Printre bushimanii de la oraș, în Gabarone

TIPĂREȘTE

Spuneam adesea că lumea este compusă din suprafețe colorate care se împing una pe cealaltă, în spate și în față, ca niște culise de teatru, cu multe scene mobile pe care nu poți să știi exact cine le pune în mișcare.

Simt cum, în timp ce-mi continui periplul prin centrul mai de grabă rustic al capitalei unei țărișoare de două milioane de oameni proveniți din triburile de bushimani San, va trebui să-i descopăr resorturile interioare și, mai ales, să aflu ce mesaj transmite un popor atât de mic lumii. O lume care își îndreaptă atenția spre acești omuleți ce se mișcă printre coroanele copacilor și a frunzelelor cafenii de pe trotuarele ferbinți.

În timp ce am permanent senzația că o sută de capete și două sute de ochi sclipitori, parcă arzând ca tăciunele, se îndreaptă spre un om alb, curios și cu un aparat foto în mâna dreaptă, încerc să mă împac cu gândul că nu poate fi vorba de o vrăjitorie, ci, mai degrabă, de o lege a naturii. Și că, odată veniți la oraș, misticismul poate fi risipit de vântul proaspăt al rațiunii... Și totuși, am senzația că ceva mă arde pe spate, chiar dacă trec mai mult prin zone pline de umbră.

Cum să mă port cu aceste specimene Sa, sau bushimani, considerați cei mai vechi locuitori ai Africii, oameni care mă consideră din start un Masarwa, adică un om nedorit în comunitatea lor, cum îmi șoptește șoferul meu ghid la ureche? . Recurg la planul B, folosit doar în momentele critice din călătoriile mele. Mă uit pe telefon și Robert face ochii lui mari, ca niște farfurii, când mă aude spunând “Sanibonani! ”, un salut pentru un grup de bushimani. Apoi, continui cu „Igama lami ngu, Radu”. Ghidul meu rămâne în continuare perplex dar îmi atrage atenția că nu am pus bine clickurile la toate cuvintele, adică niște sunete asemănătoare cu zgomotul scoaterii unui dop din sticlă, specifice doar la vorbitorii bushimani...

Cu sau fără clickuri, mă apropii de primele tarabe și salut, făcându-le semn cu mâna la vreo trei precupețe. Văd un semn de uimire, urmat de zâmbete largi și prietenoase ca și când mi-ar fi urat bun venit în comunitatea lor. Continui să-i surprind și pe câțiva trecători când le spun “Uphamaphi Romania”, ca apoi să intuiesc ce prăpastie se va deschide între noi doar peste câteva secunde... și îi fac grăbit semn ghidului meu să mă susțină. Mi se spune că acum am devenit un mo-ba, adică unul primit în rândul lor.

Cele trei precupețe își au originile tocmai în centrul Deșertului Kalahari, unde rudele lor încă mai stau în triburi și cresc vite, pe când familiile lui Kabaka (regină), Abla (trandafir alb) și Kagiso (pace), au făcut pasul spre oraș. Mi se plâng că viața la oraș poate fi mai ușoară dar inima lor le-a rămas în sălbăticia deșertului.

Abia acum, cu ajutorul noilor prieteni, reușesc să fac un mic mercurial al pieței din inima capitalei. La loc de cinste se vând sorgul și făina de porumb, principalele produse ale pământului. Urmează grămejoare de grău și de orez, pe care le-ar importa din Africa de Sud, produse locale și moștenite de la ocupanți, ca fasolea vacii, alune, spanac, tomate, cartofi dulci, roșii, varză, usturoi, sau morcov. Alături, mai văd două plante curioase, cu păstăi și boabe, numite thepe și okra dar și multe frunze uscate cu arome tari. Speciile de pepene galben și roșu, numite lakatane sau marula, ambele crescute în deșert, apar mai pe fiecare tarabă. Fiecare produs costă în jur de 50 de thebe, subunitatea monedei lor naționale.

După câteva minute bune, cu zâmbete de prietenie, nevoia de a bea ceva rece dar mai ales cafeaua locală, mult lăudată de Robert, pune stăpânire pe mine. Ca și când ar ști că nu va fi nevoit să plătească, ghidul meu comandă un scrobe, de fapt, un amestec de bucățele de carne de capră, fragmente de intestine fierte, cu mult usturoi și o pâine sub forma unei prăjituri pătrate, numită magwinya. Eu, la rândul meu, trebuie să aleg între o plăcintă vetoek, umplută cu multă carne de capră tocată și un porridge, cu sorg și mei. Mă tentează cea de-a doua opțiune pe care o găsesc cool. O cafea locală, Cobe și o bere ginger nealcolică îmi readuc optimismul. Robert îmi aduce aminte de deliciul suprem al turiștilor americani și australieni care, în sezon, ocupă pur și simplu o țară cu populație mică, dar cu o suprafață comparabilă cu cea a Franței.

-Lasă-mă să ghicesc! îi spun eu. Crocodil? Nu. Șarpe fript la plită? Nu, îmi dă el de înțeles din cap.

-Atunci ce, omule?

-Șoareci de câmp albi, uscați, la băț!

---

VIZUALIZĂRI: 499 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI