Elvetia mea :) - primul contact sau Axenstein, coltul meu de rai

TIPĂREȘTE

De ce Elvetia mea?

Am citit un review unde se vorbea in termeni de "tara betoanelor si tunelelor* citat aproximativ si mi s-a parut nedreapta descrierea, desi am inteles de ce s-a exprimat autorul in termenii astia. Apoi am cautat si alte review-uri... unele foarte documentate, multe date istorice, altele continind info foarte utile.

Va rog sa acceptati in cele ce urmeaza parerea cuiva care n-a vazut Elvetia numai prin ochii turistului ci si prin ochii traitorului... deci, Elvetia mea :)

Din cauza lungimii exagerate a textului am hotarit sa impart pe bucati, nu stiu cite vor iesi... prima parte “Primul contact”

Cea mai recenta vizita a fost in 2007 pentru 2 saptamini, prima intilnire acum vreo 10 ani pt. 1 luna si ceva, interes de servici, oarecum. (aveam sa revenim impreuna sau separat, de 3-4 ori pentru cite 2 saptamini, si de mai multe ori doar pt o cina sau pentru citeva zile)

Am avut norocul sa pot pleca cu sotul, si am fost cazati intr-un loc de vis (sper sa reusesc sa incarc ceva poze) Axenstein in cantonul Schwyz, localitatea Morschach. Colt de rai, cel putin coltul meu de rai... Daca imi doresc ceva cu ardoare, cu fiecare celula din corpul meu este sa imi petrec acolo sfirsitul... Ma intorc mereu cu gindul la locul asta de fiecare data cind vreau sa ma gindesc la ceva frumos, si de fiecare data sfirsesc prin a regreta departarea.

Sintem pe malul lacului Lucerna, "lacul celor 4 cantoane" (Uri, Scwyz, Unterwalden, Luzern aka Lucerna) cum mai este denumit, si sintem in partea lui cea mai sudica. As pozitiona intre Brunen in dreapta cum avem muntele in spate si lacul in fata, si Fluelen in dreapta. Pina la Fluelen ar fi Capela Lui Wilhelm Tell, eroul national al Elvetiei.

De fapt noi spunem Elvetia, dar e Confederatia Elvetiana. Ei nu au cetatenie elvetiana ci cetatenia cantonului in care au domiciliul declarat. Ei, e o poveste intreaga aici :)

Cladirea in care am locuit este reconstruita, s-a finalizat in 1999, cu un an inainte de a ajunge noi acolo. Pe locul respectiv s-a aflat Grand Hotel Axenstein care pe linga alte personalitati, fie oameni de afaceri, fie oameni de arta, sau doar turisti dar cu venituri peste medie, a primit vizita Reginei Victoria a Angliei care a declarat ca este cel mai frumos loc pe care l-a intilnit in calatoria sa. O alta marturie de acest gen se gaseste inscriptionata pe o piatra pe drumul ce urca spre Axenstein, cu vedere la Schillerstone, pe care un pictor (din pacate nu-mi amintesc numele) a scris "Le plus beau pays du monde". Stau marturie ca n-a exagerat cu nimic :)

Asadar, cladirea reconstruita a trebuit sa respecte intocmai arhitectura exterioara a celei vechi, turnul fiind cel original. Inauntru, evident totul modern, la standardele zilelor noastre. Pardoseli placate cu ardezie sau marmura, lift, incalzire in pardoseala, timplarie de aluminiu, bucatarii amenajate complet, baile la fel, parchet in dormitoare din lemn de esenta nobila. Imi vine sa si rid cind imi amintesc ca intr-o discutie cu unul dintre proprietari (gazda noastra in toate sederile noastre in Elvetia) am spus ca parchetul e lemn de cires... pfoa... am jignit lemnul de esenta tare adus tocmai din Africa de Sud :) bine, el a precizat si ce esenta, nu mai tin minte.

Apartamentul in care am stat noi (ca toate apartamentele din cladire) avea vedere spre lac, Brunen in dreapta, Pilatus cred ca se numea muntele din fata, situat la etajul al doilea, sau al treilea... ma incurc mereu din cauza configuratiei cladirii care urmeaza panta terenului.

Nu cred ca pot sa descriu in cuvinte cum de-a lungul a citorva ore se schimba peisajul... o sa incerc, totusi...

Dimineata de toamna, ora 6, incepe sa se lumineze, ceata deasa de aveai impresia ca esti deasupra lumii, abia vedeam balustrada terasei. Pun de cafea, luam cestile sa iesim pe terasa (interzis fumatul in interiorul cladirii) deja ceata incepuse sa se mai risipeasca, dar lacul tot nu se vede, in schimb zarim virfurile muntilor. Lumina incepe sa devina rozalie, soarele se ridica incetul cu incetul, ceata incepe sa se risipeasca formind nori mari laptosi deasupra lacului, din loc in loc. Liniste mormintala, nici o adiere de vint, lacul neted ca-n palma. Paleta de culori trece de la negru-gri-gri laptos la rozuri-galben-verde-albastru-ruginiu.

Terminam cafelele, ne imbracam sa plecam, mai aruncam o privire spre lac... nici un nor de ceata, soarele deja straluceste firav inca ascuns de munti, soare cu dinti, totusi :)

Parca incepusem sa descriu apartamenul :) 2 dormitoare, unul cu vedere/iesire spre terasa ce da spre lac, celalalt spre paduricea ce se interpune intre terenul de golf si cladire. O baie, o bucatarie super ingenios asezata, gindita. Un living de dimensiuni decente cu vedere si iesire pe terasa dinspre lac.

Cind am stat prima data acolo inca nu era amenajat cu mobila, aparatura media... aveam un radiocasetofon batrin asezat pe un scaun de la 1900, cred, la care imi amintesc ca ascultam la nesfirsit US3 si spre final facusem rost de la cineva de la birou de o colectie The Dream Theater... (de care m-am indragostit pe loc, pasiune facind pt The Silent Man, 1994 :)

Nu tv, nu radio, nu nimic.

Ei, cind am revenit in 2007 deja totul era pus la punct, apartamentul fiind acum decorat in ideea de aer de Africa. Textilele amintind de continentul cu pricina. Altminteri proprietarul fiind legat afectiv de Africa de Sud, copilarind acolo si actualmente avind un domeniu intins pe niste x ha unde animalele sint lasate libere, un fel de rezervatie.

De aici aproape in fiecare dimineata ne deplasam catre Zug unde era biroul... Alta poveste interesanta :) La venire s-a stabilit ca trebuie sa fim independenti, omul fiind foarte ocupat, asa ca ne-a pus la dispozitie una din cele doua masini, un Renault Espace, cred ca prima generatie :) dupa cum arata. Eu posesoare de carnet, dar soferita de Bucuresti de Dacia 1310, neavind experienta pe drumuri de munte... Espace-ul automat si... MARE pt mine :) Impreuna cu masina am primit si o harta, no GPS pe vremea aia... si ni s-a spus ca va trebui sa ne descurcam singuri, si sa profitam cit putem de mult de timpul liber pe care-l vom avea (lucru pe care l-am si facut)

In fine, la sfirsit am ajuns sa apreciez altfel masinuta respectiva dupa cite drumuri am facut cu ea, fie si numai pt cit se chinuia de fiecare data sa urce din soseaua principala pina sus la Axenstein, panta fiind extrem de abrupta si drumul destul de lung pt biata masina :)

Drumul de la Axenstein la Zug mergea pe linga lac in stinga si munte in dreapta... in unele portiuni aveam impresia ca vine muntele peste mine, sau eu ajung sa ma frec de el... adrenalina :) si il parcurgeam cam in 45 de minute, o ora...

In Zug am mers prima data in viata mea cu masina in lift... da, da... in spatele cladirii era o usa ca de garaj, telecomanda, usa se deschide, intri in lift, apesi butonul, ajungi la etajul cu pricina, intri in parcare, o parcare fooooarte strimta (pt mine cel putin, si cu ditamai Espace-ul, deh). Locuri asignate pt fiecare proprietar/chirias. Sistemul de parcare (iar noutate pt mine) super ingenios. Pe un loc de parcare se parcheaza 2 masini, una deasupra celeilalte. Nu detaliez, cred ca multi cunosc conceptul. Problema este ca leaganul ala, asa-i ziceam eu, era fix pt o masina, culoarele strimte... cam aveam bataie de cap cu parcatul :)

La birou atmosfera super relaxata. Lumea in papuci sau direct in ciorapi :) imbracaminte casual, nu ca la noi sufocati de cravate si asudind in costume... nici vorba! Fetele cu pantaloni “combat”, tricouri, camasi... fiecare cum se simtea bine. Din pacate pt mine vorbitori de germana, doar citeva fete vorbeau engleza sau italiana... Lucrarile pe care le efectuau erau tot in germana... Asta a fost un impediment pt mine. Oricum sefu’ si-a alocat timp sa-mi explice ce si cum fac ei pe acolo si sa ma introduca in citeva activitati ce presupuneau si limba engleza. A fost o experienta foarte utila pt mine si profesional dar mai ales ca dezvoltare personala.

Deseori sefu’ gatea masa de prinz pt firma... in rarele ocazii cind nu se intimpla asta plecam toti la un restaurant italienesc, evident, din apropiere. Sefu’ fiind fan bucataria italiana.

Si-a mai alocat timp, adica prima zi in care am sosit, sa parcurga traseul spre casa (Axenstein) cu noi, oprind in drum in Schwyz la Migros (un fel Carrefour, sa zicem) sa ne facem cumparaturi, si unde aveam sa revenim saptaminal.

Seara inapoi spre Axenstein, cu lacul Zug in dreapta de data asta :) Muream de ciuda ca trebuia sa conduc si nu puteam sa vad tot ce era de vazut.

Toata lumea respecta viteza legala, in general regulile de circulatie Daca pe indicator scrie 50, apai si daca are Ferrari, merge cu 50. Vazut cu ochii mei, parol!

Daca esti pe drum cu 2 benzim cite una pe sens, serpuit pe linga munte, si in fata ta se nimereste un nene cu un tractoras care transporta baloti de iarba (inveliti, desigur, intr-un material alb) apai mergi cu viteza aluia pina iese el de pe drum sau pina cind se iveste un loc unde poti depasi. Ma credeti ca nu am auzit claxoane pe toata durata sederii acolo?? Toata lumea merge calm, in coloana, asta e...

Seara la Axenstein... In viata mea nu am vazut apusuri de soare mai frumoase ca acolo! Exceptie facind niste zile de vara sau sfirsit de toamna pe terasa casutei noastre din Romania, cu niste apusuri asemanatoare, dar... fara lac si fara munti :)

Memorabila a fost seara in care dupa o cina impreuna cu ambii proprietari ai cladirii, am urcat pt un pahar de vin in... turn! Turnul are vedere 360 de grade... si este organizat ca un bar, cu o canapea de piele care faca inconjorul turnului. Aici chiar ca am ramas fara cuvinte... si retraiesc bucuria, linistea, energia indusa de privelistea MINUNATA a soarelui apune... am reusit sa fac niste fotografii nemaipomenite...

Marturie a tot ce descriu aici stau 3 albume de poze din care cred ca numeri pe degete pozele cu personaje... in rest numai peisaje, apusuri de soare, lac, iar lac, munti, iar munti, etc... Si ar fi fost chiar mai multe daca nu m-ar fi tras de mineca sotu’, pe vremea aia preteen, care zicea ca-s la fel ca turistii japonezi...

Un pahar de vin, o tigara buna (pe vremea aia, acum zero tigari) si staaateam seara pe terasa si priveam lacul... , piatra lui Schiller de peste lac luminitele caselor de pe muntele de vis-a-vis, luminitele de jos din Brunen si soarele ducindu-se la culcare in spatele muntilor, US3 in fundal sau Dream Theater...

La culcare si noi curiosi fiind ce vom mai vedea a doua zi...

- cu ingaduinta dvs, VA URMA-

PS: cautind vreo referinta la coltul de rai care sa intareasca ce am scris aici am dat peste asta: click aici cu mare surprindere am vazut si poze cu apartamentul in care am locuit, Nyala se cheama. Cind noi am stat acolo nu se punea problema sa se inchirieze publicului larg, apartamentele erau doar pt familie, prieteni, contacte de afaceri. Cred ca feedback-ul primit plus, evident, aspectul financiar, i-a determinat pe proprietari sa inchirieze pt public. Ce pot sa mai adaug este ca apartamentul Versace face toti banii... bine, nici cu celelalte nu mi-e rusine. Preturile nu mi se par exagerate fata de ce ofera locul. MERITA TOTI BANII :)

---

VIZUALIZĂRI: 2558 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI