40), pe vârful acestui munte a adus slavă lui Dumnezeu („s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa“ – V. T. III Regi 18,42), pentru minunea mistuirii cu foc din cer a jertfei sale și tot de aici a privit norul mic ridicat din apele mării, nor ce a prevestit încetarea secetei şi ploaia dătătoare de viaţă (III Regi 18,41–45).

Pustnicii care s-au nevoit apoi pe aceste locuri au cinstit și au venerat sfințenia marelui proroc Ilie, socotindu-l patriarh și model. Ei sunt cei care au întemeiat Ordinul carmeliților și au înălțat prima biserică. De-a lungul secolelor, încercați de mari suferințe și prigoniri, carmeliții au simțit mereu ajutorul și ocrotirea Maicii Domnului, căreia, în semn de mulțumire, au înțeles să-I consacre Biserica mănăstirii.

Numele Stella Maris (Steaua mării) semnifică prefigurarea Sfintei Fecioare în norul de ploaie contemplat de Prorocul Ilie, cel care venind dinspre mare avea să aducă apa salvatoare de viață, după trei ani de cumplită secetă, iar alegerea datei de 16 iulie ca zi a hramului comemorează ziua în care Fecioara Maria s-a arătat într-o viziune călugărului carmelit Simon Stock (16 iulie 1251), căruia i-a oferit un scapular de culoare maro, cu promisiunea că oricine va purta scapularul cu credință și vrednicie duhovnicească, va fi ocrotit în viața pământească de orice nenorociri sau rele întâmplări, iar în prima sâmbătă după ziua morţii va primi harul eliberării din purgatoriu. Consacrată sub numele de „privilegiul sabatin”, această promisiune de mântuire a primit girul autenticității prin scrisoarea Papei Ioan al XXII-lea, care recomandă purtarea scapularului de către toți creștinii. Și alți papi, inclusiv contemporanul Papa Ioan Paul al II-lea, au încurajat cultul privilegiului sabatin, considerându-l o dovadă de devoțiune mariană și o șansă de mântuire la îndemâna tuturor.

Scapularul este un simbol al ordinului monahal ale cărui însemne le expune și este format din două bucăți dreptunghiulare din pânză, de culoarea rasei călugărești, legate între ele cu șnururi. Se poartă la gât de-o parte și alta a trupului, până la nivelul inimii, nu numai de membrii ordinului monahal, ci și de mireni simpatizanți sau susținători ai respectivului ordin. În zilele noastre, pentru a fi aspirant al ”privilegiului sabatin” e de ajuns să porți un medalion special imprimat, după modelul consacrat de Scaunul Apostolic. Aceste medalioane se găsesc de vânzare peste tot în lume, la pangarele multor așezăminte catolice, dar adevăratul scapular în forma tradițională se poate cumpăra doar de la Stella Maris din Carmel. Simpla posesie și purtare a scapularului nu este biletul de intrare în Rai. Mai trebuiesc îndeplinite câteva condiții duhovnicești, dintre care n-am reținut decât două : să primești scapularul din mâna și cu binecuvântarea unui preot catolic și să spui zilnic o anume rugăciune dedicată ”Stăpânei noastre din Carmel” sau cel puțin să reciți zilnic Rozariul.

Grupul nostru era unul de creștini ortodoxi, așa încât tradiția scapularului catolic a fost receptată ca una străină de credința strămoșească. Nu e de mirare că nimeni nu a dorit să dobândească privilegiul sabatin prin purtarea scapularului, fără ca prin aceasta cineva să dezavueze tradiția catolică, legenda scapularului și căutarea firească a oricărei portițe care îți dă speranțe spre mântuire.

În jumătatea de oră care a urmat și în care am primit libertate de mișcare din partea ghidei, cu toții am preferat să facem o scurtă escală la restaurantul aflat la intrarea în mănăstire, să mai investigăm împrejurimile și să ne desfătăm privirea cu panorama Haifei văzută de la înălțimea muntelui Carmel.

În ce mă privește, am găsit de cuviință să fac trei lucruri : un scurt popas lângă monumentul în formă de piramidă din fața intrării în bazilică, o incursiune la chioșcul din stația de autobuz despre care am mai pomenit și din care mi-am procurat Ghidul Fodor', s, iar la sfârșit, o sesiune de fotografiere dinspre terminalul statiei de telecabină care unește orașul de jos cu cel de pe muntele Carmel.

Despre rostul monumentului piramidal cu o cruce metalică în vârf ne vorbește inscripția aflată la baza crucii : "Quomodo ceciderunt fortes in bello”, în traducere ”Cum au căzut vitejii”. Fiindcă aflasem de la ghidă că monumentul este închinat soldaților francezi uciși de otomani în 1799, după retragerea trupelor lui Napoleon, iar inscripția nu evoca deloc această dedicație, am întrebat-o mai apoi pe ghidă dacă știe mai mult despre istoria monumentului. Am aflat astfel că inscripția este un fragment dintr-un psalm al Regelui David, în care este deplînsă moartea lui Saul și și a fiiilor lui pe muntele Ghilboa in lupta cu filistenii. Prin analogie, fragmentul reprodus evocă soarta soldaților francezi care au murit curajos pe nava Chateau-Renaud în timpul asaltului naval francez pentru cucerirea cetății Acra, dar și a celor care, răniți fiind și în imposibilitate de a se retrage odată cu restul trupelor napoleniene, au fost masacrați de otomani în mănăstirea Stella Maris, transformată vremelnic în spital de război.

Monumentul nu este impozant, dar istoria sa, așa cum aflat-o de la ghidă, este una care îi conferă măreție și valoare. Iar mie mi s-a părut atât de interesantă, încât nu pot să trec pestea ea fără să o împărtășesc tuturor.

Se povestește că la începutul primului război mondial, în mai 1915, soldații turci au demolat monumentul sub pretextul căutarii unui arsenal de arme plasat dedesubt, apoi au profanat mormintele soldaților francezi înhumați în curtea mănăstirii. Este cunoscut că Turcia a participat la acest război de partea Puterilor Centrale, Franța fiindu-i astfel inamică. Incidentul a stârnit indignarea publică a Franței, care suspectând incitarea turcilor de către trupele germane cantonate în Haifa, a găsit de cuviință să riposteze cu un bombardament susținut de navele sale de război, în urma căruia Consulatul german de la Haifa a fost grav avariat, iar fabrica germană din oraș a fost distrusă. Incidentul nu a luat amploare, dar povestea monumentului a continuat. După război, francezii au reconstruit memorialul. De atunci, un protocol nescris, dar consimțit de ambele părți, francezi și evrei, permite navelor de război franceze, în trecere prin portul Haifa, să salute memoria conaționalilor înmormântați aici, cu o salvă de tun, în timp ce mănăstirea răspunde prin arborarea unui steag alb, ca semn al păcii și concordiei.

Peste drum de memorialul eroilor francezi se află un alt monument : este statuia Sfintei Fecioare din Carmel, ridicată de Republica Chile în 1894 (Doamna noastră din Carmel este socotită ocrotitoarea statului Chile), pe care am admirat-o în trecere spre Stația de sus a telecabinei care unește Muntele Carmel de centrul orașului. Deasupra stației este o terasă circulară care oferă o panoramă minunată spre poalele muntelui, spre partea sudică a orașului și spre nemărginirea mării. E locul perfect de unde se pot face fotografii. Există acolo un bistrou și o cafenea, unde chiar merită să te răsfeți cu un frappé sau cu un capucino, după caz și anotimp, bucurându-ți în tihnă privirile cu minunata priveliște.

În cele din urmă ne-am adunat la autocar și am pornit iar la drum. Un drum scurt, nu mai lung de 5-6 kilometri de-a lungul străzii Yefe Nof, până la intrarea estică în vestitele Grădini Bahá'í. Este unul din punctele de plecare pentru grupurile ghidate care au rezervat în prealabil tururi în perimetrul ansamblului de grădini, dar și pentru vizitatorii individuali, intrarea fiind liberă în orarul impus. Din păcate, programul nostru nu includea o astfel de vizită, așa încât, după cuvenitele explicații și recomandări din partea ghidei, ni s-a acordat ”privilegiul” unei întregi ore libere, de care fiecare putea profita după cum ”doreau mușchii lui”.

Ei, mușchii mei n-au fost prea încântați să purceadă într-un timp atât de scurt la o coborâre și apoi la o escaladă a aleilor grădinii, revărsate în nenumărate terase până la poalele muntelui, de unde printr-o pasarelă aeriană traversau un întreg bulevard, apoi o stradă intens circulată, prelungindu-se până spre centru, în zona Pieței UNESCO.

În timp ce grupul nostru se împrăștia, însoțită ce cîteva colege, am pornit binișor pe stradă continuând sensul de mers pe care venisem. Strada asta, Yefe Nof, este cea care delimitează al treilea nivel pe care se înalță orașul Haifa. Pare o enormă terasă cu vedere spre mare. Mai mult, precum o terasă, este mărginită de garduri și balustrade din fier forjat pe tot parcursul ei. Panorama descoperită de la acest nivel este impresionantă mai ales pentru că pe o bună parte din drum, ni se oferă imaginea unui adevărat paradis : minunatele grădini Bahá'í!

N-am avut privilegiul de a vizita pe îndelete Complexul de grădini Bahá'í. Am ajuns doar până la Balconul Yefe Nof, poarta superioară de acces spre și dinspre cele 18 terase ale Grădinilor interioare. Din păcate, la ora sosirii noastre (trecut de 12), porțile erau închise și accesul interzis. Nu mi-a rămas decât să fac fotografii și să încerc a afla mai multe despre acest vestit complex, răsfoind ghidul pe care tocmai îl cumărasem.

Am aflat astfel că ansamblul Grădinilor Bahá'í din Israel cuprinde în fapt două grădini, una în Haifa, cealaltă în Acra (oraș din vecinătatea Haifei), împreună cu clădirile adiacente. Ambele fac parte din patrimoniul mondial UNESCO. Ca aranjament estetic, nu se deosebesc aproape deloc. Ceea ce le face diferite și le individualizează este poziționarea teritorială : grădinile din Haifa se desfășoară transversal pe versantul muntelui Carmel, cu o diferență de nivel de aproape 500 metri între extremitățile nordice și sudice, în timp ce grădinile din Acra ocupă o suprafață plană care le văduvește de șansa de a fi evaluate și admirate panoramic.

După cum le spune și numele, Grădinile Bahá'í sunt doar grădini, nu și parcuri. Nu vei găsi bănci pe care să odihnești, nici alte construcții străine ideii de centru religios. Să nu uităm că acest ansamblu de grădini este acreditat cu titlul de ”centru mondial al religiei Baha’i ”. Vizitarea este considerată un pelerinaj, de aceea ținuta decentă este obligatorie, iar consumul de mâncare și alte băuturi în afara apei este interzis. Informații și detalii despre religia Baha’I și fondatorii ei puteți afla aici: crestinortodox.ro/secte-c ... smul-72877.html

Grădinile Bahá'í din Haifa, sau Grădinile suspendate din Haifa, cum mai sunt cunoscute, acoperă o suprafață de cca 200 mii km pătrați. Sunt formate din 18 terase în trepte, dispuse in 9 cercuri concentrice în jurul Templului Baha’i, biserica tuturor religiilor. Planul este dispus ușor asimetric, doar axa centrală care unește Balconul Yefe Nof cu Altarul lui Bab și în final cu Piața UNESCO este desenată ca o adevărată coloană vertebrală a complexului.

Altarul lui Bab, mausoleul unde a fost înhumat profetul Bab, este considerat de adepții religiei Baha’i drep al doilea cel mai sfânt loc de pe pământ, dupa Altarul lui Bahá'u'lláhi din grădinile Baha’i din Acra, locul unde s-a stins din viata fondatorul credintei Baha’i.

Construcția Altarului lui Bab, denumit mai târziu Templul Baha’i, a început în anul 1909, iar până în anul 1953 i s-au adăugat o serie de structuri din marmură și granit, toate culminând cu minunatul dom acoperit cu aur, care azi pare a fi pecetea imagistică a Grădinilor Baha’i.

Despre frumusețea, originalitatea și armonia acestui obiectiv turistic de neratat în Haifa n-am cuvinte potrivite să vorbesc. Poate mult mai grăitoare sunt pozele, așa că vă invit să le vizionați!

Nu mi-a părut prea rău că n-am bătut cu pasul aleile grădinii. Plimbarea fără popas m-ar fi obosit cu siguranță, căci soarele strălucea cu putere, iar atmosfera era deja încinsă. M-am îndulcit cu panorama aceea de nedescris și cu gândul că poate, vreodată, mă voi întoarce acolo.

Pe la ora 13 am părăsit Haifa, îndreptîndu-ne spre Tel Aviv. Inima și gândul mi-au rămas însă pentru multă vreme în acel oraș însorit, pe care mult mi-ar plăcea să-l revăd. Și dacă am regretat ceva, acel ceva a fost timpul prea puțin și ignoranța care m-a privat de o achiziție care în împrejurările date, chiar mi-era la îndemână : de unde să știu că vinul din podgoriile de pe înălțimile Muntelui Carmel este unul dintre cele mai bune din lume?!

Webmaster, te rog, atașează videoclipul de la adresa https://www.youtube.com/watch?v=vxesOz6rRlw

Mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 6894 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI