Itinerare andaluze (V) – La confluenţa a trei civilizaţii

TIPĂREȘTE

Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Multiculturalismul, atât de trâmbiţat şi promovat în zilele noastre, nu s-a născut deunăzi. E vechi de când lumea iar Andaluzia, şi mai ales CÓRDOBA a fost un exemplu edificator. Atâta doar că pe vremea aceea termenul nu se inventase şi i se zicea convivencia – convieţuire. Parcă şi sună mai bine!

Să ne întoarcem aşadar în timp: cucerită de romani în 206 î. Hr. şi transformată în capitală a provinciei Hispania Ulterior Baetica, Córdoba a intrat la finele secolului al VI-lea d. Hr. sub stăpânire vizigotă, pentru ca în 711 maurii să preia controlul şi, sub numele de Qurtuba, să o proclame capitală a emiratului Al-Andalus, subordonat califatului Damascului, şi mai apoi capitală a unui califat şi emirat de sine stătător care cuprindea, la apogeul său, aproape întreaga Peninsulă Iberică.

În jurul anului 1000 Córdoba avea probabil în jur de 500.000 de locuitori (mai mult decât astăzi!) şi era considerat al doilea oraş ca importanţă în Europa după Constantinopole. Până în 1236, când regele Fernando III a recucerit-o, musulmanii, evreii şi creştinii au convieţuit aici, timp de secole, în relativă armonie, dând naştere unei culturi hibride unice ale cărei influenţe s-au perpetuat mult timp după Reconquista.

Maurii – berberi şi arabi sosiţi din nordul Africii în Europa prin strâmtoarea Gibraltar – reprezentau o minoritate în totalul populaţiei iberice, însă minoritatea dominantă. Îi respectau pe evrei şi creştini (iberici plus vizigoţi), pe care îi numeau dhimmi, adică non-musulmani şi totodată „popoare protejate”. Deşi nu se bucurau de aceleaşi drepturi politice precum musulmanii, creştinilor şi evreilor li s-a permis să-şi păstreze proprietăţile şi tradiţiile, precum şi anumite legi proprii izvorâte din cutume. Bisericile erau obligate să plătească taxe suplimentare şi unele manifestări religioase, precum procesiunile, intonarea în cor a imnurilor sau bătutul clopotelor au fost interzise, însă măsura nu a fost aplicată peste tot cu aceeaşi stricteţe. Cu toate că, în esenţă, un non-musulman nu putea să se ridice ca rang social deasupra unui musulman, mulţi dhimmi au ajuns să ocupe funcţii importante în administraţie. Desigur, prin convertirea la Islam aceştia beneficiau de mai multe privilegii. În timp ce evreii s-au convertit în număr foarte mic, probabil din cauza legăturilor extrem de puternice formate în cadrul comunităţilor înainte de invazia maură, se crede că până în secolul al XI-lea circa 80 la sută dintre creştini au îmbrăţişat religia musulmană, fie de nevoie, fie din convingere şi admiraţie faţă de cultura şi sistemul de învăţământ islamice. Însă odată cu ajungerea dinastiei almohade la putere, în 1172, epoca de toleranţă a început să apună, au fost distruse numeroase biserici şi sinagogi şi mulţi creştini şi evrei s-au refugiat la Toledo la puţin timp după recucerirea acestuia de către creştini. La fel de adevărat este însă şi faptul că imediat după triumful Reconquistei (1492), monarhii catolici Isabel şi Fernando i-au izgonit pe musulmani şi evrei din Spania. După numirea călugărului dominican Tomás de Torquemada în fruntea Inchiziţiei, în martie 1492 a fost emis Decretul de la Alhambra privind expulzarea evreilor, dându-li-se la dispoziţie patru luni pentru a părăsi definitiv Spania, cu interdicţia de a-şi lua cu sine proprietăţile imobile, aurul şi argintul, sub pedeapsa confiscării tuturor bunurilor şi condamnării la moarte. Aproximativ 200.000 de oameni au părăsit atunci Spania. O parte din evrei au ales să se convertească, devenind însă ţinta predilectă a persecuţiilor Inchiziţiei. Musulmanilor li s-a promis la început libertate religioasă, dar în scurt timp presiunea pentru a se converti la catolicism a crescut şi începând din 1502 s-a trecut şi la expulzarea acestora.

Spuneam în reviewul consacrat Granadei că fără moştenirea maură Europa ar fi arătat altfel şi ar fi fost infinit mai săracă. În afara toleranţei religioase, iată alte câteva aspecte notabile ale acestei moşteniri:

– vocabularul: Spaniola, sau mai corect spus castiliana, este o limbă romanică, dar cuprinde circa 8.000 de cuvinte de origine arabă; printre acestea se numără cuvintele care încep cu -al (articolul hotărât), dar şi alţi termeni, ca de pildă „azar” (noroc, şansă), „izquierda” (stânga), „azul” (albastru), „badea” (pepene verde), „café” (cafea), „jazmín” (iasomie), „loco” (nebun), „rincón” (colţ); de asemenea, un mare număr de toponime sunt de origine arabă: Algeciras (din „Al Jazeera Al Khadra” – insula verde), Almería (din „Al Meraya” – turn de observaţie) sau Jaén (din „Jayyan” – întretăiere de drumuri de caravane).

– educaţie, filosofie şi ştiinţă: Invazia maură în Spania a dus la o îmbunătăţire vizibilă a sistemului de învăţământ şi o creştere a numărului cunoscătorilor de carte, comparativ cu restul Europei. Prin intermediul traducerilor în arabă bătrânul continent a făcut cunoştinţă cu operele marilor autori greci şi latini, pierdute în cea mai mare măsură după prăbuşirea Imperiului Roman. Córdoba l-a dat lumii pe Seneca, dar şi pe filosoful maur Averroes (Mohammad Ibn Rushd), cel care a readus în atenţia lumii occidentale scrierile lui Aristotel. Aici trebuie amintite şi că lucrările lui Maimonides (Rabbi Moshe ben Maimon), filosof, medic şi teolog evreu născut tot la Córdoba, care a încercat o abordare din perspectivă etică a dogmelor iudaice, au rămas până astăzi subiect de controversă. „Arabii cultivară literele şi ştiinţele, devenind naţiunea cea mai civilizată a evului-mediu. De atunci ei au decăzut, reluând vieaţa nomadă şi trăind în triburi. Civilizaţiunea le datoreşte algebra, cifrele zise arabice, jocul de şah, almanahul, introducerea dudului, bumbacului, şofranului, zahărului, etc. ”, remarca în 1929 lingvistul Lazăr Şăineanu.

– agricultură: Şi dacă tot am pomenit de bumbac sau şofran, să adăugăm şi alte plante, pomi fructiferi şi mirodenii cultivate pentru prima oară în Andaluzia de către mauri: portocalii amari, lămâiul, orezul, rodiile, vinetele, anghinarea, sparanghelul, migdalul, nucşoara, piperul. Maurii au înlocuit mâncărurile simple cu preparate mai uşoare, bogate în arome, şi au preluat de la romani tehnici de cultivare prin irigaţie, pe care le-au aplicat de multe ori pe pante terasate.

– muzică: Au introdus în Europa chitara şi ritmuri ce vor influenţa muzica flamenco şi fadoul portughez.

– meşteşuguri: S-au dovedit artizani pricepuţi în arta prelucrării pielii, a confecţionării de straie din mătase şi broderii, ca şi de bijuterii din argint şi aur filigranat.

– urbanism: În afara elementelor uimitoare de arhitectură, maurii au pus la punct sisteme urbanistice extrem de sofisticate. Istoricii susţin că în epoca de aur în Córdoba existau 471 de moschei şi 300 de băi publice, că nobilii avea 63.000 case iar oamenii de rând locuiau în alte 200.000 de clădiri. Făcea cumpărături în 83.000 de magazine, iar apa era distribuită din rezervoare de mari dimensiuni, prin conducte, în toate colţurile oraşului. Nu lipseau grădinile de iasomie, caprifoi şi trandafiri (maurii preferau florile puternic mirositoare), presărate cu bazine şi fântâni din marmură grecească. Apa, element vital pentru o populaţie provenită dintr-o zonă deşertică, era astfel canalizată încât să susure şi să cadă, pentru a încânta simţurile.

– arhitectura: Pentru un turist, cea mai vizibilă contribuţie maură este fără îndoială cea din domeniul arhitecturii. Stilul mudéjar, o combinaţie de elemente de sorginte creştină (romanice, gotice şi renascentiste) şi musulmană, se caracterizează prin folosirea de materiale ieftine şi mai puţin rezistente, precum cărămida, gipsul, lemnul sau lutul ceramic, care înlocuiesc blocurile mari de piatră. Este un stil eminamente ornamental, cu arcuri în formă de potcoavă, pilaştri şi mii de detalii elaborate, executate în marmură, alabastru sau faianţă. În lipsa reprezentărilor umane sau animaliere, interzise de Coran, decoraţiunile se „limitează” la texte sfinte caligrafiate, sculpturi şi mozaicuri din azulejos cu motive geometrice, stucaturi fine dantelate, stalactite ornamentale – mocárabes.

Nicăieri interacţiunea celor trei culturi – creştină, musulmană şi iudaică – nu este mai evidentă ca în Córdoba, şi mai precis în oraşul vechi.

Această zonă relativ redusă ca dimensiuni şi foarte uşor de bătut cu pasul, fiind şi în mare măsură pietonală, se întinde între râul Guadalquivir şi Avenida Conde de Vallellano şi cuprinde cele mai importante atracţii turistice ale Córdobei. Cum cazarea noastră a fost la Hotel Mariano, un stabiliment banal, destinat cu precădere grupurilor de turişti, aflat într-un cartier de blocuri situat nu foarte departe de zona veche, am pornit de pe malul celălalt al râului, într-o plimbare pe Avenida Fray Albino, o arteră cu nimic deosebită în afara umbrei lăsate de copacii înalţi şi stufoşi. Am ajuns la Torre de la Calahorra, construit în 1369 pentru a apăra intrarea în oraş, actualmente transformat în muzeu. Am traversat Puente Romano, masivul pod cu arce din care, din perioada antică, s-au păstrat numai fundaţiile, fiind reconstruit de mauri. După ce am trecut prin Puerta del Puento Romano am ajuns într-un mic scuar, Plaza del Potro, menţionat de Cervantes ca loc de popas al lui Don Quijote într-una din aventurile sale. Piaţa este dominată de statuia Triunfo a San Rafael din secolul al XVII-lea, închinată sfântului care a salvat oraşul de ciumă. Iar imediat în faţă ni s-a înfăţişat, în toată măreţia sa Mezquita.

A treia moschee ca mărime din lume funcţionează de fapt ca biserică de aproape nouă secole. „Vamos a la Mezquita a oír misa” – „Să mergem la moschee ca să ascultăm mesa”, aşa îşi spun cordobanii. Ciudat, nu-i aşa? Califul Abd ar-Rahman I din dinastia Umeyyazilor, fugar din Damasc după ce familia sa fusese detronată, a fost cel care a cumpărat în anul 785 terenul de la creştinii vizigoţi, care înălţaseră pe acest loc o catedrală deasupra unui templu roman. De altfel, califul a integrat în moschee coloane romane şi vizigote diferite ca mărime. Pentru a le uniformiza, cele mai lungi au fost îngropate în podea iar cele mai scunde au fost înălţate. Fapt interesant, la construcţia moscheii au participat atât meşteri mauri, cât şi creştini şi evrei, fapt dovedit de inscripţiile numelor lor, păstrate pe unele ziduri. Arhitecţii au fost însă aduşi de la Damasc, şi Mezquita marchează debutul sitlului califal, o combinaţie de elemente romane, gotice, siriene, bizantine şi persane. În următoarele două secole moscheea a fost mărită şi împodobită de succesorii lui Abd ar-Rahman. Contraforturile, crenelurile, arcele în formă de potcoavă şi arabescurile ce decorează exteriorul diminuează un pic din senzaţia de masivitate a clădirii dreptunghiulare cu aer de fortăreaţă, conferindu-i o notă de eleganţă şi rafinament.

Intrarea în moschee se face prin Puerta del Perdón, numită aşa deoarece datornicii erau iertaţi în acest loc în zilele de sărbătoare. De aici se pătrunde în Patio de los Naranjos sau Curtea Portocalilor, unde se îndeplinea ritualul ablaţiunii; de aici se pot vedea perfect atât structura moscheii, cât şi cea a bisericii. Uluitor, după părerea mea, este interiorul moscheii, cu „pădurea” de coloane care imită un crâng de palmieri şi care mi-a amintit de şirul nesfârşit de coloane cu capiteluri în formă de lotus de la Luxor. Din cele 1293 de coloane s-au păstrat 856 şi alternanţa de roşu cu alb a arcadelor produce un efect aproape hipnotic. Acest spaţiu vast era odinioară sala de rugăciuni în care musulmanii se adunau în zilele de vineri. Cel mai important giuvaer al moscheii este mihrabul, nişa în perete de unde imamul conducea rugăciunile. A fost construită de la Al Hakam II în a doua jumătate a secolului al X-lea. Deşi legile musulmane cer ca mihrabul să fie orientat spre est (către Mecca), cel din Mezquita este îndreptat, din cauza unei erori de proiectare, spre sud. Este o încăpere mică octogonală precedată de maksoureh, un fel de antecameră în formă de gaură de cheie, împodobită cu mozaicuri aurite dăruite de împăratul Bizanţului şi stucaturi dintre cele mai fine.

După Reconquista creştinii nu au modificat iniţial prea mult Mezquita, mulţumindu-se să înalţe un zid între moschee şi curte. În 1377 au construit Capilla de Villaviciosa şi Capilla Real, adăugiri mai inspirate, în stil mudéjar, cu arce, stucaturi şi azulejos. Marea „lovitură” a venit însă mai târziu, din partea lui Carlos V (Sfântul Împărat Roman Carol Quintul), care a dispus în 1520 ridicarea unei Catedrale chiar în mijlocul moscheii, fapt care a implicat distrugerea unei părţi din lăcaşul de cult musulman. În biserica barocă au fost înglobate coloane din vechea moschee, însă uşile prin care pătrundea lumina au fost înzidite, fapt pentru care această porţiune din interior este întunecată. Torre del Alminar, minaretul moscheii, a fost transformat în clopotniţă. În rest, catedrala cuprinde toate elementele specifice unui lăcaş de cult catolic. La finalizarea lucrărilor, Carol V ar fi exclamat: „Ca să construiţi ceva banal, aţi distrus ceva unic în lume”. La rândul său, scriitorul francez Théophile Gautier descria astfel edificiul: „biserica parazit… un neg arhitectural ieşit pe spinarea structurii arabe”. Totuşi, se pare că tocmai construcţia creştină a salvat moscheea de la demolare.

Această ciudăţenie arhitecturală, pe jumătate moschee, pe jumătate biserică, păstrează însă un aer solemn şi degajă după părerea mea un aer de armonie spirituală în asocierea a două tradiţii religioase diferite. Deşi deconcertantă, alăturarea stranelor sculptate în lemn de mahon cu arcele maure, a mihrabului cu crucifixurile şi icoanele nu face decât să sublinieze, în opinia mea, dincolo de lipsa de uniformitate stilistică, sacralitatea unui lăcaş în care, din păcate, deocamdată nu se pot ruga decât credincioşii creştini. De altfel, cum am „prins” un weekend în Córdoba, am avut ocazia să fim martorii intrării unui alai de nuntă în biserica-moschee.

Şi ca pentru a întări această coabitare religioasă, am parcurs apoi străduţele înguste, mărginite de case albe şi prăvălii cu bijuterii din aur şi argint, ale cartierului evreiesc – Judería. Evreii s-au stabilit în Córdoba în epocile romană şi vizigotă şi au cunoscut vremuri de glorie după cucerirea maură, în secolele VIII-X, când cărturari precum Hasdai Ibn Shaprut au dat un mare avânt învăţăturilor talmudice. Sub coordonarea sa a fost realizat primul dicţionar al Bibliei ebraice şi aramaice şi s-au pus bazele studierii sistematice a gramaticii limbii ebraice, iar mai târziu Ben Labrat a fost cel care a introdus metrul în poezie. Marele filosof Moises Maimonides are o statuie în Piaza Tiberiades. În această zonă a oraşului vechi se păstrează unica sinagogă din Córdoba de dinainte de expulzarea evreilor din Spania (alte două au supravieţuit în Toledo).

A doua clădire care domină cartierul vechi este Alcázar de los Reyes Cristianos, palatul fortificat construit în stil mudéjar în anul 1328 pe locul fortăreţei vizigote. De aici monarhii catolici au pornit în cucerirea Granadei, cel din urmă bastion maur. Boabdil, ultimul conducător nasrid, a fost întemniţat în acest loc timp de câteva luni în 1483. Între 1500-1820 palatul a găzduit sediul Inchiziţiei iar între 1820-1950 o închisoare. Sunt expuse câteva mozaicuri romane de valoare, însă partea cea mai plăcută a vizitei o constituie fără îndoială grădinile splendide, cu bazine de apă şi vederi până hăt departe.

Una dintre cele mai frumoase străzi din oraşul vechi este Calle de las Flores. Aşa după cum o arată şi numele, aici se înşiră case văruite în alb şi inundate de flori, cu patiouri pline de ghivece fixate pe pereţi sau aşezate pe etajere şi pe jos, pe dalele mozaicate. Decorul este completat de azulejos şi mici fântâni. Am programat special vizita în Córdona pentru Festivalul Patiourilor: în „Ziua porţilor deschise” am putut pătrunde în câteva curţi interioare, altminteri proprietate privată, pentru a ne desfăta cu aceste frumuseţi, încă o dovadă – după părerea mea – a bunului gust andaluz (şi spaniol, în general), care mi-a mers drept la inimă. La intrare am găsit în fiecare din ele câte o măsuţă pe care puteai lăsa, dacă voiai, ceva mărunţiş în semn de apreciere pentru strădaniile locatarilor.

Tot în Oraşul vechi ne-a încântat şi Zoco – micul bazar de lângă sinagogă. În fapt, este un complex ce adăpsteşte ateliere meşteşugăreşti care încearcă să perpetueze frumoasa tradiţie cordobană a confecţionării de bijuterii, obiecte din piele (cine n-a auzit de pielea de Córdoba?) şi metal, şaluri de mătase etc. etc. sau a pictării de mână a plăcuţelor de ceramică. Şi aici curtea interioară este năpădită de flori.

Am ieşit din cartierul vechi prin Puerta de Almodóvar, vechea poartă maură lângă care a fost înălţată o statuie a filosofului Seneca, şi de aici am străbătut Avenida Conde de Vallellano, după care am traversat Puente de San Rafel pentru a ne întoarce la hotel. Acest pod nu este pietonal, spre deosebire de Puente Romano, şi pe la jumătatea lui am zărit câteva trăsuri cu femei îmbrăcate în costume tradiţionale de flamenco. Ne-au făcut semn să ne luăm după ele şi ne-am întors: la capătul podului au coborât şi au schiţat timp de câteva zeci de secunde (timp insuficient pentru a reacţiona filmându-le sau fotografiindu-le) nişte paşi de dans, apoi ne-au înmânat un pliant al restaurantului „Perol Flamenco”, situat în inima Oraşului vechi. Preţurile erau la fel ca în Granada, motiv pentru care din nou am zis „pas”. Şi la asta s-a redus experienţa noastră „flamenco live” – ştiu, o să râdeţi, dar aşa a fost să fie...

Dacă vă aşteptaţi să găsiţi localuri animate sau puzderie de magazine în partea veche a Córdobei, să ştiţi că vă înşelaţi: în afara unor vechi conace şi palate transformate în hoteluri de 4 sau 5 stele şi a unor restaurante scumpe, unde seara au loc spectacole de flamenco, există doar vreo trei-patru localuri cu terase unde vă puteţi odihni după vizitarea Mezquitei şi câteva prăvălii cu suveniruri, dar cam atât. Aşa încât poate că n-ar fi rău să vă abateţi şi spre partea mai nouă a Córdobei.

O plimbare prin cartierele mai noi ale oraşului vă va dezvălui alte locuri interesante şi vă va înlesni probabil o mai bună cunoaştere a stilului de viaţă al cordobanilor.

Noi am pornit într-o scurtă explorare din Plaza de las Tendillas, locul manifestaţiilor culturale, politice sau sportive din oraş. Numele său derivă de la micile prăvălii sau tiendas care o mărgineau în secolele XVII-XVIII, înlocuite acum de blocuri de locuinţe şi clădiri administrative impresionante, majoritatea datând de la începutul secolului al XX-lea. Şi din aceeaşi perioadă este şi statuia ecvestră care domină piaţa, cea a lui Grán Capitán, aka Gonzálo Fernández de Córdoba, generalul care s-a făcut remarcat în timpul celor zece ani de luptă pentru cucerirea Granadei, strategul admirat şi imitat de conchistadori. Tendillas este unul din locurile cele mai potrivite din Córdoba pentru a face cumpărături sau a sorbi o cafea/bere, urmărind trecătorii.

Am traversat apoi Plaza San Miguel şi am străbătut o zonă rezidenţială, cu trotuare mărginite de copaci înalţi şi frumoşi, pentru a ajunge în Plaza de los Capuchinos. Aici timpul pare să fi stat în loc: încadrat de zidurile albe şi destul de coşcovite ale Convento de los Capuchinos din secolul al XVII-lea, monumentul Cristo de los Faroles sau „Hristos al felinarelor”, ridicat în 1794, pare abandonat, înconjurat de flori veştede şi lumânări stinse. În spatele mănăstirii se află mica Plaza de Nuestra Señora de la Paz y Esperanza, după numle sculpturii realizate în 1939 de Juan Martínez Cerrillo. Este locul unde descrierea poetului Manuel Machado, „Córdoba callada” („Córdoba cea liniştită”), este probabil cel mai bine exemplificată. În piaţă se află Hospital de San Jacinto şi Iglesia de los Dolores, având pe faţadă un panou ceramic înfăţişând-o pe Nuestra Señora de los Dolores (Maica Domnului cea Îndurerată), pictat în 1924 de José Rodríguez Rittón. Înaintând spre nord am ajuns în Plaza Santa Marina, unde am intrat în biserica omonimă, în stil gotico-mudéjar, unul din primele lăcaşuri „fernandineene”, adică ridicate în secolul al XIII-lea, la puţin timp după recucerirea Córdobei de către Fernando III de Castilla. La mică distanţă de aceasta se află statuia legendarului toreador Manolete, ucis în arenă în 1947. Marele meu regret a fost că nu am putut vizita Palacio de Viana, situat în apropiere, despre care citisem că ar adăposti nu mai puţin de 12 patiouri şi un muzeu al caleştilor. Fotografiile de pe net mă convinseseră, dar am găsit muzeul închis, deşi pe site scria altceva. De altfel, nerespectarea orarului şi faptul că intrarea în biserici se plăteşte au fost singurele lucruri care m-au deranjat în cursul excursiei în Andaluzia.

Această zonă mai nouă, rezidenţială a Córdobei, foarte plăcută datorită în special copacilor umbroşi, mi-a dezvăluit o altă faţetă a oraşului, una învăluită în melancolie, sau poate doar aşa mi s-a părut. Clădirile bine întreţinute, familiile ieşite la plimbare, ritmul lent în care păreau să se mişte, toate mi-au evocat un fel de nostalgie după epoca, de mult apusă, în care Córdoba însemna ceva pe harta Europei. Astăzi faima sa se sprijină mai ales pe trecut, un trecut cu adevărat glorios ale cărui vestigii se regăsesc în oraşul vechi, la confluenţa a trei civilizaţii.

Dar destul cu melancolia. Periplul andaluz nu s-a încheiat. Următoarea destinaţie: capitala provinciei, SEVILLA.

NOTĂ: La scrierea acestui articol, principala sursă de inspiraţie pentru descrierea interacţiunii etnice în vechea Córdoba a fost en.wikipedia.org/wiki/Soc ... e_in_Al-Andalus

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=plslAl2dR0s

---

VIZUALIZĂRI: 3827 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI