Povestiri despre vise indeplinite... (2)

TIPĂREȘTE

Dimineata, insorita dar racoroasa, ne-a dat jos din excelentul pat din apartament. Cafeaua si micul dejun au degripat neuronii si au incarcat bateriile. Planul era sa calcam pe urmele mai-marilor zilei la Davos (sotul), trecand pe la superbogatanii din Liechtenstein (sotia), pentru ca mai apoi sa vedem ce-i cu mandrul St. Moritz (sotia) si mai ales sa vedem trecatorile apetisante (sotul)...

Asadar am coborat din linistea muntilor inapoi in vacarmul Autostrazii A14 si-am luat directia Feldkirch, ultima localitate mai maricica din vestul Austriei. A urmat trecerea vamii in... - aici n-am inteles din prima daca intram in Elvetia sau in Liechtenstein! Am intrat in Liechtenstein dar vamesii erau elvetieni! (vigneta pentru Elvetia este pe 1 an indiferent de cate ori intri in tara). Ma, rog, era o aglomeratie infernala de autocare, tiruri, autoturisme, biciclete, motociclete – lipseau carutele! - dar am trecut relativ repede formalitatile. N-a fost necesar pasaport...

Liechtenstein – mica-mica dar... voinica! Una dintre tarile cu cel mai mare produs brut pe locuitor, monarhie constitutionala, suprafata120Kmp si 90Km piste de biciclete (!), ultima tara europeana care a permis femeilor sa voteze (in 1984!!!)... Ia sa vedem noi ce inseamna asta... !? Am luat directia Davos si am intrat, e un fel a spune, in Vaduz. Hm, dezamagitor pentru un turist; pare mai degraba un sat sau un orasel provincial, pustiu la vremea cand l-am strabatut, singurul lucru ce-ti sare-n ochi e castelul cocotat (v-am spus eu ca astora de sus le place doar la inaltime? Ha-ha!) in varful unui deal si care ESTE LOCUIT de familia princiara!

Drumul a strabatut, apoi, cateva pajisti imprejmuite, unde cativa cai si vite pasteau aidoma cailor si vitelor de pe la noi (!), pajisti flancate de dealuri care, dupa ce-am iesit din Liechtenstein – nu-ti dai seama nici cand iesi – s-au transformat in munti, din ce in ce mai inalti, din ce in ce mai spectaculosi. De-a lungul drumului ne-a insotit Rin-ul, e drept ca p-aci e mai mititel. Neasteptat, de-a lungul drumului au aparut cateva randuri de vita de vie!

Raspantie, si luam directia Davos, pe valea Landquart: drum foarte frumos, relaxant, doldora de natura nealterata! Jenaz, Kublis, Serneus... Mici localitati pitoresti cu case aruncate pe versanti, printre fanete si paduri. Un tren simpatic, cu tavan de sticla, ne insoteste o scurta perioada, pentru ca, mai apoi, sa intram intr-o serie de tuneluri. Peste tot se vad cablurile telecabinelor, teleschiurilor, telegondolelor si teledraciilor de toate felurile. In Kloster-Serneus ezitam un pic pentru ca soselele se fac ghemotoc si, vazand un loc de popas – foarte simplu, dar curat - am oprit pentru reorientare si-un sandvice! Merita oprirea si pentru a putea admira mai bine zona: exact ca-n filmele de animatie cu Heidi!

Intrarea in Davos ne este anuntata de cateva decapotabile ce trec pe langa noi, si de Lacul Davosersee, neasteptat de mare pentru zona si altitudinea la care ne aflam. Am strabatut tot orasul, fara a fi tentati sa oprim pe undeva. Cateva hoteluri de lux, multe steaguri si multe case mari, sobre, nespecifice zonelor montane formeaza un oras rece, de un modernism artificial, neprimitor, cel putin asa mi-a facut mie impresia... Probabil ca interioarele sunt mult mai atractive, dar, nu stiu, se simte un aer prea oficial... Bleah! Teapa! Stiu ca iarna-i un loc exclusivist, de etalat amanta si noua masina sub pretextul de a veni la ski. Sau poate strugurii sunt acri... ! Mi-e nu mi-a placut, insa.

N-am zabovit deloc, am facut stanga-mprejur si, inapoi cativa km pentru a intra in Fluellapass.

Trecatoarea este inchisa iarna si este foarte utila pentru a ajunge in Valea Inn-ului, dupa care spre St. Moritz. Valea Inn-ului (sau En) este locuita de o populatie de origini stravechi: retoromanii. Ei sunt vorbitorii celei de-a patra limbi oficiale din Elvetia (multa lume stie ca-s patru limbi oficiale dar, dupa ce enumera, cu mare siguranta germana, italiana si franceza, urmeaza un ”aaaa... ! ” si, daca nu stii n-ai cum sa ghicesti!). Ei numesc Raul Inn, Engadine!

Eeeei, altceva! Am revenit in mijlocul naturii pe un “judetean” impecabil. Drumul urca, sustinut, masina simte... Depasim un biciclist. Putin mai incolo, alti doi! Bai, sa fie! Pe masura ce ne apropiam de altitudinea maxima, pantele tot mai abrupte si tot mai apropiate de sosea, sunt pline, tot mai des de zapada. Iar soseaua, de biciclisti! Masini - foarte putine! Din cand in cand, roiuri de motociclisti! Brazii se raresc lasand loc jnepenilor, pasunile pline de flori dispar, lasand loc rocilor maruntite, cenusii. Zapada! Aici primavara abia dezmorteste pamantul. Ajungem la o pacarda: Fluellapass 2383m – oau! Pauza! Cascam ochii si privim cu nesat muntii; aerul curat deranjeaza tutunul cuibarit in plamani... Vremea, foarte placuta, ne leneveste. Ar merge un somnic...

Coboram spre Susch - din ce in ce mai mare panta. Padurea de brad isi revendica, iarasi, drepturile; un rau navalnic insoteste serpentinele. Brusc, de nicaieri, apar cateva case. Susch! Imediat o intersectie in “T”. La dreapta: Zernez si St. Moritz.

Valea Inn-ului (aici, un riu mediu) este, deocamdata, destul de ingusta. Soseaua serpuieste printre versantii impaduriti cu brazi, flancata de Inn, in stanga, si de calea ferata, in partea dreapta. Am intalnit cateva trenuri, dovada ca lumea le foloseste. Dealtfel, din cate am inteles, alternativa la autoturism, muuult mai buna, este circuitul cu trenurile elvetiene. Exacte, multe, la intervale destul de scurte, ofera confort si privelisti minunate! Poti face economii consistente luand anumite “Pass-uri” valabile pe unul sau mai multe trenuri, la unul sau mai multi operatori.

Incet -incet, valea se deschide, pajisti pline de flori galbene umplu spatiile largi. Paralel cu soseaua, pista de bicicleta! Fara capat! Peisajul este incredibil de misto! Partii de schi si instalatiile aferente se zaresc la tot pasul. La Punt-Chamues-CH, la dreapta, se poate intra spre Abulapass – poate altadata... Trecem de Samedan si remarcam un Aeroport Regional – Engadin. Nu stiu daca intereseaza pe cineva dar, poate, totusi, sunt amatori – e bine de stiut! Nu atat de multe ca partiile, nici terenurile de golf nu sunt raritati. Am zarit doua pana la intrarea in St. Moritz.

La fel ca la Davos, primul care ne anunta ca intram in St. Moritz este, Lacul (bineinteles) St. Moritz, locul de unde izvoreste Inn-ul. Versanti inzapeziti, inca, se pravalesc spre lac... Strabatem periferia orasului cu gandul la teapa luata la Davos. Soseaua se strecoara printre lac si orasul cocotat pe versantul muntelui. Am gasit un loc de parcare intr-un loc unde sa nu ne facem griji daca e permis sau nu, undeva langa lac, in apropierea unui urias hotel: Grand Hotel des Bains, posesor si al Cazinoului din zona. Cred ca-i foarte “instelat” dupa aspect - specific doar celor de mare clasa.

Hotarati sa petrecem cateva ore in St. Moritz ne-am pus mergatorii cei mai comozi in picioare si haida! Chiar langa lac o biserica straveche da tonul curiozitatii. Lacul e plin de rate si lebede si ne-am amuzat facand cateva poze simpatice. Cateva iole strabat alene apele, un grup de pensionari s-au adunat, la umbra, langa mal. Urmarim o alee ce traverseaza un pod de lemn si ne apropiem de “poarta” orasului. De la distanta, ne dam seama ca-i altceva fata de Davos. Cladirile se integreaza complet in peisajul montan. Luxul este la tot pasul, alta prestanta, dar nu ne lasam impresionati si spargem fara mila cativa franci pe suveniruri: magneti si vederi pentru tanti Lila si tanti Didi!

Continuam cercetarile, pe strazile in panta, remarcam cateva lucrari de arta stradala, pavajul impecabil, curatenia enervanta... Parca-i ceva mai multa animatie in jur. Ne-am fi lasat un pic amagiti de primele magazine: Cashmere House, Rolex, Bucherer, Davidoff sau Prada dar ne-am mentinut demnitatea si ne-am instalat, cu tot aerul aristocratic de care eram in stare, pe unica terasa deschisa la acea ora in centru: GELATERIA! Nonsalanti, am platit cate 6euro pe doi milimetri de cafea expresso si 4,5 euro pe 3 milimetri de inghetata! Bune, ce-i drept! Inainte sa vedem scorurile astea, ne gandeam sa mancam ceva... Nu ne-a mai fost foame deloc!

Locul se afla in centrul statiunii langa o statuie care il reprezinta pe Sfantul Mauritius intr-o fantana de piatra pe care o alimenteaza prin cateva fire de apa. Patronul orasului!

Orasul este frumusel dar are, parca, acelasi aer sobru, cu mult prea multa liniste... Muntii din jur dau niste peisaje incredibil de frumoase. Pe pantele ce coboara spre oras sunt “aruncate” multe case de vacanta, tipul clasic elvetian. Instalatii de toate felurile marcheaza zonele unde sunt partiile. Intalnim un mic monument inchinat celor 100 de ani de sanius (1884 – 1984) reprezentand un tip metalic ce tocmai se arunca pe sanie. Langa, dam peste un turn, cu ceas... pictat, si care avea aceeasi pozitie cu a mult-mai-celebrului “coleg” din Pisa: sta sa cada! Ulterior, am aflat ca se numeste “Leaning Tower “ si e vechi, saracu', de prin sec 12...

Bananaind pe stradute, n-am putut sa nu remarcam trecatorii imbracati distins, tradandu-si clasa sociala si potenta financiara. In fine, am ajuns langa o pensiune, numita, pe buna dreptate: “Eden”. Privelistea pe care o are cineva cazat aici este perfecta! Cred ca m-as obisnui imediat...

Oboseala a inceput sa ne dea tarcoale asa ca ne-am intors la masina. Am dibuit in drum o “sandwice”-rie a unor pakistanezi/indieni, dracu' stie, unde ne-am refacut energia. Deci, se cheama c-am luat pranzul la St. Moritz! Nu?

Drumul l-am continuat spre Silvaplana, de-a lungul unui lac nesfarsit, numit – ati ghicit din prima! - Silvaplanersee iar mai apoi am facut dreapta si-am intrat pe drumul spre Julierpass. Urcam destul de abrupt lasand in urma privelisti greu de descris in cuvinte... Soseaua serpuieste mai apoi pe la poalele piscurile inzapezite, urcand mai calm. Pajistile inflorate dau un contrast foarte placut cu albul stralucitor al zapezilor si griul tern al pantelor stancoase. “Judeteana” - cum altfel - impecabila!

Dupa ceva vreme, incepem sa coboram. In capatul unor frumoase serpentine detectam un catun. Catun – catun, da' cu partii de schi cat cuprinde. La intrare, un Mertan de la inceputul secolului XX isi etaleaza frumusetea in ciuda varstei respectabile. Pare ca nici stapanul nu-i chiar un sarantoc. Am aflat ca-n zona asta “izolata” nu prea ai cum sa te plictisesti: zona este un rai pentru bike-rii amatori de mount biking, la fel si pentru cei care prefera mersul stramosesc. Exista in zona ceva drumuri romane... La fel de vechi ca si populatia Retoromana de care am mai amintit. Totusi, satul este locuit de italieni! Tot p-aci, ce credeti ca le-a dat prin cap la astia? Sa faca niste iurte mongole!!! Ei, spune tu! De unde ideea? Greu de ghicit. De partiile din zona, deja v-am spus.

Ne continuam drumul printre munti si ajungem la Lacul Marmorera – un lac format de un baraj artificial. Nimic spectaculos, mai ales ca drumul era in reparatii pe-acolo, si a mai inceput si-o torentiala cu bolforoci de nu mai pridideau stergatoarele, dar numele... Numele este minunat: MARMORERA! Mi-e mi-a placut.

Soseaua se scufunda in padurea de brad, urmand cateva serpentine destul de stranse si coboara pronuntat printre muntii din ce in ce mai scunzi. Dar partiile de schi sunt inca prezente din loc in loc... In Alvra intersectam soseaua care vine din Abulapass si facem stanga spre Thusis unde ne urcam pe Autostrada spre Chur – Vaduz si-apoi spre Brand, la odihna. Deh, hodorogea!

Dimineata ne-am permis sa lenevim pana pe la 9. Am iesit pe terasa si-am cascat ochii cu nesat la muntii maiestosi, plini cu zapada, proiectati p-un albastru minunat. In timp ce se pregatea micul dejun – cafeaua, adica! Am coborat sa cunosc, in sfarsit, gazdele noastre. Nici c-o seara inainte nu i-am intalnit - deh, oamenii muncesc si in alta parte. Gazdele noastre s-au dovedit a fi extraordinar de simpatice si saritoare. Ne-am luat “la revedere” si ne-am pregatit sa parasim zona.

Pacat ca-i asa departe, altfel cred ca m-as abona la cazarea asta. Retineti: Apartment Haus Zalim din Brand bei Bludenz! Ski, Golf, Tras cu arcul, Calarie, Drumetii, Odihna!

Am pornit iarasi la drum spre unul dintre principalele obiective ale calatoriei: INTERLAKEN.

Am coborat din zona Brand in autostrada A14 si-am luat din nou directia Liechtenstein – Vaduz, apoi aproape de Mels ne-am urcat pe un drum national 3, destul de rapid. Drumul propus avea cca 300Km si un timp efectiv de mers de cca 4 ore. Noi voiam sa ajungem pana spre seara in Camping-ul de la Interlaken asa ca nu ne-am facut vreun program pe unde sa ne oprim...

Drumul a mers un timp de-a lungul lacului Walensee, peste lac putand fi admirati niste munti mai batraniori dupa aspect, aspec care te duce cu gandul la filmele cu Bonanza, indieni, semnale cu fum... Apoi, muntii au disparut incet-incet, zonele populate castigand teren. Dupa un timp am ajuns sa mergem paralel cu Lacul Obersee – plin de barci, nave, pasari, iole, caiace... L-am traversat pe-un pod lunguiet la Rapperswil-Jona.

Aici am facut un prim popas, fara vre-un tel anume, ci doar sa vedem viata intr-un oras “no name” pentru turisti (cel putin pentru noi!). Nimic de remarcat, doar senzatia c-am pierdut timpul. Poate nici n-am avut rabdare! Poate.

Am luat drumul ce merge pe malul nordic al lacului – acum Zurichsee! - si-am continuat spre Zurich. Tot drumul l-am facut prin localitati, una langa alta. Pe malul opus se zareau casa langa casa, fara nici o pauza. Practic lacul este prizonierul unui lant de localitati. Cea mai mare parte a activitatilor sunt strans legate de lac: barci cu motor, salupe, barci cu vasle, iole, vaporase, catamarane transporta oameni in toate directiile. Marea majoritate nu sunt turisti. Pe maluri, magazine cu piese de schimb pentru barci, ateliere de reparatii, restaurante, carciumi, hoteluri, pensiuni, magazine alimentare... Aici am intrat intr-o lume efervescenta, obositoare. De unde veneam noi...

Niste ghiortaieli au dat semnalul sa punem frana si sa ne alimentam si noi. Nici o problema carciumi cat vedeai cu ochii. Am ales la intamplare o terasa de unde am putut vedea si activitatea dintr-un mic debarcader unde acostau vaporase cu oamenii muncii de pe malul celalalt.

Cu foamea potolita am intrat in Zurich. Nu ne-am propus, neaparat o oprire in oras dar, daca tot suntem aici, nu-i pacat? O fi, dar dupa aproape o ora in care ne-am invartit pe strazi in cautarea unui loc de parcare, am renuntat si-am parasit orasul. Mi-au ramas intiparite in minte camasile bleumarine ale zecilor de corporatisti sau lucratori in finante-banci care, la un moment dat au invadat strada intr-o pauza, probabil! Hm, ce ti-e cu mintea omului! Nu-mi aduc aminte nimic altceva despre Zurich... Poate altadata!

Am “prins” autostrada 3 si ne-am lansat spre Lucerna. Campie... Asa si? Asta nu i-a impiedicat pe elvetieni sa faca o multime de tuneluri si sa “arunce” autostrada pe sub pamant in zonele prea aglomerate la suprafata. Ce cartite! Fata de noi, romanii, mari ecologisti care nu stricam peisajul cu autostrazi, in general! Sau, ma rog, nu mileniul asta. Cand ma gandesc ca avem si noi doua tuneluri in tara: la Balea unul de vreo 3-400 de metri si-unul pe ciotul de autostrada Sibiu – Cunta, tot de cateva sute de metri! Spre Lucerna, am observat si cum a fost inchis, temporar un tunel pentru a-l... spala in partea de sus si pe laterale! Am mai observat si camerele de supraveghere si chiar si-un blitz al unui radar ascuns pe la jumatatea tunelului (deh, m-a mancat undeva sa ma iau dupa un italian care “gonea” excesiv cu 100km/h in tunel – limita era 80!). Neavand pe-atunci conventii intre state in domeniul legislatiei rutiere, n-am platit nicio amenda. Am inteles ca daca ar fi existat imi venea acasa...

Am intrat in medievala Lucerna! Asa zicea ghidul – medievala! Orasul, cu strazi normale, fara bulevardele largi vazute in Zurich, era destul de aglomerat dar imi pregatisem cu minutiozitate planul unde sa parchez masina. Din fericire n-am avut surprize si am putut parca relativ aproape de Primarie. Am luat-o intuitiv, la vale, spre malul lacului Lucerna. O perspectiva generoasa se deschide in momentul in care ajungi langa lac! Chiar am citit ceva despre asta in timpul documentarii: “Lucerna reprezinta chintesenta Elvetiei: lac, munti inalti, dealuri verzi, paduri si rau!” Exact asa este!

Pe lac si la mal o multime de pasaret, in special rate (cateva marci celebre) si lebede albe si negre. Cu te-apropiai de mal, gramada toate pe tine! Ne-am tras in poze si-am luat-o de-a lungul promenadei. Lacul a fost si este inima zonei asigurand transportul, locuri de munca, hrana, turism pentru atat pentru elvetieni cat si pentru calatori, afaceristi sau vizitatori, el fiind principalul motor de dezvoltare. Pe apa, o multime de chestii plutitoare: vaporase cu aburi si zbaturi (inca exista, mai ales pentru turism), vaporase care asigura transportul in comun pe numeroase rute a oamenilor in diferite orasele aflate pe tarm, barci cu motor, vedete rapide, barci cu panze, yacht-uri, etc. Buchisesc un panou “ Vierwaldstattersee” denumirea germana a lacului care inseamna (ghidul zice!) “ Lacul celor patru cantoane impadurite” - banuiesc ca este o prescurtare... ! Ha-ha!

Ajungem la celebrul Pod al Capelei, zis si Kapellbrucke! Cred ca-mi voi scranti ceva maxilar sau limba, pana la urma... Podul, o diagonala de lemn peste raul Reuss, acoperit, in genul celui de la Sighisoara! Din cate-am inteles, o vechitura de prin secolul XVI sau XVII, avand pictate undeva deasupra capetelor noastre, sub acoperis, pe niste panouri triunghiulare, multe scene despre problemele catolicilor din perioada respectiva. Intr-adevar un “altceva” foarte interesant! Am traversat podul si am gasit o biserica Iezuita (baroc stile) pe care am avut curiozitatea s-o vizitam. Pe malul celalalt, insirate-n soare o multime de terase pline ochi de musterii.

Am parasit zona lacustra si ne-am aventurat pe stradutele orasului. Impresia este de “colorat si elegant”, cu piete micute dar aproape in fiecare gasesti cate o fantana frumos ornata. Din nimereala am gasit una dintre “celebritatile” turistice: fantana Weinmarkt, o frumusete de vechitura, de prin anii 1400! Ce faceau astia p-atunci! Nici nu vreau sa ma gandesc ce se petrecea pe la noi in aceeasi perioada!

Cateva cladiri au fatadele impodobite cu picturi murale, bine intretinute, niciun turist neratand ocazia de a face macar una – doua poze. Am patruns in zona comerciala. Magazinele sunt deschise intre 9:00 si 18:30, exceptie joia si vinerea cand sunt deschise pana la 21:00. Duminica inchis! Pentru suveniruri marti si sambata sunt piete deschise pe malul apelor. Noi am intrat in cateva magazinele cu toale. Marfa, calitativa dar stilul nu era pentru noi. Chiar nu ne-a facut nimic “cu ochiul”! Preturile sunt prohibitive pentru noi, in general, pentru ca Elvetia este o tara scumpa. Nici nu eram pusi pe shopping compulsiv, scopul nostru era sa ne domolim curiozitatea: “ia, mai, sa vedem cu ce se lauda astia!? ”...

DA, Lucerna este de vazut. Cine sta mai mult si vrea mai multe, poate urca cu telecabina /funicular /picioare pe vf. Pilatus care ofera o priveliste completa a lacului, muntilor si orasului. De asemenea, o excursie cu una dintre ambarcatiunile ce brazdeaza luciul apei, este o modalitate foarte interesanta de petrecere a timpului.

Am parasit orasul indreptandu-ne cu viteza spre Interlaken. A urmat o suita la modul: tunel – lac – munti – tunel – munti - cale ferata – orasel – tunel – tunel – tunel – munti – lacuri - tunel... si, dintr-o data ne-am pomenit, dupa cca 35 minute, langa Brienzwiler, unde am parasit autostrada si-am continuat pe “Judeteana” 6 pentru a ocoli lacul Brienz prin nord. Ceva am deranjat in natura prin manevra asta pentru ca s-a pus pe-o torentiala, cu bolforoci, torentiala ca asta nemaivazand de... ieri! Chiar si-asa, am putut admira fabulosul peisaj datorat imbinarii Riului Aare cu muntii cei mai inalti din Elvetia, cu vaile cele mai spectaculoase, locuri unde, natia asta de oameni, deosebit de tenace, a construit sate si orase extraordinar de pitoresti. O cascada uriasa se intrevede departe, peste valea Aare. Pornind din verdele intunecat al padurilor, o dara alba, tumultoasa, taie gri-ul deschis al peretelui de stanca. Deasupra, piscurile inzapezite ne cheama! Zona este de un farmec aparte, greu de regasit pe alte meleaguri... RECOMAND CU CALDURA!

Interlaken – ca d-aia-i spune asa! -se afla intre doua lacuri importante: Brienz si Thun. Localitatea nu este foarte mare dar, nivelul de trai este si p-aci, undeva la tavan! Cu toate scumpeturile lor, am reusit sa gasesc (documentarea, manca-o-ar mama!) un camping plin de calitati – ieftin, liber, langa riu, foarte aproape de gara Interlaken Ost (de unde pleaca trenurile spre Jungfraujoch): River Lodge TCS Camping – RECOMAND.

Ploaia s-a oprit ca la comanda asa incat am putut sa ne instalam cortuletul. Pentru cei usor mai pretentiosi exista si posibilitate sa stai la casute de lemn sau la niste casute tip Costinesti (fostul complex studentesc de la Amfiteatru... o-ho-ho! ce departe-s amintirile astea...). La 10 metri de cortul nostru, Riul Aare se taraste in ritm de melc. Apa are o culoare albastruie (!) nemaiintalnita de noi pana atunci, culoare pe care o imprumuta si lacurilor. Doua vaporase pentru turisti, ancorate la mal, ne “privesc” somnoroase, fara incarcatura obisnuita. Peste riu – Gara mentionata, iar deasupra garii, PEISAJUL! Norii s-au spart, soarele a inceput sa se strecoare printre ei relevand un curcubeu perfect profilat pe masivele Jungfraujoch, Monch si Eiger... Ne-bu-ni-eeee totala! Multumim!

Dupa o cina scurta, am iesit un pic in recunoastere, sa vedem cum ajungem pe malul celalalt si sa ne mai dezmortim un pic, apoi la somn! Adrenalina, inca prezenta, m-a facut sa admir un timp panza intunecata a cortului. O oaie, doua oi, trei...

Fara vise am dormit. Tanc! Prin panza cortului, o lumina difuza, dar puternica, ne-a gadilat pleoapele... Am iesit din cort in racoarea diminetii si-am ramas muti de uimire uitandu-ne cu nesat la peisajul infatisat de Jungfrau si “fratii” sai: Monch si Eiger.

Hm, cand m-am gandit sa vizitez Elvetia, habar n-aveam de Interlaken si ce exista aici.

Mu ltumesc fratelui meu care m-a indrumat spre acest loc. In acelasi timp, m-a sfatuit sa ma documentez temeinic inainte de a ma avanta spre munte. Am aflat ca-n perioada de varf este posibil sa nu gasesti bilete de tren pentru a ajunge la Jungfraujoch asa ca, este bine sa cumperi bilete on-line. Asa am facut. N-a fost, insa, foarte aglomerat, iar pretul biletului era acelasi ca si al celui cumparat de pe net – cca 200 franci elvetieni, dus – intors, de persoana. Deasemenea este bine de stiut ca la baza, in oras, pot fi 20 de grade Celsius iar sus, la 3570m, pot fi cateva grade cu minus! Asa ca, trebuie sa ai si haine groase. Neaparat trebuie ochelari de soare! Pentru cei mai sensibili – si o crema!

Un alt sfat: este bine sa urci la prima ora, caci spre pranz, de cele mai multe ori, apare ceata...

Asa ca, urmand ultimul sfat, ne-am trezit devreme, am ras doua cafelute si-un sendvis, am burdusit un rucsac cu haine si caciuli si am luat trenul de la ora 9:05! (nici prea dimineata nu-i bine; -))

Sunt doua variante de a ajunge sus: prin Lauterbrunnen sau prin Grindelwald. Am ales sa urcam prin Lauterbrunnen spre Kleine Scheidegg. Trenul, unul normal! Pe peron si in tren n-am remarcat niciun european! Peste tot asiatici de toate culorile si americani de toate varstele.

Trenul urca incetisor printre case, terenuri de sport, pasuni, coline. Muntii sunt, inca, destul de departe! Dintr-odata insa, o vale adanca, strajuita de pereti abrupti, se deschide spre dreapta: Lauterbrunner Valley! Un fir subtire de apa se pravaleste de pe buza peretelui (Staubbach Fall – cca 300m cadere in gol), atragand pentru un timp privirea. Pentru scurt timp, totusi, pentru ca valea este incredibil de frumoasa, in departare inchizandu-se cu cativa ghetari orbitori agatati de de piscuri mandre. Hm! Cu ceva vreme in urma, fara sa stiu ce vale este, mi-am ales ca imagine pe desktop taman imaginea reala pe care o vedeam in fata ochilor – si cica sa nu crezi in destin! Si daca to este un culoar printre munti, hop si deltaplaner-ii!

Ne apropiem de piscurile tot mai inalte. Soarele este numai bine pozitionat ca sa puna in valoare zapezile vesnice pe fondul albastru al cerului, ornat ici-colo cu cate un norisor. Plaiuri verzi, cu ferme imprastiate pe dealuri, vacile – probabil alea din reclamele TV - brazii inalti, instalatii pe cablu pentru partiile de schi, se perinda lent prin fata noastra. Splendid! Zapacitor!

Trenul continua urcusul sustinut si abia acum observ ca intre sine este o cremaliera care are rolul de a ajuta la urcusul/coborarea trenurilor cand panta este prea mare.

Schimbam trenul normal in Kleine Scheidegg la peste 2000m – temperatura, este inca acceptabila:13,5º C. Aici intalnim si calea ferata ce urca din Interlaken prin Grindenwald. In trenul cu care vom calatori in continuare, nu se dau bilete “in picioare”, unul dintre motive fiind probabil si faptul ca panta este atat de abrupta in unele locuri incat este aproape imposibil sa stai in picioare fara s-o iei la vale... O controloare isi face aparitia si ne scaneaza biletele scoase la imprimanta de acasa – no problem! Cum spuneam, in tren, nici urma de europeni! Castigam rapid altitudine.

Ghetarii maiestuosi nu mai necesita imaginatie; acum suntem suficient de aproape ca sa-i putem studia mai atent. Intram in tunel. Panta e tot mai mare. Dupa ceva timp – surpriza! - oprim intr-o gara intermediara, aflata in tunel: Eismeer la 3160m in inima masivului Eiger. Lumea coboara buluc, spre usoara noastra confuzie, indreptandu-se spre un culoar. Ne-am prins pana la urma si ne-am dus si noi. Am ajuns la un “perete” de sticla de unde se putea admira un urias, dar minunat ghetar: Ischmeer (Marea de gheata). “Wow-uri”, poze si... inapoi la tren. O usoara oboseala ne-a podidit, semn al urcusului rapid la aceasta altitudine. Cred ca rolul acestei statii, printre altele, este si de a iti obisnui organismul cu altitudinea.

Trenul strabate in continuare tunelul spre punctul terminus unde ajungem destul de repede. Un peron saracacios, cu pereti “originali”- stanca reala adica, ne intampina intr-o lumina scazuta. Totusi, pe jos finisajele sunt impecabile. Lumina puternica de la capatul peronului ne atrage ca pe fluturii de noapte. Majoritatea turistilor americani inca sunt in tricouri sau in camasa. Pentru unii, neinspirati, asta-i tot echipamentul...

Un bust de bronz aurit aflat in capatul culoarului ne dezvaluie identitatea geniului care a facut aceasta lucrare inginereasca de exceptie: Adolf Guyer – Zeller. Nu auzisem de el. N-am sa-l uit de-aici incolo!

De-a lungul vizitei am aflat lucruri incredibile care merita mentionate: Dupa cativa ani de la lansarea ideii nebunesti, in 1896 se trece la fapte. O MIE OPT SUTE NOUAZECI SI SASE! Romania nici nu exista! In 1896 abia aveam cateva cai ferate – mare parte datorate Imperiului Austro- Ungar, restul datorate Regelui Carol I si Podul lui Saligny... Saisprezece ani mai tarziu, in 1912, a fost inaugurata toata lucrarea! Si-atunci cand vedeam aceste lucruri, ca si acum gandurile mele, pline de frustrare, au umplut frigiderele celor care, in 28 de ani n-au terminat o autostrada de la un cap la altul! Ma gandesc si la starea absolut deplorabila a ceea ce numim “cai ferate”... Brrrr!

Tehnologiile utilizate in acele vremuri le-am vazut intr-un fel de muzeu amenajat intr-unul dintre tunelurile existente: franghii, tarnacoape, lopeti, vagoneti si dinamita. De asemenea sunt expuse numele tuturor celor care au murit in accidente de munca in timpul realizarii proiectului. Marea majoritate au fost italieni... Inainte de finalizarea proiectului a murit si parintele lui – Guyer-Zeller – in 1899! Proiectul a continuat, insa... Merita citita povestea!

Astazi complexul Jungfraujoch are mai multe puncte de atractie: o sala de proiectie, o zona de agrement in aer liber pentru cei atrasi de sporturile albe, Sphinxul – platforma suspendata si statia meteorologica, zona muzeu + cea de “alpine sensation”, Palatul de gheata, Platoul cu camera live si zona shopping + haleala.

Dar sa intram in Complexul de la Jungfraujoch: Culoarul lung pe care am patruns ne duce intr-o sala de proiectie unde intram in atmosfera inghetata, cu ninsori spulberate de vanturi puternice din zona de creasta; aici poti vedea intreaga zona din elicopter... Totul intr-un semiintuneric albastrui care accentua senzatia de ger naprasnic... N-am zabovit pentru ca ne-am grabit sa prindem “seninul” terasei pentru a ne bucura de priveliste.

Un lift “nervos” ne repede la 3571m la “Sphinx”. Iesim pe o terasa suspendata deasupra unui hau, avand posibilitatea sa privim imprejur, aproape de 360º. Cladirea din care am iesit este facuta din piatra, cu doua etaje, si adaposteste o statie meteorologica. Pe terasa cateva zeci de oameni. Doi americani spatosi, la varsta a doua-bine, sunt in tricouri cu maneca scurta! Indienii (sau pakistanezii) dardaie in gecutele lor subtirele. Chinezii si japonezii sunt mai bine echipati. Cei mai echipati, insa, sunt cei doi romani simpatici... Adica noi! Daca aveam si manusi... Temperatura – 4º C! Dupa 5 minute, nici urma de americani spatosi... Cred si eu!

Privelistea ne-a fost obturata cand si cand de cativa norisori subtirei ce veneau si plecau lasand din cand in cand soarele sa ne orbeasca si mai tare. Repet: fara ochelari de soare e bine sa nu zaboviti pe terasa. Am facut o gramada de poze admirand fara oprire vaile cu ghetari, piscurile ametitoare si cei doi corbi ce planau tacticosi in vant.

Un val de ceata, gros, a invaluit, umed si rece, terasa, gonindu-ne si pe noi inauntru.

Am continuat vizita prin labirintul de culoare.

Drumul ne-a dus printr-o galerie instelata, la un glob de sticla in care am remarcat intreaga constructie realizata, cu tuneluri, trenuri (in miscare), oameni, instalatii pe cablu, totul aratand ca-ntr-un desen animat cu personaje din plastilina colorata. Apoi am luat-o printr-un alt tunel cu imagini proiectate pe unul dintre peretii curbati, cu oamenii vremurilor trecute, cocotati pe piscurile din zona, imbracati ciudat, conform modei de demult. Am trecut prin muzeul amenajat in cinstea constructorilor, si-am intrat, efectiv, in ghetar – Ice Palace! De jur imprejur gheata lucioasa, compacta, slefuita de om, cu niste balustrade prinse de perete, am fost introdusi intr-o lume complet nemaiintalnita pana atunci! Tunelul, lung de cateva zeci de metri se termina cu o sala plina de sculpturi in gheata: Conan Doyle, animale, pasari...

Apoi a urmat iesirea pe platou. O zona plata, ingradita din precautie, aflata intre doua pante inzapezite, intr-un soare puternic (care te incalzea imediat), orbitor. Totul este de o frumusete incredibila. Lume, ca ziaristii de la conferintele de presa! Peste tot asiatici cu “tunuri” sau doar telefoane se fotografiaza continuu. Merita! Hop si noi! Intr-un “colt” un catarg sustine, mandru, steagul elvetian. Pe un alt stalp este montata o camera video, rotativa, pe care poti fi vazut pe internet, live, de cei de-acasa! Puteti intra oricand pe site ca sa vedeti cum e vremea!

Dupa un timp, efectiv ametiti de atatea si-atatea privelisti, am reintrat in munte.

Am ajuns in ultima zona a complexului: zona de shopping. Ce poti cumpara, in primul rand, din Elvetia? Desigur, ceasuri! Apoi briceaguri! Mai poti achizitiona o diploma cu numele tau, care dovedeste c-ai fost acolo, apoi sepci, tricouri, vederi, magneti, marmote, ciocolate... Dar in mod special ne-a atras zona “Restaurant” unde, la “impinge tava” am gasit tot soiul de bunatati la vederea carora ni s-a declansat alarma generala in stomac! Ne-am omenit, frugal (sic), cu cartofi prajiti cu carnati si schnitzel si cu cate o salatoaie cu de toate, plus cate o bere... Mmmmm!

Traseul de intoarcere a fost facut cu trenul cremaliera pana in Kleine Scheidegg, apoi am luat-o prin Grindelwald. N-am coborat, cu toate ca ne propusesem acest lucru, intrucat am realizat ca-i foarte tarziu si mai aveam ceva de mers pana la cortulet... In vagonul nostru cam toata lumea (ma rog, Asia si America de Nord!) motaia discret. Ne-am luat si noi ramas bun de la masivele zapezilor vesnice si-am revenit in verdele crud al pajistilor. Deloc plictisitor, drumul de intoarcere a fost presarat cu noi scene memorabile: Este incredibil de frumos drumul serpuit al caii ferate printre casele specifice, fara garduri imprejmuitoare, presarate, maro, printre verdele pajistilor inflorate. Uf!

As fi incheiat aici dar mi-am amintit un episod neasteptat. Seara am iesit sa vizitam un pic oraselul Interlaken si sa cinam. O ploaie torentiala ne-a facut sa ne adapostim sub copertina unei terase aflata pe o straduta cu mai multe carciumioare. Cand ne straduiam sa comandam in romgleza noastra si mai vorbind si in romaneste, chelnerita, intr-o romana aproximativa ne-a intrebat daca... suntem romani? Usor uimiti de intrebare (“Cum adica DACA suntem romani?) i-am raspuns afirmativ. Ne-a rugat sa vorbim cu ea in romana, ba, mai mult l-a chemat si pe sotul ei – proprietarul carciumii – care ne-a salutat cordial in romaneste. Am banuit, initial, ca-s moldoveni, dupa modul cum vorbeau, poate bucovineni, ceva... Nu, nene, oamenii erau romani din Valea Timocului (Serbia), plecati de multa vreme de-acolo, si care erau fericiti pur si simplu ca pot vorbi romaneste! Neasteptat! Am petrecut o seara placuta, stand de vorba la o bere, doua...

Urmatoarea tinta a calatoriei noastre a fost Chamonix - Mont Blanc. Pentru a ajunge acolo am ales initial o varianta care presupunea un ocol al Alpilor Bernezi, luand-o prin nord, in susul Vaii Aare, prin Meiringen, apoi peste munte, pentru a patrunde in Valea Rhon-ului pe care s-o urmam apoi, pana-n Martigny. Dar ce te faci ca, din harta, parca “sarea” Zermatt-ul si-mi “striga”: veniti si pe la mine, veniti neaparat! Cum de nu, as fi vrut, dar... drumul era cam lung, totusi, iar pentru Zermatt trebuia sa facem o abatere importanta...

Cum stateam asa si cautam solutii pe Google Maps, BANG! Am vazut o chestie pe care chiar nu mi-o inchipuiam, in acel moment, ca exista: “Acest traseu include un mijloc de transport pentru masini” - adica, puteam strapunge muntii, printr-un tunel cu... trenul! Cu trenul, in care ne putem urca cu tot cu masina! Eeeeehei, asta-i chiar de vazut! Asa trebuia sa parcurgem “doar” 300Km in (zice Google) cca 5 ore pana la destinatia finala, deci ne puteam permite si un mic ocol ca sa vedem Matterhornul! Iu-huuu!

Am plecat dis de dimineata spre Spiez, pe soseaua ce merge de-a lungul malului sudic al Thunersee si-am urcat, spre sud, spre Frutigen. Ca sa gasesti localitatea trebuie sa maresti binisor harta. Ajunsi in localitate am gasit fara probleme zona de imbarcare unde mai asteptau cateva autoturisme. La un moment dat coloana s-a pus in miscare si am urcat prin partea din spate a trenului, rand pe rand, coordonati de doi impiegati care ne pilotau, ca pe ferry boat-uri, pentru a ocupa cat mai economic spatiul (limitat totusi) si pentru a opri rotile in zonele special amenajate. Am platit taxa necesara si-am asteptat cuminti. Trenul s-a pus in miscare si-am pornit spre marele tunel - Mittaltunnel. Ce sa spun, asta n-o incercasem pana acum!

Nu mai retin cat am platit si nici cat am facut, ca timp (se poate afla pe net) dar este o varianta foarte buna pentru a scurta drumul atat vara cat, mai ales, pe perioada iernii – unul dintre motivele constructiei! Trenul a urcat de-a lungul unei vai adanci, timp de cateva zeci de minute si-abia apoi a intrat in munte. Am iesit deasupra vaii Rhon-ului la Gampel – Bratch. Cateva curbe-n ac de par ne-au scos pe “Nationala” ce merge de-a lungul vaii si am cotit-o spre Visp. Am gasit apoi drumul ce urca spre Tasch (38Km), localitatea de unde turistii trebuie sa ia un tren electric pana in Zermatt. In apropiere de Tasch exista un Camping, Attermenzen, pentru cei ce doresc sa stea mai mult in zona. Exista si-o sosea care duce in Zermatt din Tasch, dar nu este permis accesul cu niciun mijloc de transport care scoate fum, inca din 1947. Trenurile spre Zermatt pleaca din 20 in 20 de minute asa ca nu sunt aglomerate si nici nu astepti prea mult. Peisajul este ca-n reclamele la dulciurile elvetiene...

In Zermatt se mai poate ajunge cu Glacier Express, minunea rosie care face legatura cu Davos sau St. Moritz pe o cale ferata ce strabate tinuturi de basm.

Am coborat din tren in gara Matterhorn-Gotthard. Curat, foarte bine organizat, pliante si harti din belsug. Esti pe taramul turismului desavarsit! Cativa cai zdraveni, de munte, ne-au intampinat la iesirea din gara, inhamati la trasuri impodobite, asteptand potentialii clienti pentru o raita prin zona. Concurenta consta doar in masini electrice sau biciclete. Noi a trebuit s-o alegem pe ce-a de-a patra: per pedes! Prima impresie a fost ca este un oras de munte specific elvetian, nu departe de Interlaken sau St Moritz. Zona comerciala si centrul dominat de hoteluri maiestuase, este plina de turisti sositi din toate colturile lumii. Peste tot muscate gigantice ne “privesc” de la inaltimea balcoanelor sau a pervazelor. Statiunea, situata la cca. 1600m, este una dintre cele mai inalte din Elvetia si, ca urmare a mentinerii zapezii pe perioade indelungate de-a lungul anului, a fost dezvoltat un domeniu schiabil enorm: peste 300Km de partii de ski interconectate. Pentru impatimiti, ghetarul Theodul, cu peste 20Km de partii ii asteapta inclusiv vara! Asezarea este celebra si pentru afluxul de “cuceritori ai inutilului” care si-au dovedit curajul si priceperea de-a lungul multor decenii. Cei mai “nebuni”, evident, englezii!

Am depasit centrul si, printre casele din barne, extraordinar de frumoase prin simplitatea lor, s-a itit Matterhornul! Grandios! Oricate poze vezi si orice film HD ai vedea, oricate Tobleroane ai bagat, nu se compara cu vazutul “pe viu” a “celui mai fotografiat munte din lume”! Fara sa-ti dai seama, dupa fiecare 10-15 pasi mana se duce spre declansatorul aparatului de fotografiat. Zona veche a orasuluieste pur si simplu incantatoare. Tac-pac, tac-pac! Una dupa alta, fotografiile umplu cardul... Case din barne, vechi de cand lumea, cu obloane grele, de lemn, acoperisuri de ardezie, magazii de cereale suspendate pe piloni de piatra avand picioarele de lemn sprijinite pe bucati plate de piatra, ca niste farfurii intinse... Am citit undeva ca aveau rolul de impiedica rozatoarele sa ajunga la cereale... Ingeniosi stramosii!

Matterhornul era vizibil destul de clar – am avut mare noroc de vreme buna! Intr-adevar un obiectiv de neratat! Din nou m-am pupat pentru inspirata alegere, he-he-he!

Pentru cei care-si propun un sejur mai indelungat, se poate urca cu telecabina, funicularul sau trenuletul cu cremaliera la diverse obiective aflate la inaltime si in vecinatatea “vedetei”. Ca un amanunt pentru amatorii de statistici, telefericul ce urca la Kleine Matterhorn (3883m) este cel mai inalt din Europa! Drumetiile sunt, deasemenea, unul dintre cele mai populare moduri de deplasare. In zonele inalte din golul alpin nu este deloc uimitor sa observi marmote plimbandu-se tacticos pe pajistile inflorite, printre bolovani si flora pitica.

La intoarcerea in oras am observat in unele ghivece cu bradet, amplasate pe strazi, flori de colt... Un amanunt care spune multe despre cultura ecologica a acestui popor.

Am parasit cu regretul de a nu fi vazut multe dintre frumusetile din zona. Sper ca intr-o zi sa revin...

Am coborat inapoi in valea Rhonului si ne-am continuat drumul de-a lungul ei, ocolind Sion-ul, pana-n Martigny. De-o parte si de alta vita de vie cat vezi cu ochii, amenajate pe orice terasa disponibila. A-ha! Mi-am adus aminte c-am degustat din licoarea respectiva. Bun!

Am oprit in Martigny pentru o scurta tura de dezmortire si pentru a mai completa proviziile. Duminica, insa! Uitasem... Am parcat la intamplare si-am luat-o la nimereala pe strazi. Un ingeras ne tot imbrancea directionandu-ne spre o mica piata unde am descoperit o multime de lume care se perinda prin fata unor tarabe cu vechituri, hand-made-uri, discuri, haine out-of-fashion, carti, biju-uri, ace, brice si... bricege elvetiene. In mijlocul piatetei, un grup de tineri artisti produceau o muzica cu ritmuri necunoscute noua, dar foarte placuta.

Valea Rhonului este locuita in mare parte de populatia vorbitoare de retoromana – cea de-a patra limba oficiala a Elvetiei – si mai sunt doar cca 50000 de persoane care sa o vorbeasca! Atmosfera placuta, destinsa... Ne-am completat si noi colectia de masti ciudate cu ocazia asta.

Din Martigny se despart in “T” doua drumuri principale: unul strabate muntele, spre sud, prin Tunelul Grand Saint Bernard daca vrei, spre Aosta, in Italia. Celalalt drum principal coteste spre Geneva, Montreaux sau Lausanne. Cel de-al doilea drum, extrem de tentant! Dar, ce sa facem, nu le poti avea pe toate! Asa ca am luat-o pe un al treilea drum, drumul direct spre Chamonix-Mont-Blanc, un drum secundar dar plin de farmec.

In prima parte soseaua urca vertiginos, cu multe “ace de par”, printre terasele de vita de vie, lasandu-ne sa privim de la mare inaltime orasul ce tocmai l-am parasit. De-abia de aici iti faci o impresie corecta asupra largimii imense a vaii Rhon-ului, asta dupa ce vazusem ca la Visp, valea era destul de ingusta. Am trecut vama, cica, pe la La Chatelard fara sa ne dam seama prea bine. Dupa ce am intrat pe valea raului Arve, pe versantii inconjuratori au inceput sa apara si instalatiile pe cablu ale partiilor de ski franceze.

Spre seara am intrat in orasul alpinismului european. Oboseala si caderea serii ne-a grabit spre locul de cazare – o cabana administrata de cativa englezi – fara a mai vizita orasul. Noi am rezervat o camera dubla cu baie, la un pret de hotel 4* (cea mai ieftina pe care am gasit-o in oras). Cabana, destul de mica, avea multe spatii comune, cu priciuri, singura camera pe care au facut-o pentru 2 persoane fiind... in garaj! Noi ne parcasem masina chiar langa fosta usa a garajului, apoi am urcat la parterul cabanei pe niste scari exterioare, pentru ca mai apoi sa coboram, prin interior, in “camera”. Geamlacul ramas neimbracat in tencuiala, m-a facut sa realizez ce a fost initial in incaperea noastra. Spatiul, foarte redus, bine chibzuit a permis, totusi instalarea unei bai separate, dotata cu dus, cu tot tacamul... Cum noi doream sa stam doar o noapte, n-a fost nicio problema. Pe langa patul de mijloc abia am incaput cu bagajele minimale... Surpriza a fost ca pe terasa am gasit un jacuzzi aburind in racoarea serii, pe care l-am si utilizat - cea mai mare relaxare posibila dupa o zi atat de lunga! Si nu v-am spus tot: tolanit in jacuzzi puteai privi neingradit spre Aiguille du Midi... Ce poate fi mai frumos!?

Acum multi ani (prea multi!) ascultam siderat si priveam cu nesat diapozitivele prezentate de cativa membri ai Clubului de Alpinism al Universitatii Bucuresti, cu Alpii Francezi unde facusera o expeditie, lucru absolut fenomenal in acele vremuri de cacat (scuzati!). Acolo am auzit pentru prima oara numele Aiguille du Midi! Ce lucru fantastic pentru un licean indragostit de drumetiile pe munte, a carui imaginatie a si luase-o razna! Iata-ma-s dupa 34 de ani in fata unui vis ce urma sa se implineasca...

Pentru a putea prinde prima telecabina care urca spre Aiguille du Midi este bine sa fii cat mai devreme prezent la coada – o data pentru ca majoritatea alpinistilor si a schiorilor doresc sa fie la prima ora sus, a doua, vremea este extrem de schimbatoare dupa pranz. Asa ca, ne-am impachetat rapid, am ras cate o cafea pe terasa cabanei unde am fost cazati si ne-am luat ramas bun de la politicoasele noastre gazde britanice.

Cabana prindea viata din ce in ce, tot mai multi tineri misunand prin micuta bucatarie, pe scarile inguste si prin spatiile comune, toti avand cani cu ceai sau lapte in mana. Ma intreb unde-au incaput atatia oameni in micuta cabana. La ce preturi se practica in Chamonix, insa, nu e de mirare! Mi-aduc aminte (iar? cam des...) de inghesuiala din casutele Costinestiului studentesc...

Am lasat masina intr-o parcare publica la vreo 5 min de mers pe jos pana la telecabina. Ajunsi acolo, am constatat ca, deja, cateva zeci de oameni ai muntelui erau pregatiti de imbarcare. Am luat bilete relativ repede deoarece, probabil, ceilalti aveau “pass-uri” pe mai multe zile. Am reusit sa incapem si noi in prima telecabina! Cu toate ca eram bine echipati pentru temperaturile de sus, ne detasam clar de ceilalti, deh, noi eram simpli “pantofari”... Noi si cativa, nelipsiti, asiatici.

Urcusul propriu-zis are doua etape. Prima, pana la Plan de Aigulle, la 2308m, apoi urmatoarea etapa pana-n varf. Esti sfatuit ca, daca ai probleme cardiace sau de tensiune sa ramai un timp in statia intermediara pentru a lasa corpul sa se obisnuiasca cu altitudinea. Si asta din cauza ca telecabinele urca destul de rapid. Cum noi aveam experienta urcarii la Jungfraujoch, unde n-am intampinat nicio problema majora, am preferat sa ne urcam in telecabina imediat urmatoare. Chiar si asa a trebuit sa asteptam cca 10 minute, timp dedicat fotografiilor. Vremea se anunta absolut superba, cerul senin anuntand un soare stralucitor facand zapada si mai alba! . Atunci am realizat ca mi-am uitat ochelarii de soare in masina!

Uitandu-ne spre varful muntelui (abia se distingeau cablurile telecabinei), nu puteai sa te-ntrebi cum dracu' poate urca telecabina atat de abrupt si FARA NICIUN STALP INTERMEDIAR... Incredibil!

In timpul urcarii cu prima telecabina, am putut admira Glacier de Bossons un “fluviu” urias de gheata, incremenit, spectaculos... La 2300m este zapada pe multi versanti. Spre varf, mormane de zapada stau agatate amenintator...

A doua telecabina urca incredibil de rapid, fapt pe care-l realizezi cand, “surata” care coboara, trece ca acceleratul prin halta pe langa noi! Am citit ca intreaga constructie s-a finalizat undeva spre sfarsitul anilor '50 (la noi se finaliza colectivizarea!), cablul necesar intre 2300m si statia terminus (1700m de cablu) fiind ridicat de o echipa (franco-italiana) de 30 de ghizi in... 2 zile! Mi-am adus aminte si de constructia fabuloasa a tunelului si a caii ferate spre Jungfraujoch...

Ajunsi in statia terminus am iesit in aerul rece si proaspat. Abia aici am realizat ca urechile sunt infundate iar pentru a face cativa pasi a necesitat un efort neasteptat de mare. Asta in cazul meu. Vicky n-avea nimic! Se pare ca m-am dat zmeone cam degeaba. Am strans din dinti si-am inaintat. Gasca de montaniarzi se si legasera in corzi si au inceput coborarea intr-o sa (sau mai degraba un platou, nu mi-am dat seama prea bine) unde, dupa un timp i-am vazut stransi gramada pe multi dintre ei. Am tras concluzia ca participau la o scoala de alpinism sau ceva de genul asta. Toti echipati cu pioleti sau bete de schi, coltari, corzi, casca...

Am urcat cateva trepte pana la o terasa, un punct de belvedere aflat in complexul cu casa telecabinei si-am trecut la... uitatura. Spre Est cobora o vale pantecoasa pe care se lafaie Glacier du Geant, ghetar aflat in spatiul italian, inconjurat de piscuri inlantuite ca niste ziduri extrem de zimtate, ghetar care se contorsioneaza si revine spre Franta in ceea ce se numeste “ Mer de Glace”.

Spre sud se insira cateva piscuri de peste 4000 de metri (unul fiind Mont Blanc du Tacul), culminand cu Mont Blancul, undeva in planul doi. Din locul nostru de observatie, nu arata prea spectaculos. Undeva spre Nord – Est, Alpii Elvetieni, la fel de impresionanti ca cei italieni. Inca odata remarc vremea impecabila, putinii nori erau josi si pareau intepati de piscurile ascutite. Asa cum aflasem din “citeli”, in cateva ore, nu multe, s-au strans din ce in ce mai multi nori... Totusi in acele momente am resimtit din plin lipsa ochelarilor de soare drept pentru care, din cand in cand, ii mai imprumutam pe-ai lui Vicky.

M-a cuprins o foame de a capta cat mai mult din peisaj. Alaturi de asiatici am declansat rafale interminabile de fotografii. M-am uitat din nou, cu jind, cu invidie poate, la grupurile de alpinisti ce continuau sa coboare spre saua respectiva. Bravo lor! Un panou avertiza, insa, ca esti pe cont propriu odata ce parasesti zona telefericului si ca oricand se pot declansa avalanse incontrolabile.

Am traversat pasarela suspendata ce duce la liftul care urca in punctul cel mai inalt pe Aiguille du Midi. La mijlocul pasarelei am surprins telegondolele ce coboara spre Helbronner, Italia, traversand Glacier du Geant. Alta tentatie la care am fost nevoiti sa renuntam din pricina programului pe care trebuia sa-l respectam.

Liftul ne-a purtat rapid pe varf. Ne-a intampinat o alta terasa ce ofera vederii privelisti la 360°. Telefoanele si aparatele foto nu prididesc. In vale orasul se vede estompat de o usoara volbura. Dinspre Italia se strang incet-incet norii, inecand “dintii” Alpilor italieni.

Ne intoarcem la complexul teleferic unde suntem nevoiti sa urcam la etaj conform traseului afisat. Incredibil ce repede obosesc si ce grele imi sunt picioarele! Inca nu m-am echilibrat. In drum spre locul de imbarcare strabatem zona de shoppingareala: devenim fericitii posesori ai unor tricouri, ceva vederi (pentru tanti Lila si tanti Didi), 2 magneti si cate o diploma care atesta “aventura”... Din telecabinele cu care ne-am intors am putut admira tot orasul cat si versantii de dincolo de vale.

Bora visinie cu numar de Romania ne astepta, cuminte, in parcare. Destul de osteniti ne-am dezbracat cele “noua cojoace” si, la tricou si pantaloni scurti, am pornit spre Tunelul Mont- Blanc, spre Italia... Mont Blanc-ul isi pusese deja “caciula” de nori pana am ajuns noi in oras. Ce noroc am avut! Ce bine este sa asculti sfaturile celor patiti! Cateodata...

ZIUA INTAI

Am lasat Chamonix-Mont Blanc in urma cu regretul ca nu am putut vizita mai mult. Soseaua urca vertiginos, serpuind, spre Mont Blanc Tunnel. Eficienta acestei importante investitii este subliniata de numarul mare de camioane ce gafaie in fata noastra. Suntem nevoiti sa contemplam natura, o depasire nefiind o idee buna.

Iesim in Italia unde ne-asteapta o vreme mohorata, cu un plafon de nori foarte jos, facand ca muntii sa se termine brusc la jumatate din inaltimea lor. Incepem coborarea spre Aosta, pe valea Riului... Dora Baltea! Ce nume interesant! Eram convins, auzind de Valle D'Aosta pe la TV, ca riul cu pricina este Aosta... Deh, d-aia-s bune cartile si calatoriile.

Valea se largeste din ce in ce mai mult, fiind strajuita de masive muntoase bolovanoase, cu grohotisuri lungi (in continuare ceata nu ne-a lasat sa vedem piscurile) la poalele carora, pe pante line, inierbate sau printre zonele impadurite cu brazi sau vegetatie pitica, se vad satele stranse in jurul unor biserici. Ici-colo pe cate un deal mai tantos, se vad castele din vremuri de mult apuse. Autostrada, impecabila! Rar mi s-a-ntamplat sa nu ma plictisesc mergand pe o autostrada. Lasam in urma, una dupa alta, Courmayeur, Aosta, Chatillon... Ma-ntreb daca era sa aleg Cervinia in detrimentul Zermatt-ului (cum m-am intrebat inainte de calatorie) as fi avut parte de vreme buna la inaltime, avand in vedere ca plafonul de nori era asa de jos? O spun pentru ca, din Chatillon, se desprinde soseaua care duce la Breuil-Cervinia, loc de unde poate fi vazut Matterhorn-ul dintr-o alta perspectiva, ceva mai putin spectaculoasa si mai putin cunoscuta.

Autostrada isi continua traseul printre muntii ce pierd din inaltime, ascunzadu-se uneori prin tuneluri unde, daca esti mai grabit decat permite legea, ai parte de multe flash-uri! Asta, insa, nu te face celebru ci, mai degraba sarac! Apar, din nou viile terasate, paduricile de arbusti sau foioase. Satele devin orasele din ce in ce mai mari, uratite de depozite, fabrici, turnuri... O ploaie teapana imi spala masinuta; grazie mille!

Parasim autostrada la Ivrea si cotim spre nord catre Biella si, pe drumuri secundare, ajungem la Arona in sudul Lacului Maggiore. Am ales traseul prin localitatile italiene pentru a simti atmosfera reala, neatinsa de lustrul dat de turismul de masa. N-am regretat, ba chiar recomand o astfel de experienta; mersul pe autostrazi te priveaza de adevaratele placeri ale necunoscutului, ale aventurii, daca nu cumva vrei sa ajungi rapid intr-un anumit loc. Noi, insa, eram in concediu...

Copacii inalti si arbustii sunt inlocuiti, fara sa realizam, de vegetatie mediteraneana, cu gradini impodobite de plante exotice si palmieri.

Imboldul de a vizita zona a plecat de la un fost coleg de liceu, stabilit ceva vreme in zona si cu care, intamplator, am reinnodat relatiile – salut Petre! - el fiind cel care mi-a dat cateva amanunte.

Din Arona am tinut malul lacului si ne-am oprit un pic in Stresa pentru realimentare. Am luat din nou contact cu bucataria italiana, in special cu fructele de mare si vinul aferent.

Am ajuns in Verbania si, dupa ce-am strabatut un labirint de stradute, aflate pe coasta unui deal ce marginea lacul, ne-am cazat la un Palazzo devenit “Ostello Verbania”. Din straduta principala, am intrat pe o alee cu pietris alb, strajuita de cativa palmieri inalti si globuri pentru iluminat. Cladirea, de un farmec aparte, din alta epoca, este dotata cu camere relativ mici care, insa, compenseaza prin inaltime. Am mai vazut modelul asta si am aflat ca astfel, camera este mai racoroasa! In schimb, proprietatea este inconjurata de un parc minunat, foarte bine ingrijit, de unde se deschide o panorama minunata asupra lacului. Cativa copaci seculari, enormi, filtrau razele soarelui si obturau o parte din peisaj, dar asta nu facea decat sa sporeasca farmecul locului. Gasesti din belsug lamai si portocali, maslini, dafini, camelii, magnolii, azalee si, mai ales, leandri, castani, platani si palmieri. Zona de parcare este generoasa si gratuita. Pliante si wi-fi la discretie! Gazdele, foarte tinere si moderne, ne-au intampinat cu multa prietenie si au fost foarte amabile si utile.

Prevazand acumularea oboselii dupa efortul celor 8 zile de tropaiala de pana atunci, am rezervat anticipat camera pentru 3 zile. Amicul Petre mi-a spus inca din tara: n-o sa ai timp de plictiseala!

Spre seara am coborat in recunoastere in ceea ce pare a fi centrul orasului, pe malul lacului. O piateta maricica (Giuseppe Garibaldi, normal!) este flancata de cateva terase, magazine fara pretentii, gelaterii, alimentare. Cladirile, divers colorate, de doua – trei etaje, au balcoanele pline de flori. Spre lac un parculet cu cateva bancute te-mbie la o pauza in vecinatatea unei statui reprezentand o mama cu-n copil in brate, aflata pe o stanca uriasa, inconjurata de placute cu nume: “Monumento ai Caduti 1915-1918”. La mica distanta, chiar pe malul lacului, un mausoleu! Edificiul, numit Cadorna, deasemeni legat de eroii aparatori ai patriei, este impozant si sobru dar discret. Din acest loc, porneste o promenada, pietruita cu grija, de-a lungul malului lacului, infumusetata cu multe flori si copaci de toate felurile descrise mai sus. Evident, nu puteau lipsi ratele si gastele salbatice, lebedele... Pentru cine doreste, exista amenajate zone de lansare la apa a ambarcatiunilor. Ne-am oprit putin pentru o privire panoramica. Este remarcabila multitudinea padurilor sau, ma rog, a zonelor innecate in verdeata, de jur-imprejurul intregului lac! Oamenii locului, se vede la tot pasul, sunt cuprinsi de o frenezie generalizata pentru pastrarea, imbogatirea si infrumusetarea zonelor verzi. Peste tot, la tot pasul, plantele sunt imbinate, combinate, aranjate in toate felurile, cu mult bun gust si dragoste pentru natura...

Defilam prin fata teraselor unde, cativa impatimiti ai fotbalului se manifesta cu infocare in fata plasmelor uriase, si ajungem la debarcaderul local de unde, cu aceasta ocazie am aflat si programul curselor. Maine!

Ne-am intors la Palazzo-ul nostru urcand pieptis pe strazile abrupte, gafaind, dar uimiti de frumusetea cladirilor, de indemanarea celor care ingrijeau sumedenia de plante exotice si nu numai, aflate in toate curtile pe care le-am admirat. Multe cladiri noi, foarte moderne se integrau discret si fara fasoane printre casele “cu staif” pe care anii le-au adaugat prestanta si frumusete sporita. Iarasi au tacanit continuu aparatele foto... Seara, profitand de wi-fi-ul generos am facut planul pentru escapada navala de a doua zi. Moama, da' ce somn ne-a luat!

ZIUA A DOUA

Bun pat! Ceva dezamagiri la capitolul temperatura apei de la dus dar, suntem antrenati din copilarie... Coboram la micul dejun. Eu, cam foamea-n gat. Uitasem ca “micul dejun”, la italieni (ca si la francezi, in general) este chiar... mic! Chestii moderne tip fulgi, bile cu cacao, lapte, un croissant, unt, gem, o cafeluta minuscula, tipica... Bleah! Si cand te gandesti ce “mic-dejun” au englezii... Afara, ca de obicei cand am avut ceva de vizitat, soare si o atmosfera perfecta. Lacul ne semnaliza printre frunzele copacilor din curte, sclipind ademenitor.

Am parcat “free” langa debarcader si am cumparat bilete pentru vaporasul-cursa, care avea sa ne duca la Stresa via I-le Boromee! Printre cei cativa turisti care asteptau vaporasul, erau si localnici “cu treaba”, cursele navale fiind unul dintre mijloacele preferate de transport, fiind mult mai practice in raport cu transportul auto. Statia din care am plecat se numeste “Pallanza”.

Dupa un timp, la timp, a aparut si vaporasul nostru supraetajat. Am ales sa stam la etaj unde spatiul este deschis, doar acoperit. Nici n-am realizat cand s-a acoperit si cerul de nori! O ploua? Mai vedem... Ne-am pus in miscare. Un val placut de emotie pozitiva, nerabdare as spune, m-a cuprins dintr-odata, tam-nesam! Peisajul incantator, probabil! Ce poate fi mai frumos: apa cat vezi cu ochii, munti si dealuri, paduri, sate si orase, toate livrate panoramic, special pentru placerea ochiului. Si-ar mai trebui subliniat un lucru: curatenia! N-am vazut niciun plastic, hartie sau sticla pe luciul apei!

Prima insula de care ne apropiem – Isola Madre – arata ca o gradina botanica: o explozie de plante, arbusti si copaci exotici sau nu, se “pravalesc” spre apa. Foarte frumos!

Pe insula este un Big Palazzo construit de stramosii “baroni locali” ai familiei Boromeo – pare un nume foarte cunoscut si apreciat in zona. Scuze, nu auzisem... Iarasi: bune cartile si calatoriile! Cativa turisti urca, altii, coboara. Noi ne continuam drumul spre Isola Superiore dei Pescatori (citisem despre ceva shopping on island si Vicky a si ciulit urechile devenind interesata). Pe lac, cateva salupe mai micute se intersecteaza cu directia noastra de mers, fapt ce arata, cum am mai spus, importanta rutelor lacustre.

Ne apropiem de Isola dei Pescatori. Cateva terase suspendate partial deasupra lacului provoaca ceva harmalaie in zona gastrica a corpului meu: bunatati! Imediat dupa terase, de-a lungul unei alei se vad cateva magazinele care, la randul lor, provoaca ceva harmalaie in zona portofelului sotiei...

Coboram pe pontonul micut si o luam la pas spre interiorul insulei. Trecem direct la rezolvarea “harmalaiei” sotiei: tarabe cu “de toate”, cum poti vedea absolut in toate zonele turistice, inghesuite pe stradutele inguste, ofera: sepci, genti, magneti, vederi, portelanuri, tricouri, esarfe, papetarie, bijouri de sticla colorata, pahare ornate (o parte, hand-made-uri chinezesti!), scrumiere, salvari, ace, brice si bricege... Cam dezamagiti de oferta! Deh, speram sa gasim ceva mai..., nu stiu, ceva mai reprezentativ, mai... altceva... Asa ca, lamuriti, am trecut la o scurta vizita a satucului (si daca voiai nu puteai s-o lungesti). Spatiul deloc generos al insulei, a obligat locuitorii sa foloseasca fiecare centimetru de stanca. Au rezultat stradute inguste, strambe, in panta, bine pietruite si intretinute, ce delimiteaza casele, construite cu un etaj-maxim doua, totul foarte pitoresc! Si, pentru ca totul sa capete farmec, peste tot flori si plante agatatoare sau curgatoare... Mai multe date “tehnice” puteti gasi pe “Unchiul Goagal”: populatie, istorie, etc. Prefer sa transmit informatia asa cum am perceput-o eu, cu emotiile, incantarea sau, dimpotriva, dezamagirile avute, insistand doar asupra unor informatii utile...

Ne-am intors spre debarcader pentru urmatoarea cursa. In cale ni s-au abatut, iarasi, carciumioarele locale. Terasele pustii la acea ora, indicau faptul ca trebuie sa mai astepti pana-ncepe servirea pentru pranz. C-asa-i la ei! Asa ca, mi-am luat “harmalaia” la pachet.

Urmatoarea escala, cea mai interesanta, am facut-o pe Isole Bella, aflata la mica distanta de dei Pescatori. Parca direct din ape, se inalta un Palazzo impresionant. Ca si altii prin India sau aiurea-n lume, tot o femeie a stat la baza hotararii unui mare bogatan de a construi ceva uimitor, nemaivazut! Asa a aparut Palazzo Borromeo si gradinile sale nemaipomenite. Or, seniore Borromeo o fi fost vreun investitor vizionar care a vazut potentialul turistic al zonei, inca din 1600-si-ceva, ha-ha! Glumesc, evident. Apropiindu-ne de insula n-ai cum banui ce se ascunde in spatele palatului! Abia cand depasesti cladirea, in drumul spre debarcader, se vad si cateva case, cu cate doua etaje, ingramadite, parca, la “picioarele” “stapanului”. Drumul de la debarcader la Palat strabate o alee plina de tonetele numerosilor comercianti de... aceleasi “ace, brice si bricege” ca si pe dei Pescatori, asa ca n-am zabovit.

Palazzo Borromeo... De-aproape vedem o matahala in stil baroc, foarte sobra. Interioarele insa, sunt poate, excesiv incarcate de ornamente si decoratiuni arhitecturale, blazoane, incrustatii si multe-multe stucaturi. Desigur, sunt un profan in materie... Sigur, erau alte gusturi pe-atunci. Multa marmura, gresii, tablouri (sigur foarte valoroase), mobilier al carui stil nu-l cunosc – foarte frumos ornamentat, candelabre cu multe brate si multa sticla, deloc zgarcite cu iluminatul, tapiserii uriase din matase si ceva auret, ce acopera mii de metri patrati de pereti foarte inalti, fotolii somptuase, iarasi tablouri..., draperii bogate, cu falduri imense, o biblioteca uriasa, statui si statuete din marmura alba... Incaperile vizitate produc asupra noastra fenomenul: inchide gura, ca intra musca! Totul reflecta o bogatie extrema, nimic nu este prea putin, nimic nu este decat de o calitate impecabila.

Sala de mese ne intampina cu o masa “tip pomana”, aranjata pentru eventualii invitati, toate obiectele necesare servirii pranzului, din portelan, fiind albastre! Contrastul cu fata de masa alba este foarte reusit. Constat lipsa veselei si ma gandesc ca, totusi, nu toti turistii au plecat cu mana goala (; -))... N-aveau cum sa nu fie din aur! Remarcabile “Sala oglinzilor” si “Sala papusilor”!

Am coborat apoi, in “pestera”. Aici ramai contrariat de atmosfera sumbra, as indrazni sa spun, kitch-oasa de-a dreptul... Nu stiu de ce, dar gandul mi-a zburat la vesnicele corabioare facute din scoici si betigase, la siragurile de pietre si scoici, la pietrele ponce, toate vazute an de an, in copilarie si, mai apoi, in tinerete, la tarabele din Eforie, Costinesti sau Neptun... Cam asa arata aceasta “pestera” din subsolul palatului. Sunt cateva camere, tapate complet, incepand cu podelele si terminand cu tavanul, cu miriade de pietricele de diferite nuante, grupate in asa fel incat sa reiasa forme geometrice, modele marine, animale marine, pesti, alaturi de scoici si alte materiale cu aspect marin. Asta si pare c-a vrut sa sugereze autorul – mediul marin. Impresionanta este tenacitatea celor care au asezat pietricic langa pietricica! Inclin sa cred ca-i mana unor chinezi shaolini – hi-hi!

Iesim din umbrele marine in curtea din spate si ne indreptam spre gradinile suspendate. Drumul ne este barat, la prima vedere, de un zid inalt, arcuit avand in mijloc o mica logie unde sta pitita o statueta – o fi signora Isabella (Isola Bella!) cea care i-a scos portofelul lui Carlo (Borromeo)? Sus, balustrade de piatra si multa verdeata, plus un indicator discret ne indruma catre scarile de acces. O poarta inalta, din fier, frumos lucrata, sta larg deschisa invitandu-ne in gradina. In capatul aleii principale se intrezaresc Gradinile Suspendate.

Dar pana acolo suntem opriti de privelistea extrem de placuta a catorva pauni de un alb imaculat! Chiar nu vazuseram pauni albi pana acum! Lumea se adunase ca la... urs, ca sa priveasca spectacolul oferit! Da, chiar asta si faceau “vedetele” noastre, spectacol! Infoiati la maxim, tremurand conform unui ritual numai de ei stiut, paunii paseau incet, uneori se invarteau in cerc bagandu-ne pur si simplu penele in fata ochilor. Nu stiu daca a fost doar o impresie dar, de cate ori simteau ca turistii voiau sa paraseasca curtea pentru a vizita mai departe, paunii se infoiau si mai tare si bagau “in marsarier” astfel ca eram iarasi opriti, fascinati, de spectacol. Cumva, am trecut de placuta “bariera” si, in continuare de niste pajisti tunse englezeste, pe care se lafaiau cateva gaste si rate aproape salbatice, pentru a ajunge la baza gradinilor.

Intr-un fel, am regasit “stilul” din “pestera” reflectat in aspectul maiestoasei constructii cenusii.

Cladirea, o chestie total diferita de ceea ce-am intalnit pana acum, te lasa fara cuvinte! Practic, reprezinta niste terase, in trepte, sprijinite pe siruri de coloane, intercalate cu diferite statui si scoici uriase Saint Jack si, mai ales, cu plante care ofera un contrast de efect intre gri-ul de diferite nuante si verdele crud al boschetilor, completat de culorile florilor, pornind de la roz -ul discret al azaleelor pana la rosul aprins al trandafirilor. La baza constructiei un bazin cu apa si-o fanatana...

Terasa cladirii ofera un spatiu generos, delimitat de balustrade de piatra si obeliscuri. Si aici regasim, din belsug, elemente decorative si statui. La poalele constructiei, opuse scarilor pe unde am urcat, vezi o alta platforma de piatra, foarte mare, pe buza lacului, unde sunt “desenate” modele rotunde din garduri vii si flori viu colorate. Cateva tuia, trandafiri si leandri, alaturi de ghivece mari cu alte plante ornamentale – ce gradinari exceptionali! - formeaza un tablou greu de uitat. Toate proiectate pe fundalul lacului Maggiore si a muntilor... De aici se poate vedea, foarte aproape, Stresa, cu hotelurile asezate strategic pe mal si case pierdute pe pantele impadurite. Drumul ne duce de-a lungul unuia dintre zidurile gradinii. Toate zidurile sunt imbracate in vegetatie: portocali si lamai plini de fructe parguite, trandafiri, iar la baza clopotei, regina noptii si altele... Intram intr-o sera inalta cu tavane de sticla unde “orgia” plantelor exotice iti contorsioneaza gatul si privirea...

Consider ca, daca ajungeti in zona, acesta este cel mai interesant si mai placut obiectiv de vazut!

Restul zilei l-am petrecut in Stresa si mai apoi, spre seara am revenit in Verbania. A doua zi, am hotarat sa ne odihnim, facand turul complet al lacului...

ZIUA A TREIA

Dimineata am reluat treseul zilei precedente: dus cu apa calie, mic dejun pentru fotomodele, apoi la drum! Obiectiv: ce se petrece in jurul lacului Maggiore!? De vazut mici localitati, de mers prin sate, de vazut oamenii din zonele mai putin turistice.

Asadar, am pornit spre Locarno... Soseaua, urmeaza conturul lacului aproape tot timpul. Daca te uiti spre stanga drumului, adica spre munte, ai senzatia de Busteni, cu case aflate pe pante repezi, dar in loc de paduri de brazi vezi o vegetatie mixta, cu multe elemente exotice – farmecul zonei. In partea dreapta se deschide o frumoasa perspectiva asupra lacului, perspectiva ce este limitata, in planul cel mai departat, de muntii imbracati in verde...

Este remarcabila constructia soselei: in stanga, ziduri uriase de piatra, continue, marginesc soseaua si impiedica aparitia de “surprize” venite din deal. Deasemenea, zidurile ofera siguranta si caselor de pe pante. Ici-colo, apare cate o bresa in zid prin care coboara, piezis, cate o straduta sau vreo scara din piatra, ce fac legatura cu proprietatile particulare. In dreapta, spre lac, multiple elemente de protectie – balustrazi de metal si parapeti de metal sau de piatra – iti ofera confortul unei calatorii in siguranta chiar daca te mai fura peisjul! Strabatem cateva sate. De pe zidurile de sprijin, rauri de flori si plante cataratoare sau curgatoare. Palmieri, peste tot! In unele zone casele coboara pana la sosea, fara sa aibe trotuare! O senzatie de pace, de liniste, de bine, ne invaluie. Se circula in coloana, calm, nimeni nu se aventureaza in depasiri. Doar cate un motociclist mai vioi... Trecem prin localitati cu sonoritati placute: Carmine, Cannobio, Nizzolino, San Bartolomeo... Trecem “Dogana Italiana” si intram in Elvetia. Hm! Peisajul identic... Doar ca..., apar case mai mari, mai elegante, hoteluri de 4* - se simte nivelul mai ridicat. Pe lac apar mai multe debarcadere cu barci mai dichisite. Da, senzatia de bunastare este tot mai pregnanta.

Fara sa ne dam seama, parasim linia malului si intram pe o autostrada, scurta, pana-n Locarno.

Nestiind prea bine ce-am putea vizita, ne-am indreptat spre Centrum. In centrul vechi am gasit, previzibil, Plazza Grande, un spatiu mare marginit de cladiri cu 2 – 3 etaje, cu magazinele si terase, fiind una dintre principalele zone unde se poate face un shopping de produse traditionale. Pentru comparatie, Locarno cel vechi are ceva din aerul Brasovului, poate si datorita asezarii la poale de munte. Zarim si un funicular ce duce spre varf. Toata zona este pietonala, pietruita specific, dar, se vad si vechi urme de linii de tramvai.

Dupa o scurta trecere in revista a produselor oferite spre vanzare, ne-am pierdut pe stardutele orasului, pentru a surprinde atmosfera. Interesante curtile interioare unde patrunzi. trecand pe sub niste coloane, in gradini bogate, cu cateva masute... Intamplator, nimerim piateta unde putem vedea Biserica San Antonio, una dintre “vechiturile” cu care se mandreste orasul. N-am stiut si, ca urmare, n-am ajuns sa vedem Castelul Visconti – cea mai cunoscuta “vechitura” a orasului (sec XIV)... Tot tropaind prin oras am coborat spre malul lacului, traversand printr-o zona cu cladiri din vremuri mult mai apropiate zilelor noastre, mai fatoase, dar si primejdiile s-au inmultit! Primejdii pentru portofel. Am reusit, cumva, sa iesim din zona comerciala (magazine diverse, cu alte scoruri dar si calitate inalta. Ajunsi pe chei, am facut cativa pasi de-a lungul lacului, admirand multimea pasaretului ce se balacea fara sa ne ia in seama. Cateva carciumioare, chioscuri cu ziare, reviste, pliante turistice, mai multe puncte de acostare a numeroaselor barci, barcute, salupe, vaporase... Activitatea pe lac foarte intensa. Peisajul, inca o data, este total!

Cum doream sa vedem mai mult zona decat anumite obiective, ne-am intors la masina si-am luat-o din loc. Am iesit din oras pentru a ne continua traseul propus dar, vazand indicatoare cu Lugano, am hotarat ad-hoc a renuntam la a mai inconjura Lago Maggiore si pe malul estic, si-am tinut-o langa spre Lugano. De ce nu!?

Aici, alta treaba! Oras mai mare, mai dichisit, cu strazi largi, cu magazine mari, hoteluri mai instelate, universitati, masini bengoase (dar cred ca foarte scumpe, atata vreme cat, multi n-au avut bani si de acoperis...) ! Acelasi decor: munti impaduriti, orasul in trepte, lacul si palmierii. Dar alt lac: Lago Lugano (glaciar). Alt lac dar nicio diferenta: la fel de frumos!

Am lasat masina, ca de obicei, la cca 10 min de mers pe jos de centrul orasului, apoi, la pas, pe-ndelete am luat urma centrului. Multe stradute pietonale, multe magazine, pentru toate buzunarele... Nu lipsesc H&M sau Gucci, Hermes si Cartier..., magazine cu ceasuri si ciocolaterii. Am bagat si noi ochiu', hm, nimic senzational dar, totusi, calitatea adauga ceva zerouri la preturi! Multe cladiri masive, cu colonade, adapostesc cladiri administrative, banci, etc... Peste tot, la ferestre – flori! In centrul piatetelor, cate o fantana ornamentala. Curatenia e la ea acasa... Iarasi pot asemui stilul arhitectonic, cumva ca prin zona austro-ungara, gen Viena, Budapesta, Oradea... Nu ma pricep, e doar o impresie personala!

Malul lacului este amenajat cu un sir nesfarsit de copacei (se vede ca-s tinerei, inca): banci la fiecare 10-15m, pline de oameni care, ca si noi, tot incearca sa absoarba tot mirificul peisaj oferit de lacul marginit de munti. Undeva mai departe, spre dreapta, se varsa un lac un versant impadurit la poalele caruia se vede o zona plina de hoteluri si blocuri noi – un cartier mai nou, probabil (Paradiso, am vazut mai apoi). Lacul – plin de rate, lebede, gaste, multe cu bobocei dupa ele, probabil se fac cursuri de inot in sir indian! Barci, hidrobiciclete, caiace.

Ne-am tras in poza, spre melancolica amintire – cine stie daca vom mai ajunge p-aci! Mai mult ca sigur, nu! Cred ca se poate face un sejur interesant in zona!

Claudiu71! Da, da – sa stie toata lumea! El este individul, sa-l tineti minte! El este cel care mi-a picurat in suflet, citindu-i un review, dorinta de a vedea Passo di Stevio. Pasul cu pricina arata foarte bine si-n poze dar, in realitate, este cevaaaaa...

Am parasit Verbania cat de dimineata am putut, astfel incat sa ne facem si tabieturile... Bine, bine, am plecat pe la noua!

Pentru a scurta drumul si a mai vedea si altceva am traversat Lago Maggiore cu un ferry, luand apoi directia Varese, Como, Sondrio, Bormio. Am strabatut sate foarte vechi, pitoresti, de campie, o adevarata retea de drumuri unde, cu mare usurinta, o poti lua razna, daca nu casti ochii. In apropiere de Como, am cotit spre nord, de-a lungul Lago di Como, pe o “Judeteana”, care strabate mici localitati unde poti vedea Italia reala, normala, lipsita de grandoarea marilor orase industrializate.

Asezarile aflate intre munte si lac fac ca, in multe locuri, spatiile dintre case sa nu permita trecerea a doua masini una pe langa cealalta in acelasi timp. Si-am intalnit destule autocuze si camioane care ne-au cam inghesuit. Apoi, in multe locuri, de-a lungul multor kilometri, o succesiune de tuneluri obtureaza accesul privirii. Drumul este absolut minunat! Din nou Alpii inzapeziti isi fac aparitia, departe, spre nord. In nordul lacului Como trecem un pod peste un canal ce face legatura cu Lago di Mezzola – hm! Nici pe-aci nu-i rau! Traversam raul Adda si urcam pe autostrada SS38, spre est, pe valea cu aceeasi nume. Deja este destul de tarziu si nu ne mai putem permite mersul pe “judetene”.

Valea, larga la inceput, incepe sa se stranga, apropiind privirilor noastre satele imprastiate pe pantele impadurite (ma repet dar, nu-s de vina eu – asa arata o tara care are grija de bogatiile oferite GRATIS de Mama Natura!), cate o turla mai semeata de biserica, castele - mai mult sau mai putin vechi, unele inca “in putere” altele mandre ruine – case de piatra, de cand e lumea si ici-colo mici terase cu vita de vie... Departe, ascunsi dupa muntii impaduriti ce fac ca soseaua sa serpuiasca, timizi inca, isi fac aparitia, din nou, piscurile inzapezite. Ma gandesc ca in nord, peste Alpii Bernezi, pe la poalele carora defilam, departe, este St. Moritz-ul vizitat in urma cu 8-9 zile!

La Tresendo soseaua coteste spre nord si-si schimba numele – Strada del Passo dello Stelvio – continuand sa urmeze Valea Adda spre Bormio. Muntii incep sa ne umbreasca devenind tot mai apropiati. Tunelurile devin tot mai lungi. Trcem de Bormio si ne indreptam, in urcus fortat spre masivul golas, cenusiu ce se ridica imens, in fata noastra. De cate ori am am incercat sa vad lungimea traseului pe Google Maps, de fiecare data ma trimetea pe un traseu ocolitor. Am aflat de ce! La un moment dat, in fata noastra urca gafaind un autocar. Strabatusem deja cateva tuneluri scurte si soseaua urca de-a lungul coastei, abrupt, dar fara serpentine, cand, deodata soferul autocarului a inceput sa claxoneze lung, sacadat si brusc a disparut in munte.

L-am urmat la scurt timp si am intrat intr-un tunel foarte stramt unde n-ar fi incaput doua masini una pe langa cealalta iar lungimea de cateva sute de metri ar fi facut foarte dificil datul cu spatele. Asa ca, cei care cunosc zona claxoneaza preventiv. Ecoul este suficient de puternic. Probabil nu este recomandata aceasta varianta. Si ca urmare, masinile intalnite au fost extrem de rare (totusi am intalnit, la coborare, o masina de Vrancea!) in schimb este raiul motociclistilor si piatra de incercare a biciclistilor!

In jur-imprejurul nostru, cetati enorme, cenusii cu putina vegetatie. Un geolog ar avea ce vedea; framantarile telurice sunt foarte clare in multe locuri. Urcusul a continuat foarte abrupt, punand la incercare motorul. Masina s-a comportat excelent! (Reclama! Doar cu Bora, viata-i lipsita de griji! Hi-hi!).

In tot pustiul acela, la baza unui povarnis masiv am vazut o cabana, frumos asezata langa albia raului ce spumeaza valea. Mai sus se intrevedea, in sfarsit, finalul urcusului, intr-o sa. Ajunsi in apropierea cabanei am intrat intr-un sir de serpentine “ac de par” si acestea foarte abrupte. Cativa motociclisti au trecut pe langa noi din sens opus. Ca un fapt divers, la fiecare cotitura, un mic indicator arata a cat-a serpentina este! Abia cand mai ramasesera 16 serpentine m-am prins. Si pana acolo, trecusem de cateva... (sunt 27, am aflat ulterior!). In toata aceasta pustietate, soseaua este impecabila, iar elementele de siguranta sunt absolut peste tot, acolo unde sunt cu-adevarat necesare. P-aci se organizeaza, anual tot soiul de curse cicliste, culminand cu Giro d'Italia... Moama da' ce rezistenta si ce putere trebuie sa ai ca sa urci cu masina, daramite la pedale!

Oprim intr-o parcare s-o lasam si pe D-na Bora sa-si mai traga sufletul si admiram senzationalul peisaj care se deschide spre valea pe care tocmai urcasem. Nici nu-ti vine sa crezi ce diferenta de nivel am parcurs! Soseaua se vede foarte clar. Apoi muntii, gri, stancosi, cu grohotisuri si jnepeni, raulete ce se prabusesc in cascade, cabana... Pe creste se vede multa zapada. Absolut impresionant!

Contemplarea ne este intrerupta de zumzaitul catorva motoare ce coboara de deasupra noastra.

Cand ajungem la capatul serpentinelor, nici vorba sa incepem vreo coborare. In fata noastra se deschide, neasteptat o vale larga, cu pajisti verzi, cat vezi cu ochii, a carei panta este mult mai dulce.

Parca nici nu esti la altitudine mare! Alte grupuri de motociclisti trec pe langa noi... Soseaua serpuieste lejer dandu-ne timp sa privim in jur. O cireada de elvetience pregatesc in laboratoarele proprii viitorul lapte din bine cunoscutele ciocolate.

Ajungem la un mic arc de triumf – un osuar, de fapt – in memoria eroilor din Primul Razboi Mondial. Tot aici este practic si granita dintre Elvetia si Italia (in alte vremuri si cu Austria). Ceva mai incolo trecem pe langa niste cladiri vechi cu aspect cazon... Alti motociclisti...

Incet – incet, apar petice de zapada, care se tranforma, pe masura ce ne apropiem de altitudinea maxima a trecatorii, in nameti si, mai apoi in munti de zapada! In unele locuri, cred ca peretele de zapada, rezultat dupa trecerea utilajelor de deszapezire, ajungea la peste 4m! Din nou motociclisti!

Ajungem foarte aproape de punctul maxim al Passo dello Stelvio si gasim un ditamai hotelul cu o parcare generoasa dar cam pustie! Interesant! Am parcat si noi pentru o mica pauza de dezmortire. Norii s-au cam spart si, in lumina soarelui, totul devine orbitor. Peisajul este impresionant, ai senzatia de imensitate, de nesfarsit... Sus, spre Varful Dreisprachenspitze (ce nume graitor “Varful celor trei limbi vorbite”!) se vede un refugiu (Garibaldi). Despre varful pomenit am citit ca numele vine de la limbile rostite in zona: italiana, germana si retoromana!

N-am zabovit. Ora era destul de inaintata, drumul fusese cam lung si mai aveam de strabatut o buna bucata de drum. Asa ca hop-tup in masina si la drum! Dupa 3-400m am ajuns in varful trecatorii (ca sa zic asa...) si regasim un... mic orasel comercial! Cabane si cabanute de-o parte si de alta unde se puteau gasi haine, echipamente de munte, accesorii pentru motociclisti si pentru ciclisti, scoli de schi, echipamente pentru schi, vederi, magneti, ace, brice si bricege, vin fiert, bratwursti... Aici am descoperit si sursa de motociclisti! Zeci de impielitati cu motoarele lor, care mai de care mai bengoase, erau aliniati la margine de hau, cu cate o cana de vin fiert, stand la povesti... Doar cateva autoturisme! Pe soferi ii cunosteai din prima: pantaloni scurti si hainute subtirele (deh, in vale era cald, nene!), trecand zgribuliti de la un vanzator la altul, grabiti sa se-ntoarca in caldura masinii. La fel si noi, hi-hi! Un indicator ne-a avertizat ca aici s-a terminat Bormio! Adica parasim Lombardia si intram in Tirolul de Sud. Un altul, ne anunta ca suntem la 2760m la “Passo dello Stelvio, Cima Coppi”.

Am depasit zona si ne-am apropiat de inceputul coborarii. A trebuit sa oprim pentru ca peisajul te obliga pur si simplu sa umpli cardul aparatelor de fotografiat. In prima parte a coborarii se vedeau cateva “ace de par”, deoarece este foarte abrupt. Urmeaza apoi, aparent o coborare mai pe “curbe de nivel”, serpuind, totusi, pentru ca, ceva mai departe, drumul sa dispara brusc, urmand o noua coborare abrupta. De-o parte si de alta, Alpii, cu vai pline de zapada, zeci de piscuri, creste, vai adanci, cascade... Se vede, totusi ca-i primavara. Albul orbitor este intrerupt de griul stancilor dezgolite sau de verdele inchis al jnepenisului ori al brazilor aflati hat, mult sub altitudine la care ne aflam. Hei! Dar ce se-ntampla!? La cateva zeci de metri de noi, pe panta abrupta, printre stanci si smocuri de iarba uscata, am detectat ceva miscare. Si da! Le-am zarit: doua marmote grasane, stateau lenese la soare, lipsite, aparent, de orice grija si deloc impresionate de tipul in pantaloni scurti ce se holba la ele. Si nu, nu impachetau ciocolata! Am facut cateva poze si un mic filmulet cu ele dar, odata ajuns acasa, mi-a fost imposibil sa le disting in imaginile captate!

Dupa gafaiala de la urcare, acum era timpul marilor incercari ale franelor (inclusiv de motor). Panta debuteaza foarte abrupt; serpentinele extrem de stranse! Langa mine, Vicky strange cu putere manerul cotierei si-mi sopteste printre dinti: mai incet, mergi mai incet! Mai incet ar fi insemnat sa opresc! Cert este ca, pe langa frana de motor a trebuit sa intrebuintez la greu si pe cealalta! Pentru sofer, placerea e maxima, adrenalina inunda habitaclul. In dreapta, insa, sunt ferm convins ca nu-i prea confortabil! Pana in vale sunt 48 de serpentine in “ac de par”! Faci ceva muschi...

Si-n toiul incordarii, observam ciclistii!!! Bai, nene, astia nu-s normali! Pai, abia urci cu pasul, cu masina, cu motocicleta... si tu vii la pedale! Toata stima pentru cei care se-ncumeta cu bicicleta p-aci! Si-am vazut cateva zeci pana-n vale... Amatori. Ca de profesionisti, v-am spus: Giro d'Italia trece p-aici! Dupa un timp panta s-a mai indulcit dar nu atat de mult precum parea de sus. Din sens opus, un Logan de Vrancea ne saluta! Apar pajisti tot mai proaspete, cu multe flori galbene, jnepenii fac loc brazilor; coborarea se accentueaza din nou... Am mai oprit de vreo doua ori pentru a mai face cateva poze chiar daca a inceput sa ploua usor. Peisaj, peisaj, peisaj! O alta informatie gasita cautand date despre Passo dello Stelvio este ca tipii de la “Top Gear” au declarat aceasta sosea cea mai tare din Europa! Asta pana cand au venit in Romania si-au vazut Transfagaraseanul!

Gasim un indicator spre un Camping Trafoi. A-ha! Deci aici e sursa de biciclisti! Altfel mai sunt cateva hoteluri impunatoare in zona dar ma gandesc ca si ceaiul e foarte scump acolo!

Spre seara am ajuns in apropiere de Merano si ne-am cazat intr-un camping foarte simplu si natural, intr-o padure. La “vila” cort!

Scurta concluzie: NEAPARAT TREBUIE VAZUT PASSO DELLO STELVIO!

---

VIZUALIZĂRI: 3640 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI