Karaağaç Eski Tren Garı - fosta gară din Edirne

TIPĂREȘTE

Link Google Maps: click aici

Data vizitei: ianuarie 2023

În scurta noastră vizită din Edirne, am vrut să mai și vizităm ceva nou, ceva ce nu vizitasem anterior. Cum văzusem deja principalele obiective turistice din zonă, anume

-Celebrele Moschei (Selimiye, Burmalı și Eski)

-Muzeul Orașului Edirne (Edirne Kent Müzesi)

-Muzeul de Arheologie și Etnografie Edirne (Edirne Arkeoloji ve Etnografya Müzesi)

-Muzeul de Sănătate (II. Bayezid Külliyesi - Sağlık Müzesi)

-cel mai mare vas de gătit din lume

Despre toate acestea am scris detaliat în recenzia de aici.

____

Karaağaç Eski Tren Garı

Karaağaç Eski Tren Garı (sau Eski Tren Garı cum o regăsim pe Google) sau în română Vechea Gară, se regăsește în Karaağaç.

Karaağaç este un cartier-suburbie situat lângă Edirne, Turcia. Este un loc liniștit și pașnic care este cunoscut pentru peisajele sale scenice și istoria sa bogată. Zona este înconjurată de dealuri, oferind locuitorilor și vizitatorilor un mediu frumos și liniștit pentru a explora.

Edirne, orașul apropiat, este cunoscut pentru istoria sa bogată otomană și patrimoniul cultural. A fost odată capitala Imperiului Otoman și este casa mai multor monumente istorice, inclusiv Moscheea Selimiye din perioada otomană, care este considerat una dintre cele mai exemplificative exemple de arhitectură islamică din lume.

În Karaağaç, vizitatorii pot să se bucure și de bucătăria locală, care este renumită pentru preparatele sale tradiționale, precum baklava, kebab și dulciurile turcești. De asemenea, orașul este cunoscut pentru piețele sale vibrante și bazarurile, unde localnicii și turiștii pot naviga pentru produse locale, suveniruri și lucrări manuale.

În general, Karaağaç este un cartier drăguț și pașnic care oferă vizitatorilor o privire unică asupra istoriei și culturii bogate a Turciei.

Străzile din Karaağaç sunt foarte înguste și aglomerate. Am ajuns mai greu până la ultima stradă apropiată de gară. Am parcat mașina gratuit la marginea drumului, lângă trotuar, unde erau parcate și alte mașini. Zona era destul de neîngrijită. Am observat multe case care stăteau să cadă, case situate lângă terase și restaurante frecventate de turiști dar și de localnici. Strada era din pământ și pietriș iar mașina s-a murdărit destul de tare dar nu-i problemă că doar deaia există spălătorii.

Am intrat în curtea principală, trecând pe lângă un portar care nu a schițat nimic, semn că intrarea era gratuită. Pe tot parcursul vizitei, haitele de câini ne-au cam dat emoții. Umblau câte 2-3 chiar și 4-5 la un loc. Peisajul mi-a adus aminte de Bucureștiul de acum 10-15 ani când câinii comunitari deveniseră o reală problemă cotidiană.

Toți câinii aveau etichetă la ureche, semn că erau înregistrați undeva... probabil la primărie sau pe la vreo organizație care se ocupă de animalele fără stăpân. Totuși nu aș recomand să vă îndepărtați prea tare de zonele populate de turiști, nu știi ce le trece prin minte acestor câini. Pe parcursul vizitei, am întâlnit prin curte și multe pisici simpatice, numa' bune de mângâiat. Pentru noi care suntem fani pisici, vizitele prin Turcia sunt o reală ocazie de admirat și interacționat cu aceste ființe super simpatice.

Până să ajungem la celebrul tren pe care l-am tot regăsit prin pozele de pe internet, am ajuns la Monumentul dedicat Tratatului de la Lausanne.

Monumentul Tratatului de la Lausanne, alături de Muzeul ce se află lângă el în clădirea fostei gări, sunt consacrate Tratatului de la Lausanne din 1923. Tratatul de la Sèvres, care a marcat sfârșitul Primului Razboi Mondial, a fost semnat între Imperiul Otoman și Aliați la 10 august 1920, dar a fost respins de mișcarea națională turcă din cauza pierderii mari de teritoriu.

Tratatul de la Lausanne, semnat la 24 iulie 1923, a încheiat conflictul între naționaliștii turci și Aliați și a definit granițele moderne ale Republicii Turce. Conform tratatului, granița greco-turcă a fost redesenată, iar cartierul Karaağaç din Edirne (atunci cunoscut sub numele de Adrianople), a fost returnat din Grecia in Turcia. Gara Karaağaç, care a fost gara principală din Edirne, a funcționat pana in 1971 cand a fost construita o noua gara pe partea cealalta a râului Maritsa. Clădirile vechii gări au fost ulterior asociate Universității Trakya. In 1996, senatul Universității Trakya a decis înființarea unui monument și a unui muzeu lângă fosta gară.

Inaugurarea monumentului a avut loc la 19 iulie 1998, de către președintele Süleyman Demirel, la 74 de ani de la fondarea Republicii Turce. Zona din jurul monumentului a fost stabilită ca parc public prin plantarea a 74 de puieti tineri pentru a comemora a 74-a aniversare a fondarii Republicii Turce. De atunci, fiecare an s-a decis plantarea unui puiet nou. Universitatea Trakya a bugetat proiectul la 148 miliarde de lire turcesti (aproximativ 600.000 de dolari americani la acea vreme).

Muzeul cred că era închis, nu era deschisă nici o ușă și nu se vedea activitate prin interior.

____

Revenind la gara noastră... Clădirea originală a stației a fost construită în 1872, iar în locul unde se află stația de astăzi Edirne a existat o altă clădire a gării care a găzduit chiar și ceremonia de deschidere.

Deși nu se cunoaște data exactă de proiectare a clădirii gării, care este opera arhitectului Kemalettin Bey, se presupune că a fost construită în primii ani ai Monarhiei Constituționale. De asemenea, data începerii construcției sale nu este sigură. Se precizează că a fost între 1911-1912 sau 1912-1913. Deși a fost finalizată în 1914, a fost dată în exploatare abia în 1930 din cauza Primului Război Mondial și a diverselor evoluții politice.

A fost reparată în 1959, iar interiorul a fost reamenajat. Când a fost mutată în noua clădire a gării, care a fost construită ca urmare a schimbării liniei Edirne-Istanbul, clădirea din Karaağaç a fost abandonată pe 4 octombrie 1971 și a servit ca avanpost în timpul operațiunii Cipru din 1974. La 16 iunie 1977, a fost achiziționată de Ministerul Finanțelor pentru a fi transferată la nou înființată Academie de Stat de Inginerie și Arhitectură din Edirne. A fost folosită de Universitatea Trakya, inclusiv ca și casă de oaspeți, săli de clasă dar și un rectorat, iar astăzi servește drept Facultatea de Arte Plastice. Alte unități conectate la căile ferate sunt, de asemenea, utilizate în scopul diferitelor departamente ale universității.

Am ajuns și la celebra locomotivă, parcată pe o bucată de cale ferată, lăsată special pentru ea. Locomotiva este de producție germană, fabricată în 1910. Are aproape 20 de metri lungime și cântărește 75 de TONE. A fost fabricată ca locomotivă de război în timpul domniei „Cancelarului de Fier” Otto von Bismarck (1815-1898), care între 1862 și 1890 a condus efectiv Prusia și mai apoi toată Germania. Cea din urmă devenit astfel o națiune modernă și unificată.

În spatele locomotivei avem și un vagon. Acesta a fost fabricat în 1950 la Uzinele Adapazari din Turcia. Măsoară 7,64 metri lungime (de la un cap la altul), are 55 de locuri pe scaune, ușile erau acționate pneumatic și piesa de rezistență... vagonul era dotat cu aer condiționat de 40 kw, având un debit de 1200 m3/oră și avea și o chiuvetă. Vagonul suporta o viteză maximă de 160 km/h.

Nu am menționat dar v-ați dat seama că locomotiva era una pe cărbuni! Aceasta pare să fi fost revopsită la un moment dat dar timpul și-a spus cuvântul, aceasta fiind ruginită iar unele elemente metalice sunt rupte, în special în compartimentul unde era conductorul.

Trenurile pe cărbuni funcționau prin arderea cărbunelui prin căldura care producea abur, care mai departe acționa motoarele locomotivei. Cantitatea de cărbune necesară depindea de lungimea trenului, de încărcătură dar și de viteza cu care se circula.

În ceea ce privește echipajul, era nevoie de mai mulți membri pentru a opera o locomotivă cu abur, inclusiv un inginer, un carbonar și un conductor. Inginerul era responsabil pentru conducerea și controlul locomotivei, în timp ce carbonarul alimenta cu cărbune cuptorul pentru a produce abur. Conductorul era responsabil pentru coordonarea trenului și comunicarea cu alți membri ai echipajului și cu semnalizatorii. Numărul exact de membri ai echipajului putea varia în funcție de mai mulți factori, cum ar fi dimensiunea trenului dar și natura călătoriei.

Din păcate ușile mari de lemn de la clădirea principală a fostei gări, erai închise, drept urmare nu am putut vizita interiorul. Prin curte erau expuse mai multe statuete, ansamblu aparținând universității. Pe aceeași clădire, dar pe partea opusă, spre stradă, scrie Universitatea Trakia, semn că acest ansamblu aparține într-adevăr insituției. Prin ansamblul fostei gări, regăsim mai multe clădiri vechi renovare, a căror utilitate a fost regândită...

-Facultatea de Arte

-Camere pentru academicieni

-Săli de clasă pentru Facultatea de Arte

-Studio de design

-Monumentul dedicat Tratatului de la Lausanne, menționat anterior

-Muzeul de pictură și sculptură

-Vechea stație de carantinare

-Bustul lui Ismet Inonu

-Sala de mese a Studenților

Plus alte câteva clădiri adiționale.

____

Concluzii

În concluzie, fosta gară din Edirne este un monument istoric care îmbină arhitectura turcă tradițională cu elemente moderne ale vremurilor sale. Acest edificiu, care a servit ca punct de legătură important între Istanbul și Europa timp de mai bine de un secol, a fost renovat recent și transformat într-un centru cultural și turistic. Fostul hotel de gară, care se află încă în stare de conservare, a fost transformat într-un muzeu al culturii și civilizației turcești. Fostul terminal feroviar este un loc perfect pentru a începe explorarea orașului Edirne, care este cunoscut pentru monumentele sale istorice și pentru frumusețea sa naturală. Așadar, fosta gară din Edirne este o destinație turistică de neuitat pentru oricine dorește să exploreze istoria și cultura turcă.

---

VIZUALIZĂRI: 1577 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI