„Toate vechi și nouă toate” - Muzeul Complexului de Sănătate al Sultanului Baiazid al II-lea

TIPĂREȘTE

Țineam minte că citisem cândva despre un muzeu dedicat medicinei otomane în articolul lui @Aurici despre Edırne și a fost de la sine înțeles că, deși nu vom putea aloca mult timp orașului, acest muzeu va fi printre obiectivele must. L-am identificat destul de ușor pe harta Google, l-am notat la „vreau să merg” și am așteptat cuminte să vină vremea întâlnirii. Care s-a întâmplat în dimineața plecării din Edırne. De fapt, în Edırne n-am reușit să vedem decât Moscheea Selimiye și Centrul de Sănătate; suficient pentru prima dată, am zis noi! :)

Urmăm traseul recomandat de GoogleMaps și ajungem repejor, fără niciun fel de incident. Ca idee, muzeul se află în partea nord-vestică a orașului, cam într-o periferie (Yeniimaret), trebuie să traversezi Râul Tundja și denumirea corectă s-ar traduce Muzeul Complexului de Sănătate al lui Baiazid al II-lea. Este deschis zilnic începând cu ora 9; în sezon închide la 19:30, în afara lui, la 17:30 în zilele lucrătoare și la 19:30 sâmbăta și duminica. Nu mai știu exact cât costă intrarea – oricum, un preț modic, 5 sau 10 lire.

Lăsăm mașina în micuța parcare din față, cumpărăm biletele și pătrundem în incintă. De menționat că muzeul este amenajat în chiar locul inițial al complexului, clădirile sunt originale, la fel amplasarea lor. Facem cunoștință prima dată cu o curte frumos îngrijită, cu spații verzi și alei pietruite, cu mese și băncuțe de lemn (ca cele pentru picnic; aveam să constatăm că turcii au un mare apetit pentru această activitate și în multe locuri am văzut amplasat astfel de mobilier). Ne întâmpină bustul lui Baiazid al II-lea, așezat pe un soclu, alături de câteva informații despre personalitatea acestuia (toate informațiile din muzeu sunt bilingve, în turcă și engleză, însoțite de fotografii și scheme sugestive – un așezământ cu adevărat modern, veți vedea).

Aflăm așadar despre ctitor că a fost cel de-al 8-lea sultan al Imperiului Otoman, urmându-l la tron în 1481, la vârsta de 34 de ani, pe tatăl său, Mahomed Cuceritorul. A domnit 30 de ani și – aici procedăm la primele ridicări de sprâncene, amintindu-ne încă o dată cât e de important din ce parte a baricadei privești istoria – deși a cucerit numeroase noi teritorii (printre acestea, cele administrate de cetățile Chilia și Cetatea Albă, în urma bătăliilor purtate cu oștirile lui Ștefan cel Mare, precum și porturile peloponeze Methoni și Koroni, subtilizate venețienilor), „a preferat să trăiască o viață plină de pace și calm”. Hmm... Nu i se poate însă reproșa faptul că n-ar fi fost un om erudit, vorbea araba și persana, avea noțiuni de matematică, literatură, filosofie, științe islamice. A compus cântece și a scris poezii, a sprijinit cultura sub toate formele ei și a întreprins numeroase lucrări publice în tot imperiul.

În 1484, cu ocazia vizitei sale în Edırne, a aflat de la edilii orașului despre necesitatea construirii unui spital spre a deservi comunitatea locală. Baiazid n-a stat pe gânduri; a angajat arhitecți de renume și în numai 4 ani a fost ridicat un impunător și extrem de modern (pentru acele timpuri) complex, format dintr-un spital, o medressa (școală), o moschee, două case de oaspeți, bucătărie, camere de depozitare și hammam (baie). Spitalul a avut la început 30 de paturi (ulterior s-a extins) și un profund caracter social, deoarece în actul de înființare era stipulată clar necesitatea de a admite inclusiv oameni fără adăpost, sărmani și bolnavi psihic.

Perioada de glorie a complexului a acoperit sec. 16-17; pe măsură ce fondurile alocate (de la buget) se împuținează, acesta începe să fie neglijat, numărul și calitatea serviciilor scad și ele. În 1866, după o devastatoare inundație produsă de revărsarea râului Tundja, doar pacienții cu probleme psihice au mai rămas. Din acest punct, instituția a început a fi cunoscută drept azil de boli mintale. În timpul războiului ruso-turc, orașul a fost ocupat pentru scurtă vreme și bolnavii transferați la Istanbul (1878). Complexul a suferit vătămări grave, dar ulterior a fost reabilitat și redeschis, în 1893, schimbându-i-se destinația: un timp adăpost pentru emigranți, apoi închisoare.

Anul 1974 a adus fondarea Școlii Medicale din Edırne, iar locul a devenit cămin studențesc. 8 ani mai târziu, Universitatea Tracia reușește să atragă fonduri pentru restaurarea complexului și înființarea unui muzeu dedicat destinației sale inițiale. Muzeul – de condiții modeste la început – a fost inaugurat oficial la 23 aprilie 1997, urmând a fi modernizat până la forma actuală în anul 2008, cu aportul Clubului Rotary.

Ne rezervăm câteva secunde să studiem alt panou, ce reprezintă o fotografie aerială a complexului; în dreapta se află fosta școală medicală, în față anexele gospodărești și spitalul. O pornim așadar întâi spre clădirea din dreapta, un paralelipiped în care este decupată o curte dreptunghiulară, „laturile” fiind compartimentate în mai multe încăperi, fiecare acoperită cu un mic dom, în binecunoscutul stil islamic. Partea dinspre interior este dublată de un „tiv” de porticuri arcuite frumos, sprijinindu-se pe coloane subțiri, terminate cu delicate capiteluri, curtea e pavată în întregime, iar în mijloc prezintă un mic havuz circular și o fântână. Ne atrage atenția pentru început o expoziție temporară de fotografii aranjate frumos pe mici șevalete, pe două din laturile galeriei interioare și ne rezervăm timp pentru a le admira, pentru că sunt, cu adevărat, splendide! Imagini cu oamenii, podurile, moscheile și anotimpurile bătrânului Edırne...

Pornim apoi a vizita încăperile, una după alta. În fiecare se intră separat, de sub galerie. Vechea școală era organizată pe 3 din laturile clădirii; erau 18 camere ale studenților și o sală de clasă. Pe cealaltă latură funcționau biblioteca și sălile de experimente, iar o încăpere era dedicată paznicului. Exista un tunel subteran, prin care se putea ajunge direct în spital, precum și o lojă la etaj, deasupra sălii de clasă, de unde studenții audiau expunerile profesorului.

Medrese-i Etibba reprezintă vechiul termen pentru „școală medicală”. Cu siguranță, pentru câteva secole bune, aceasta din Edırne a fost una dintre cele mai importante din imperiu, judecând după „salariile” plătite angajaților săi. Celebrul călător și literat Evliya Çelebi scria, după ce a vizitat acest loc, cum că învățăceii erau orientați nu doar spre descifrarea tainelor corpului uman, dar studiau și schimbau între ei păreri despre operele marilor filosofi ai antichității, precum Platon, Socrate, Aristotel, Galen, Pitagora. Fiecare era orientat spre o ramură medicală specifică și împreună conlucrau să găsească tratamentul optim pentru fiecare pacient.

Unele săli încearcă să reproducă atmosfera acelor vremuri, cu ajutorul mobilierului și decorațiunilor specifice, precum și al unor manechine îmbrăcate în haine de epocă, așezate în atitudini sugestive: profesorul predând studenților, tratamentul aplicat unui bolnav cu dislocare de disc intervertebral (hernie de disc) sau unui copil cu hidrocefalie (acumulare de lichid între craniu și piele), camera profesorului, camerele studenților, biblioteca etc. Unde e necesar, sunt alăturate explicații cuprinzătoare.

Aflăm, așadar, lucruri foarte interesante despre cărțile medicale ce erau predate în această școală și despre cei mai importanți precursori ai medicinei tradiționale islamice; printre ei, Avicena și Al-Farabi. Avicena (Ibni Sina) (980-1037) este probabil figura cea mai cunoscută din medicina veche turcă. Dotat cu o inteligență rară, cu o memorie de invidiat și o impresionantă capacitate de muncă, el a influențat profund nu doar lumea islamică, ci și pe cea vestică. În cei 57 de ani de viață a elaborat peste 150 de lucrări de fizică, astronomie, filosofie și – desigur – medicină. Canoanele Medicale, cea mai cunoscută din operele sale, a fost predată în universitățile din întreaga Europă până la mijlocul sec. al 17-lea. Al-Farabi (870-950) s-a evidențiat prin interpretarea filosofiei lui Aristotel în manieră islamică, elaborând lucrări precum „Societatea Virtuoasă", „Înțelesul minții umane”, „Clasificarea Științelor” sau „Esența Înțelepciunii”.

Aflăm, de asemenea, că înființarea complexului a venit împreună cu o carte de reguli (un soi de „regulament de ordine interioară”), care s-a păstrat până azi și se află la Biblioteca de Manuscrise Selimiye din Edırne. Aceasta conținea „fișele postului” pentru fiecare membru al staff-ului, după cum urmează. Profesorul trebuia să fie un bărbat cu frică de Allah, bun cunoscător atât al științelor exacte, cât și al celor tradiționale, capabil să țină cursuri; pentru osteneala sa, avea să primească 50 de arginți pe zi, inclusiv pentru zilele libere (ulterior suma a fost crescută la 60; colosală pentru acele timpuri, dovadă importanța ce era acordată acestui așezământ). Asistentul profesorului trebuia să știe să scrie și să citească și avea rolul de a aprofunda cu studenții cunoștințele predate de Maestru; salariul său era de 7 arginți pe zi, mai puțin în zilele libere, când nu primea nimic. Bibliotecarul era musai să fie un om de încredere, învățat, care să cunoască valoarea cărților, de care va avea grijă și nu va permite studenților să le scoată afară din bibliotecă; va plăti pentru cărțile pierdute, dar dealtfel va primi câte 2 arginți pe zi. Portarul era și el retribuit tot cu 2 arginți pe zi și la fel și Servitorul (omul responsabil de curățenie). Chiar și cei 18 studenți primeau câte 2 arginți pe zi; pentru cei mai merituoși, exista și un sistem de burse și bonusuri, de exemplu în anul 1516 acestea au însumat 5000 de arginți. Există un document ce atestă faptul că numai pentru hrana studenților s-au cheltuit 46000 de arginți în 1560.

Din ce în ce mai fascinați și mai ancorați în atmosfera acelor vremuri (cărora cu siguranță medicina modernă le datorează enorm de multe lucruri!), ne continuăm vizita. Practic, ne întoarcem în prima curte și continuăm în față, către zona dedicată vechiului spital. Dar până acolo ne ies în cale două șiruri de camere, acoperite la fel, cu câte un dom micuț fiecare, dispuse de-o parte și de alta a unei alei pietruite și a câte unui spațiu verde, frumos îngrijit. Pe stânga era zona administrativă, iar pe dreapta vechile camere de consultații ale bolnavilor care nu necesitau neapărat internare (ambulatoriul, cum ar veni).

Aleator, alegem întâi partea stângă. Prima încăpere reproduce vechea spălătorie, unde un manechin trudește în fața unui imens cazan; în niște recipiente speciale stau depozitate albiturile abia spălate, precum și rufele cărora le va veni rândul.

Urmează apoi bucătăria; chef-ul tocmai însiropează o tavă cu baclavale („vrabia mălai visează!”????), pe când ajutorul său curăță legume în apropiere; focul arde vesel în cuptor, vasele de bronz stau frumos aliniate pe rafturi, iar pe pereți atârnă funii de ceapă și usturoi. Camera următoare cuprinde o sumedenie de explicații, pe care le sorb prin toți porii, acoperind bună parte din aria-mi de interes profesional. Spre marea mea uimire, mă întâlnesc cu un concept pe care eu îl credeam modern și de actualitate, cel de „alimentație specifică bolii”.

Aflu că aici se găteau zeci de rețete de supe, tocănițe și deserturi. Supele, spre exemplu, erau preparate cu linte, năut sau orz, sau cu carne de pui, ied sau miel și acrite, după caz, cu suc de rodii, lămâi sau prune, cu oțet sau sumac. Pentru pacienții anemici, o indicație deosebită o avea supa de ied, preparată cu carne macră de la ied neînțărcat (considerată ușor digerabilă), eventual îmbogățită cu ulei de alune sau de susan, în caz de colici. La fel, tocana de pui sau de oaie, cu grâu măcinat, era un fel des prescris, precum și diferite tipuri de carne friptă, cu garnitură de morcov sau năut fiert. Important e că nu se găteau decât mâncărurile recomandate de medici, iar meniul respecta regula „să nu te scoli sătul de la masă” (Evliya Çelebi vorbește despre 2-3 mese pe zi).

Zona destinată hranei cuprindea de fapt mai multe încăperi: bucătăria propriu-zisă, cuptorul, sala de mese (unde mânca personalul ce deservea spitalul), atelierul de siropuri, cel de dulciuri și cel de lumânări, cămara și pivnița. Pentru cei 95 de angajați ai complexului, dintre care 21 ai spitalului, se gătea separat. Spre exemplu, micul dejun consta în supă de cocoș cu orez sau biscuiți de grâu, iar în zilele de post se serveau budincă de orez, halva sau baclava.

A existat și o casă de oaspeți, cu 8 camere, destinată pacienților convalescenți, călătorilor sau angajaților ocazionali ai spitalului; era de așteptat ca aceștia să plece după 3 zile sau, dacă doreau să rămână, să plătească. A existat și o baie cu aburi pentru ambele sexe; în unele zile era folosită de pacienți și personal, iar în altele de publicul larg; clădirile dedicate nu s-au păstrat până în prezent.

Traversăm apoi aleea și investigăm și încăperile de pe partea opusă, cele ocupate cândva de vechea policlinică. Aici este reprodusă un fel de „cameră de gardă”, locul unde se adunau medicii și se sfătuiau cu privire la leacurile necesare a fi aplicate pacienților lor. În rest, sunt explicații exhaustive și foarte interesante despre dar al-shifa (termemnul arab pentru „casă de sănătate”). Aflăm, spre exemplu, că organigrama spitalului era foarte clar specificată în actul de fondare din 1490, punându-se accent atât pe calificarea profesională, cât și pe calitățile morale pe care angajații trebuiau să le dovedească.

Personalul medical cuprindea inițial 12 oameni, ce funcționau sub conducerea unui Medic Șef. Acesta trebuia să fie priceput și capabil, cunoscător al artei medicale, matur, manierat și eficient; pentru osteneala sa, era răsplătit cu 30 de arginți pe zi (900/lună). Mai erau 2 medici generaliști (10 arginți pe zi), 2 oculiști (7 monede pe zi) și 2 chirurgi (7/zi). Îi ajutau 4 infirmieri și o persoană responsabilă cu pisarea, măcinarea și amestecarea diferitelor materii prime folosite la prepararea leacurilor; aceștia erau plătiți cu câte 3 arginți pe zi.

Din 1617, corpul medical a crescut la 16, medicului șef adăugându-i-se al doilea doctor și al treilea doctor. De acemenea, chirurgul șef avea în subordine alți 2 chirurgi. Rămâne „măcinătorul”, dar pentru prepararea siropurilor și decocturilor se angajează o persoană aparte.

Staff-ul ne-medical era condus de superintendent. Scribul era un fel de contabil și primea 4 arginți pe zi. Majordomul trebuia să se ocupe și de pacienți și să diferențieze „ierburile bune de cele rele” (!), fiind răsplătit tot cu 4 arginți pe zi. Același salariu primea și omul responsabil de aprovizionarea întregului complex. Următoarele categorii de personal erau plătite cu 3 arginți pe zi. Servitorul se ocupa de curățarea instrumentarului medical, a băilor și lavoarelor. Separat, exista un alt om pentru spațiile interioare și exterioare. Spălătorul îi spăla pe pacienții neajutorați, dar și hainele acestora. Fumigatorul avea datoria să ardă tămâie dimineața și seara, știut fiind că fumul parfumat al acesteia are capacitatea de a calma pacienții (reamintesc că mulți dintre aceștia aparțineau psihiatriei). Lesne de înțeles este rolul bucătarului și al ajutorului său, precum și al persoanei responsabile cu curățarea toaletelor. Portarul trebuia să deschidă și să închidă ușile grele de lemn, să caute instrumentele cerute de doctori și să supravegheze pacienții.

Altă încăpere este dedicată cărților medicale și aportului adus de medicina otomană celei universale. Aflăm despre Tratatul lui Itaki, doctor otoman al sec. 17, bazat pe „Canoanele Medicinei” lui Avicenna și ilustrat cu miniaturi aparținând unui anatomist persan. Itaki a adăugat termenii turcești la terminațiile anatomice arabe și a avut propriile sale păreri despre subiecte precum compoziția scheletului uman, a vaselor de sânge și nervilor sau despre dezvoltarea embrionului. Spre exemplu, după el vasele de sânge se pot clasifica în vase nemișcate (venele), ce derivă din ficat și vase mișcătoare (arterele), provenind din ventriculul stâng al inimii.

Medicina otomană avea la bază teoria umorală a bolilor. Aceasta consideră omul un univers în miniatură, format din 4 umori ce corespund elementelor constitutive ale universului-mamă și cărora le corespunde un anumit organ: sânge – aer – inimă; bila galbenă – foc – ficat; bila neagră – pământ – splină; flegma – apă – creier. Prin consecință, dereglarea uneia sau mai multor umori este răspunzătoare de geneza bolilor. Spre exemplu, un exces de sânge duce la dureri de cap sau furuncule, prea multă flegmă se va revărsa prin gură, surplusul de bilă galbenă va produce icter, iar cel de bilă neagră dureri de stomac sau coșmaruri.

În consecință, tratamentul era îndreptat spre restabilirea echilibrului umoral. Era logic ca un exces de fluid să fie îndepărtat, așa că se practicau luări de sânge, inducerea vărsăturilor sau transpirației, tratamente diuretice sau clisme. Se utiliza o multitudine de droguri ce aveau la bază ierburi, animale sau minerale, fie un singur ingredient (simplicia), fie în combinații (composita). O mare importanță se acorda terapiei prin muzică, iar chirurgia era păstrată ca ultimă resursă, când tratamentul conservator eșua.

Alimentația era considerată unul dintre cele mai importante elemente terapeutice, capabile de multe ori să restabilească ea însăși echilibrul umoral! (Nimic nou sub soare!) Un rol deosebit se acorda apei, considerată a ajuta absorbția principiilor nutritive; se aducea apă de la munte, din râuri ce curg peste soluri sau pietre curate.

Sfaturile pentru un stil sănătos de viață ocupau capitole aparte în tratatele medicale otomane. Printre acestea, pe lângă cele legate de hrană și activitate fizică (erau descrise exerciții specifice fiecărui organ!), se vorbea despre aer, apă, somn, purificarea corpului, curățarea dinților, necesitatea de a se feri de cei bolnavi de ciumă sau lepră. Se credea că mâncarea în exces rămâne neconsumată în vasele de sânge (!) și poate fi prelucrată totuși prin activitate fizică (!). Mișcările membrelor au capacitatea de a crește temperatura corpului, ajută la purificarea lui și cresc rezistența la boli (!). Superb, din punctul meu de vedere!...

Examinarea și diagnosticarea pacientului depindeau, desigur, de abilitățile și experiența medicului. Acesta îi asculta simptomele, îi observa aspectul general și comportamentul (și azi, la facultatea de medicină, învățăm că examinarea pacientului începe cu aprecierea stării generale!), căuta semne obiective, precum febră, transpirații, icter, formațiuni tumorale. Foarte importante erau pulsul și examenul urinii (culoare, consistență, sedimente, miros, chiar gust; da, da, strâmbați din nas, dar să știți că diabetul zaharat așa s-a diagnosticat de-a lungul a multe secole!).

Chirurgia însemna, în medicina otomană, mici intervenții, precum extracții dentare, excizii de tumori, reducerea fracturilor sau îngrijirea diverselor răni. Nu era posibil a se opera în interiorul craniului, toracelui sau abdomenului, iar amputațiile membrelor erau considerate ultima soluție, când nu se mai putea face nimic pentru a le conserva. Rănile deschise sau intens hemoragice erau deseori tratate prin cauterizare. Se foloseau seringi, canule, forcepsuri din bronz, argint sau fier. Pentru fixarea fracturilor, scândurele sau crenguțe de la sălcii, lămâi sau abanos. De obicei, anestezia se făcea cu ajutorul unui burete înmuiat în opiu, ce era ținut în dreptul nasului pacientului, dar uneori se foloseau și decocturi din ierburi.

Un capitol aparte este dedicat în acest muzeu leacurilor, preparate de fiecare medic în parte, având ca sursă principală De Materia Medica, a lui Dioscorides (aprox. 40-90 d.H.), care descrie utilizarea în scopuri medicale a peste 500 de plante. Pe lângă diferitele substanțe vegetale, animale sau anorganice, terapeuții cumpărau diverse paste făcute artizanal, apă de trandafiri, parfumuri, uleiuri sau apă îmbogățită (cu mentă, maghiran sau brad, de exemplu). Unele animale erau folosite integral (viermi, stridii, păianjeni, crabi), de la altele se recoltau anumite componente (coarne, copite, sânge, lapte, sudoare, urină, fecale, venin de viperă, creier de bufniță, castoreum – ulei produs de niște glande ale castorului).

Se utilizau tot felul de minerale, dar tratamentul cu metale și pietre prețioase era rezervat doar celor bogați (!). Era o practică obișnuită ca dulciurile făcute în bucătăriile de la palat să conțină praf de rubine, smaralde sau perle. Se credea că băutul apei în care au fost scufundate perle va îndepărta febra și va ușura munca inimii, iar după mușcătura de șarpe, corpul nu va fi afectat de otravă dacă se consumă apă cu praf de rubin sau smarald. Un tip special de argilă adusă de pe insula Lemnos (tin-i mahtum sau Terra Sigillata sau Terra Lemnia) era considerată a reacționa cu otrăvurile; băuturile servite sultanului erau puse întâi în vase confecționate din acest lut și dacă totul era ok, transferate apoi în pocale de aur. Pentru uzul comun, se foloseau produse precum sare, oxid de fier, oxid de cupru, magnetit, salpetru, alaum, sulf, mercur, plumb alb.

Materiile prime se prelucrau în fel și chip pentru a ajunge în stadiul finit. Mineralele, precum și unele produse animale, erau pulverizate și spălate cu apă. Din cele vegetale se extrăgeau sucuri sau uleiuri, unele se fierbeau, alte principii curative erau colectate din spumă. În unele cazuri se utilizau arderea, prăjirea sau reducerea la stadiul de cenușă. În altele, distilarea în alambicuri, prepararea de infuzii sau decocturi.

Tabletele administrate bolnavilor erau preparate prin amestecarea prafului trapeutic cu apă de trandafiri. Rezulta o pastă, ce era turnată apoi în forme speciale, unde se usca și depozita. De exemplu, o tabletă putea conține: rubarbă, scorțișoară, gumă de mastic, turmeric chinezesc, chihlimbar, mosc, balsam de Gilead, mir de la Mecca, piper alb, opium și apă de trandafiri. La administrare, tableta era pisată într-un pahar cu apă și, de multe ori, în timp ce era consumată, pacientul trebuia să rostească anumite incantații, gen „mă încred în tine, cel care-mi cunoaște boala”. Pe lângă tablete, se mai utilizau paste, siropuri, șerbeturi, decocturi, laxative, soluții pentru gargară, supozitoare sau vomitive. Pentru tratament extern – alifii, pudre, plasturi, băi terapeutice. De exemplu, siropul de gutui era bun pentru dureri de ficat sau greață, în timp ce acela de violete pentru răceli pulmonare, boli de rinichi sau vezică. Gemul de trandafiri și lămâie se adresa tulburărilor stomacale sau de intestine, iar cel de morcovi anumitor boli renale.

... În sfârșit, după atâta teorie a venit vremea să mergem mai departe și să vedem cum era organizat, concret, vechiul spital! Trecem de intrarea ogivală, specifică culturii islamice și pătrundem în interior; primul lucru care ne izbește este asemănarea cu o moschee. Până la momentul ridicării spitalului din Edırne, toate celelalte respectau arhitectura gen medressa – o clădire rectangulară, în jurul unei curți interioare. Aici însă edificiul are formă hexagonală, sistem ce permite supravegherea mai ușoară a pacienților de către un personal redus numeric. Mult mai târziu, în sec. 19, acest tip de amplasament avea să fie preluat de unele spitale europene și chiar americane: St. Elisabeth Gasthuis din Arnhem, Philadelphia Presbyterian sau John Hopkins.

Clădirea are o zonă centrală vastă, pavată cu marmură și centrată de un bazin (aici stătea personalul supraveghetor), iar de jur împrejur sunt dispuse cele 6 camere de iarnă, fiecare cu vatră pentru foc și cele 5 camere de vară. Iluminatul natural se face prin mici ferestre, dar mai ales printr-un oculus decupat în bolta uriașului dom ce acoperă edificiul; acesta din urmă avea și rolul de a aerisi spațiul interior și de lăsa să iasă mirosurile neplăcute.

Defilăm pe rând prin dreptul fiecăruia din vechile saloane, în care în prezent este reprodusă (tot cu ajutorul unor manechine de ceară) câte o scenă sugestivă pentru specialitățile medicale abordate: bolile de ochi, stomatologia, bolile ORL, chirurgia (inclusiv cea estetică!), psihiatria, ginecologia și obstetrica. O secțiune specială este dedicată imunizării contra variolei (prin inocularea de material activ pe zgârieturi făcute pe suprafața pielii), preluată de otomani de la popoarele vechi din Caucaz și răspândită ulterior în Anglia și apoi în toată Europa. Până în 1796, când Edward Jennes va inventa imunizarea cu material de la vacă (vaccinarea), metoda otomană avea deja să salveze mii de vieți!

Ieșim din complex pe o portiță laterală, care ne scoate în parcul din fața vechii moschei. Facem câțiva pași și în interiorul acesteia, iar la urmă ne adunăm puterile în fața unei aromate cafele turcești, la una din măsuțele cafenelei de peste drum, în compania unei pisicuțe alintate...

... Pe mine m-a impresionat extrem de mult acest muzeu, mi s-a părut unul dintre cele mai instructive din tot ce am vizitat până acum; dar poate sunt subiectivă, tema mă interesează în mod special. În speranța că nu v-am plictisit prea tare cu atâtea date mai mult sau mai puțin tehnice, haideți să ne pregătim din nou de drum, căci ne așteaptă un alt loc cu adevărat special: insula Gökceada!

---

VIZUALIZĂRI: 3697 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI