Weekendul la Vila Dunavski Raj (Golubac, Serbia) - aventura pe meleaguri sarbesti

TIPĂREȘTE

Vineri, 01 august, de dimineata, cand am plecat din Targoviste spre Serbia, aveam inima stransa pentru ca stiam ca judetele Mehedinti si Caras-Severin trecusera in cod galben de ploi dupa ce fusesera sub cod portocaliu pana joi, si, implicit, si zona sarbeasca in care urma sa ajungem avusese aceleasi probleme legate de vreme (mult mai mari, dupa cum aveam sa aflu). Gandurile mele triste s-au materializat chiar la iesirea din Bals cand, innorat fiind, a inceput sa picure, ploia marunta urmarindu-ne pana in Serbia, spre disperarea noastra.

Odata ce am trecut granita de la Portile de Fier, ploaia aproape ca s-a oprit, dar norii tot stapaneau cerul. Urmarile ploilor nu au intarziat sa apara ca niste imagini desprinse dintr-un comar: maluri surpate pe alocuri cu tot cu copaci dezradacinati, bucati de stanca, pietre pravalite pina in mijlocul drumului, apa si multa apa pe acesta, soseaua plina de aluviuni de pe versanti. Am fost norocosi ca am ajuns in zona dupa ce pericolul abia trecuse, insa nu vreau sa-mi inchipui cum ar fi fost sa fi nimerit pe-acolo cu cateva ore mai devreme. Inca erau pe strada multi lucratori cu utilaje degajind carosabilul.

La granita sarba, granicerul ne-a intrebat plictisit si rutinat unde mergem, aproape convins ca suntem in tranzit prin Serbia ca si zecile de romani care, vara, traverseaza, zilnic, Serbia in drum spre Croatia sau Italia. Cand i-am raspuns ca in Serbia, dintr-odata a tresarit zambind si ne-a intrebat “Unde in Serbia?” - “Golubac” am raspuns si el a continuat cu intrebarile “De ce?”, sotul meu a raspuns “Weekend at Vila Dunavski Raj, Vinci” si el a exclamat “Oooh!” uimit ca si tara lor poate fi destinatie turistica.

Nu am mai fost niciodata in aceasta zona, nici pe partea romaneasca, nici pe partea sarbeasca, insa drumul prin defileul Dunarii merita toata admiratia, din punctul de vedere al privelistii oferite. Din punct de vedere al starii sale tehnice, acesta nu se afla in cea mai buna stare, destul de peticit, neuniform, cu denivelari. Fata de drumul similar din Romania, situat destul de aproape de nivelul apei, acesta a fost construit la inaltime mai mare datorita reliefului, in zona Cazanelor si in apropierea lor imediata acesta strabate tuneluri micute cu cateva exceptii mai mari, botezate cu numere: T1, T2, ..., T21.

Am admirat panorama ori de cate ori am oprit (si am facut-o destul de des) din locurile special amenajate de pe marginea drumului ca niste foisoare, utile, inclusiv pentru luat masa. Chipul lui Decebal aflat pe malul romanesc, este maiestuos, “sculptura” regelui dac in stanca inceputa acum 20 ani de catre un grup de studenti sarbi a fost finalizata acum 10 ani. Lucrarea a fost sponsorizata de milionarul roman Iosif Constantin Dragan, lucru sugerat in inscriptia de sub chip: ”Decebalus rex, Dragan fecit” (mot-a-mot “Decebal rege, Dragan facut”).

Tabula Traiana, celebra placa memoriala antica ridicata de imparatul Traian dupa victoria obtinuta in cel de-al doilea razboi daco-roman, este marcata pe drum printr-un indicator specific, de culoare maro, ea se afla pe malul sarbesc, vis-à-vis de chipul lui Decebal, sub sosea, putand fi observata decat de pe apa sau de pe partea romaneasca. Cu prilejul constructiei barajului de la Portile de Fier, ea a fost stramutata mai sus cu cativa metri, din cauza ridicarii nivelului apei, ar fi existat riscul de a fi acoperita de ape, nemai putand fi vazuta deloc. In defileu, in vremuri istorice, zece tabule au fost daltuie, doar Tabula Traiana se mai conserva si astazi, patru se mai pastreaza in desene si stampe, restul au fost distruse.

Aproape de Chipul lui Decebal, evident, tot pe partea romaneasca, strajuieste manastirea Mraconia ridicata pe locul unui fost punct de observatie si dirijare a vaselor de pe Dunare, caci pe vremuri, din cauza ingustimii, din loc in loc, a defileului, nu putea avea loc trecerea simultana a doua vase.

Cazanele Mari si Mici sunt impresionante, niciunde spectocolul oferit de fluviu nu este mai grandios decat aici, Dunarea chiar “fierbe” la propriu, prinsa intre peretii verticali de stanca de-o parte si de alta.

Ne-am continuat calatoria spre destinatia noastra si am trecut prin localitatea Donji Milanovici unde am poposit intr-o statie de alimentare cu scopul refacerii stocului de carburant. Inca de la inceput, de la primele contacte cu oamenii acestui popor, am fost placut impresionata de acestia, lucru intarit si de functionara statiei, excesiv de amabila.

Ne-am repus inapoi la drum spre Golubac care n-a intarziat prea mult sa “vina” si de a carei apropiere ne-am dat seama dupa aspectul medieval al cetatii care se ivea in zare.

Acum soseaua trece prin castel, mai précis prin curtea interioara a acestuia, ceva ziduri si turnuri de aparare se afla in apa, ceea ce m-a dus cu gandul ca lacul de acumulare este”vinovat” pentru starea actuala. Pe vremuri, cand a fost construit prin secolul al XIV-lea, se pare, Dunarea fiind mai mica, nu existau ziduri inundate, desi pare sa creasca natural din piatra muntelui. Am trecut de cetate cu gandul ca vom reveni la ea ziua urmatoare si o vom “simti” pe viu. In centrul Golubacului ne-a atras atentia un lucru pe care l-as defini cel putin emotionant: ploile facusera sa alunece un deal pe care erau construite, mai sus, case, mai putin o mica troita ridicata la baza unui izvor. Aceasta a ramas intacta, desi malul de langa ea era cazut, si acum se lucra de zor la consolidarea acestuia cu beton. Puterea divina si-a spus cuvantul.

Am ajuns dupa 130 km parcursi prin Serbia, pe malul Dunarii, dupa-amiaza, la destinatia noastra: Vila Dunavski Raj din Vinci, despre care am relatat deja. Seara am avut program de relaxare totala: un pranz intarziat (sau o cina timpurie) oferit de gazda noastra, dupa care a fost binevenita o plimbare indelungata pe faleza Dunarii care sa arda multele calorii de mai devreme.

A doua zi de dimineata, mergand pana la masina, am constatat ca, peste noapte, nu fuseseram singurii romani din vila, in parcare existand, deja, a doua masina cu numere de Romania. La micul dejun ne-am intalnit si am socializat cu compatriotii nostri care se intorceau in tara dintr-un concediu prelungit prin Europa (ne-am dat seama ca nu mersesera pe acelasi drumuri cu noroi pentru ca aveau masina curata). Ne-au povestit ca “facusera pana” seara precedenta, pe la orele 22, dand intr-o groapa si se descurcasera cu greu pe intuneric sa puna rezerva. I-am compatimit fara sa stiu ca, intr-un timp foarte scurt, aveam sa patim acelasi lucru. Ne propuseseram sa vizitam proxima zona: oraselele Golubac cu fortareata sa si Veliko Gradiste.

De indata ce ne-am pus in miscare cu masina, am simtit ca ceva nu e in regula si dupa aproape 50 m am fost fortati sa oprim, mai ales ca doua sarboaice in varsta cu care ne intalniseram pe drum strigau de zor la noi “Guma, guma!” (cauciuc), gesticuland in consecinta. Am inteles (cam tarziu, ce-i drept!) ca facuseram si noi pana, deja, merseseram pe janta, dar drumul de pamant a atenuat zdruncinaturile si cum nu ne loviseram pana atunci, niciodata in opt ani, de asemenea problema, e lesne de priceput inedita situatie in care ne aflam. Pe langa noi au trecut compatriotii nostri care, in loc sa ne intrebe daca ne descurcam sau sa-si ofere ajutorul pentru a-si dovedi solidaritatea (ca doar si ei patisera acelasi lucru), s-au multumit sa zambeasca si sa treaca pe langa noi, in timp ce eu ma intrebam retoric: asta e tara unde romanii fac pana?

Am rezolvat pana dupa ce am apelat la proprietarul “casutei din povesti” de vis-à-vis, cu care ne-am inteles mai mult prin semne, dar omul (cu care aveam sa ne mai intalnim) si-a oferit imediat si neconditionat ajutorul, inclusiv prin aducerea unei scanduri pe care sa fixam cricul nou-nout care nu putea “sta” pe pamantul ramas moale in urma ploilor. I-am multumit din toata inima si am pornit spre Golubac sa-i punem sfatul in aplicare ”Vulcanizer, pompa!” ne-a spus, semn ca nici roata de rezerva nu era umflata tocmai bine. La vulcanizarea Adam Petrol din Golubac rezerva a fost umflata, insa despre roata afectata ni s-a spus intr-o romana comprehensibila, dupa ce noi ne adresaseram in engleza, ca, din pacate, este definitiv compromisa (bineinteles, cu exceptia unei eventuale alte pene care ni s-ar fi putut intampla pana acasa). Am intrebat cat datoram si ni s-a raspuns ca ”nimic” si am ramas surprinsi pentru ca la noi acasa, asa ceva n-ar fi fost gratuit. Deja imi formasem o parere mult mai buna despre natia sarbeasca decat despre a noastra si ma intrebam “de ce nu suntem si noi ca ei?”

Am lasat masina in parcarea din centrul orasului, ne-am plimbat putin pe faleza Dunarii din Golubac si ne-am gandit sa facem o excursie pe jos pana la fortareata, recunosc, nu ne-am mai amintit prea bine ce distanta era pana acolo, am avut impresia ca 2-3 km., ceea ce nu ar fi constituit o problema pentru noi. Pe drumul parcurs cu greu pe jos, printr-o arsita nefireasca, masinile ne claxonau tot timpul avertizandu-ne asupra ingustimii soselei. Pe malul romanesc norii se strangeau, incepuse sa tune din ce in ce mai des, chiar sa fulgere, si ma gandeam ce gest fara minte facuseram atunci cand am purces la drum pe jos, fara apa, fara sepci, in ideea ca ajungem repede la cetate. Repede n-am ajuns, pentru ca distanta a fost de 6-7 km si de unde, la inceput, ne incoltise gandul de intoarcere in oras sa luam masina, pe masura ce inaintam ne-am razgandit, mai ales ca dupa fiecare cotitura ce se ivea credeam ca, gata, am ajuns.

Fortareata cu aspect medieval usor neingrijit, ni s-a aratat asa cum o zariseram si din masina: impunatoare si demna de respect. Starea ei tehnica nu e una tocmai buna, nu exista vreun indicator care sa semnalizeze un eventual acces din sosea catre partea sa superioara pentru a-l putea vizita. Ne-am potolit setea cu apa (bauta din pumni) de la un izvor langa care exista o placa comemorativa care ne informeaza ca un conducator de osti polonez si-a dat viata pentru a apara cetatea din calea turcilor. Apoi ne-am tras sufletele poposind in foisorul de pe marginea soselei si deja ne venise ideea ca ne-am putea intoarce in Golubac facand autostopul pentru a ne mai conserva din energia necesara si pentru vizita la Veliko Gradiste aflat la 19 km de Golubac. Nici nu terminaseram bine de facut planul ca ne-am gandit ca “ne-a pus Dumnezeu mana in cap” vazand cum se apropie si opreste langa noi o masina de Braila din care coboara un cuplu pe la 60 ani. Ne-am mai bucurat inca o data vazand ca ar avea loc si pentru noi, dupa ce am tras cu ochiul si am observat ca pe locurile din spate nu aveau nici macar bagaje. Dupa ce ne-au salutat in romana si le-am raspuns, ne-au intrebat daca suntem romani sau stim romaneste, le-am istorisit ca suntem romani, ca am sosit in Serbia cu o zi in urma, ca venim din Golubac pe jos dupa o plecare cam nebuneasca, ca am obosit, ca avem masina in centrul Golubac-ului in parcare si dupa atatea apropos-uri ne asteptam sa ne invite si pe noi sa mergem cu ei, mai ales ca ne-au spus ca si destinatia lor era Golubac. Cand colo, ne-au “marturisit” ca lor le place sa viziteze multe locuri din Romania si, nu numai, lucru pe care-l faceau si acum si, brusc, ne-au spus raspicat: ”La revedere! Drum bun! Ne-a parut bine!”

Am ramas inca o data consternati de caracterul compatriotilor nostri, insa fara a putea comenta in vreun fel gestul.

N-am renuntat sa facem autostopul si asezandu-ne intr-o zona mai larga a drumului unde se putea opri, sotul meu tatona ”Punem pariu ca prima masina de Serbia care are locuri, opreste si ne ia?” Nu mica mi-a fost mirarea ca prima masina care s-a “ivit” din castel, una de teren, a oprit dupa ce, noi, de pe sosea, articulam Golubac facand semnele specifice cu mana. Am urcat, am salutat in engleza si am sesizat ca in fata, ocupantii masinii erau doi barbati pe la 50 ani, iar in spate statea o femeie mai tanara, langa care ne-am asezat. Soferul a intrebat ceva (am crezut ca pe “vecinul” sau) si vazand ca nu primeste raspuns, ne-a intrebat in romana: ”Sunteti romani? ” I-am spus ca da, si-apoi am povestit aceleasi lucruri ca si perechii de compatrioti, insa acestia s-au amuzat de patania noastra. Ne-au povestit ca autoritatile lor locale (“asemanatoare cu ale voastre”, a precizat) au primit fonduri pentru restaurarea cetatii, dar le-au deturnat in alte scopuri, ca au murit doi copii alunecand de sus, de pe dalele neingrijite, cazand in gol si ca ce venituri ar putea aduce daca s-ar vizita constant si in intregime. Tot el ne-a spus ca la ei in ziua aceea era sarbatoare mare, Sf. Ilie (eu, initial, intrebandu-ma cum, pentru ca la noi fusese sarbatoarea in iulie) si-atunci m-am lamurit repede ca ei sunt ortodocsi de rit vechi, in urma fata de noi cu doua saptamani si plecasera catre Veliko Gradiste unde era balci, ca tot nu se lucreaza. “Stiti ce-i acela balci?” am fost intrebati si deodata mi-am amintit de copilaria mea in care fusesem de multe ori la balci, ca la mari evenimente. Dupa ce tot drumul, conversatia cu acei oameni a fost foarte placuta, ne-au debarcat in parcarea in care ne astepta, cuminte, masina noastra, nu inainte sa intrebam daca le datoram ceva pentru gestul lor frumos de a ne culege de pe drum. A parut surprins ca intreb asa ceva, si am primit repede un refuz total. Inca o data omenia sarbeasca m-a uimit si mi-a dovedit ca mai avem de lucru la capitolul educatie in Romania.

Ne-am “imbarcat” in masina noastra si am purces la drum spre Veliko Gradiste, la balci! La balci, a fost ca la balci, lume multa si de toate felurile, tarabe cu de toate, de la textile, alimentare, mobila, mancare pregatita la gratar incluzand purcelusi de lapte, miei la protap si traditionala lor “pleskavita”, la pietre funerare. Ne-am plimbat pe strazile orasului transformate ad-hoc cu concursul autoritatilor locale si politiei, in targ pestrit cu comercianti de tot felul, dar si clienti pe masura.

La un moment dat, intr-o intersectie, cand fotografiam de zor tabloul colorat din fata mea, cineva mi-a pus bland mana pe umar si mi-a zis cu glas vesel: “Cred ca va cunosc de undeva, tocmai v-am luat in masina, spre Golubac! ” Ne-am bucurat impreuna de intamplarea ca in marea aceea de oameni ne-am intalnit cu cei ce ne luasera la “ocazie”, de unde vorba aceea ca”se intalneste munte cu munte, d-apoi om cu om”, e perfect adevarata.

La plecarea din Veliko Gradiste am cumparat flori pentru gazdele noastre de la Vila Dunavski Raj pe care le-am daruit cum am sosit acolo. Tot acolo ne-am potolit foamea cu o masa copioasa, dupa care ne-am gandit sa facem o plimbare pe faleza, nu inainte sa trecem pe la “vecinul” nostru care ne ajutase de dimineata sa rezolvam pana si caruia sa-i “daruim” niste cutii de bere de pe la noi, in semn de multumire.

Omul statea cu sotia si nepotelul la masa, in cerdacul din fata casei. L-am chemat la poarta si, intinzandu-i cadoul, i-am spus ca e suvenir, din Romania. A fost atat de bucuros ca ne-a deschis imediat portile, ne-a poftit sa luam loc la masa, dandu-ne de inteles ca nu putea pur si simplu sa ia berea. Ne-a servit cu slibovita (“slivovita” in sarba) si socata, facute in casa, apoi ne-a spus, dupa ce am facut cunostinta, ca ei nu stiu nici romaneste, nici engleza, ramananad sa ne intelegem cum “om putea”. Ne-am dat seama ca nu va fi usor sa ne intelegem, dar era si aceasta o provocare. “Ah! ” a exclamat cand si-a amintit ca nepotelul lor de 5 ani, pe nume Kike, stie binisor engleza deci ne putem intelege cumva. Perspectiva aceasta, care a parut ilara la inceput, s-a dovedit eficienta mai apoi, piciul intrebandu-ne de ce n-am venit cu avionul, dupa ce i-am povestit noi ce se intamplase cu masina noastra de dimineata cand bunicul sau ne ajutase.

Nepotelul traia in Malta impreuna cu parintii sai, respectiv fiica si ginerele perechii ai caror musafiri eram. El fusese lasat la bunici, in timp ce parintii lui plecasera in concediu. Este foarte placut, chiar daca este dificil, sa socializezi cu niste oameni foarte draguti, care ne-au dat gata cu ospitalitatea sarbeasca. De la ei am inteles ca acele “case din povesti” sunt, clar, de vacanta, ca oamenii din orasele mai mari, vin in fiecere weekend sa se recreeze in padurea de pini de langa Dunare.

Ne-am despartit plecand sa ne facem plimbarea pe frumoasa faleza a Dunarii din Vinci profund miscati de intamplarile din ziua aceea cand am trait cu maxima intensitate, pe taram sarbesc, ceva aventuri depasite cu bine, gratie omeniei izvorate din suflete sarbesti.

Ziua urmatoare ne astepta drumul de intoarcere spre casa.

---

VIZUALIZĂRI: 6169 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI