El Capricio, capodopera tinereții lui Antonio Gaudi, în afara Cataloniei

TIPĂREȘTE

Mulțumesc zeului turistic care m-a împins fără voie la Comillas în nordul Spaniei, să salut trăznită o capodoperă a tinereții lui Antonio Gaudi, casa pare scoasă dintr-un basm oriental, nu știam nici măcar că există.

Dau ceasul îndărăt pe firul timpului, îmi cântă astăzi o chitară în cap, e a vecinului și am brusc poftă să mai scutur puțin praf de pe harta spaniolă, am lăsat ascunsă în cufărul meu de vântură lume o bijuterie arhitectonică specială, o agăț pe ecran cu mare bucurie interioară.

Dimineață superbă de mai la Comillas, mică stațiune maritimă din Cantabria, un tril vesel de păsărele îmi dă iar onorul la fereastra camerei mele din Hotel del Mar, la doi pași de mare, le cerșesc câteva clipe de somn, mă rog să răgușească un pic, apoi realizez că e ziua mea liberă, sar ca un arc, mă așteaptă geniul lui Antonio Gaudi jos în vale, acolo e o casă magică, ascunsă printre copaci uriași, poartă pe ea plăci ceramice împodobite cu floarea soarelui.

Galbenul ei râde vesel în orice anotimp, indiferent de capriciile vremii și vremurilor… întrebările mele curg în cap cu nemiluita, numele geniului artistic catalan nu-mi tuna și nici nu fulgera prin minte în Spania de nord.

Am fixat-o fascinată, m-am învârtit de 3 ori în jurul ei, sub ochii statuii lui Gaudi, tolănit pe o bancă, e un om mic cu barbă, poartă cravată și costum… hai și eu repede lângă el, să-i dau o pupătură de turist… În parcul Guell la Barcelona, mă jucam cu dragonii și cu casele de turtă dulce, aici e altă atmosferă.

Cineva a scris acolo sus ca după Barcelona și visul ei de piatră neterminat să mă reîntâlnesc cu geniul artistic al lui Gaudi.

Sub patronajul lui Antonio Lopez y Lopez devenit marchiz de Comillas, satul maritim înflorește prin aportul artiștilor catalani ai curentului Art Nouveau.

Orașul /stațiune a pus pe hartă grație acestor, indianos ‘’îmbogățiti prin America latină, Palatul Sobrelano, Universitatea pontificală și desigur resedința privată numită El Capricio.

La Comillas am descoperit cu surprindere această casă de vară realizată de arhitect în epoca lui de tinerețe, la 31 de ani, în timp ce lucra simultan la acea eruptie vulcanică din piatră, numită Sagrada Familia, văzută de mine într-un film turistic vechi și la Casa Vincens, unde nu voi ajunge în veci.

Sunt în barrio Sobrellano, unde natura se joacă cu arta modernistă, nu departe de intrarea spre Palatul Sobrellano, observ o stație de autobuz, care te conduce la Santander, aflat la 50 de km... aici coboară turiștii individuali care folosesc transportul public pentru a merge la casa lui Gaudi, am văzut și autocare acolo cu grupuri organizate.

Mă plimb agale pe aleea umbroasă care merge la Palatul Sobrellano și Capela Pantheon, unde descopăr cu ajutorul doamnei ghid de acolo, niște scaune sculptate de Gaudi pentru marchizul de Comillas, la cererea celebrului arhitect spaniol Joan Martorel.

Mai jos de Capelă e un gard și o poartă închisă a Capriciului cu fațada de nord, realizez după ora 10 că ceva nu e în regulă, curtea din interior era deja plină de turiști... fac drumul înapoi pe aleea lungă, ajung în stradă, dau ocol 10 minute și nimeresc pe strada paralelă cu aleea, pe acolo e intrarea oficială, s-au păcălit și alți turiști, urc ușor o pantă și scot banii la casa de bilete.

Achit 5 euro, primesc un pliant... nu e desigur puhoiul de turiști din Barcelona, aud vorbindu-se în jur chiar și italiana, o doamnă ciripește, veselă... bella, bella.

Să facem cunoștință cu proprietarul casei de poveste, Maximo Diaz de Quijano (1883-1885), un avocat tinerel, cumnatul marchizului de Comillas.

Maximo Diaz de Quijano se îmbogățise în America Latină, sora lui Benita se căsătorise cu fratele primului marchiz de Comillas.

Marchizul nostru care era burlac se alătură elitei de vacanță din Comillas și în 1883 îi cere lui Antonio Gaudi să-i ridice o vilă de vară, unde nu va apuca să locuiască... panteonul lui Maximo e în cimitirul artistic din Comillas, alt monument modernist celebru.

Sora sa, Benita va moșteni casa, în istoria sa clădirea unicat va fi abandonată până în 1992, ultima proprietară o va vinde unui tip care o transformă în restaurant până în 2009, în prezent proprietarul vilei e un grup japonez care a cumpărat de la statul spaniol aceast obiectiv, devenit muzeu în 2010.

Villa Quijano e o clădire emblematică, are 15 m lărgime și 35 de m lungime, casa a fost proiectată de Gaudi ținând cont de personalitatea proprietarului, pasionat de botanică și muzică... și femei.

Casa are planul în formă de U, fiind realizată dintr-un capriciu al omului bogat, care a abandonat-o repede, ea reprezintă astăzi un simbol al modernismului spaniol.

Măsor inițial teritoriul vilei, mă tot uit la statuia lui Gaudi pe o bancă, omul contemplă propria lui creație și ne invită mut, ca o gazdă bună, să intrăm în casa renovată.

Dimensiunea vegetală exterioară e omniprezentă, caracterul vilei este parcă reverberat în peisajul verde... e o ușoară zăpăceală de turiști afară, ca si mine ei explorează micul domeniu... acum capriciul propriei mele minți vă descrie sumar ce -și mai amintește, cu ochii pe fotografii.

Privesc villa Quijano ca un soi de castel de stirpe aristocratică, ochiul meu se bucură de metafora florii soarelui, observ pe niște coloane de piatră păsările care ciripesc.

Turnul cu minaret persan este minunat, 4 coloane grecești susțin turnul rotund, ele sunt orientate spre cele patru puncte cardinale

. Elementele de fier forjat au forma unor note muzicale, în partea superioară sunt frunze de palmier unde se odihnesc niște porumbițe.

Casa însorită e deschisă astrului solar, camerele ei urmează traiectoria soarelui, trăind însuflețită de glasul turiștilor și al ghizilor profesioniști.

Villa Quijano e localizată într-o zonă cu climă umedă, 130 000 de vizitatori îi trec anual pragul.

E o casă jucăușă cu forme neregulate, zămislită de mâna asistentului și prietenului lui Gaudi, un arhitect mediteranean, Cristobal Cascante.

Interesant e faptul că Antonio nu a vizitat niciodată vila, o legendă zice că arhitectul ar fi urât chiar această creație...

La fel de straniu e și detaliul că proprietarul, Maximo Diaz, nu a apucat să trăiască aici, el a murit după 7 zile în dormitor.

Vizita casei, o carte de arhitectură, unde te joci cu simboluri, plante și păsări ascunse în detalii.

El Capricio, clădire plină de vino încoace, are la bază un strat de piatră și cărămidă roșie, ochii mei urcă pe brâuri de plăci ceramice verzi, fațada e acoperită cu florea soarelui lui Van Gogh, că de, acolo mă poartă pe mine gândul sprințar, pipăi chiar o floricică rece.

Casa ciudată amestecă stilul oriental cu cel islamic –hispanic, într-o combinație perfectă, e plină de culoare, originalitate și mistere în detalii.

Pentru a ridica această casă de vacanță Antonio Gaudi s-a inspirat din temele naturii, paleta cromatică este largă, arhitectul a folosit piatra, ceramica și fierul forjat pentru balcoane și balustrade.

Varietatea de materiale folosite e o caracteristică a operei lui Gaudi, pe parcursul vizitei descoperi elemente simbolice ascunse acolo unde nu te aștepți, trag și eu cu urechea la explicațiile unui ghid care însotește un grup de turiști.

Încep vizita în sala –video, apoi parcurg sălile 2-9 la etajul unu, la etajul doi e o mansardă și fumoarul... urmăresc filmul documentar de 15 minute pentru a mă familiariza cu secretele casei și dau o tură.

1. Sera are o formă eliptică și e amplasată în spatele casei, fiind protejată de forma în U a clădirii, aici erau odată plantele tropicale ale lui Maximo și un salon de iarnă

.

2. Dormitorul stapânului primește lumina soarelui dis de dimineață, după un plan arhitectural bine conceput, tavanul în stil neo –mudejar mi se pare opulent.

3. Baia nu este pe coridorul central, avea odată o cadă, e dotată cu un dressing și după o ușă e ascunsă toaleta.

4. Ferestrele cu vitralii sunt pline de culoare, motivele sunt inspirate de mama natură, tradând gusturile artistice ale proprietarului.

5. Biroul amintește faptul că Maximo Diaz era nu numai avocat, dar și un om pasionat de muzică, scriitor și jurnalist.

Am ieșit pe balconul cu o bancă de fier forjat orientată spre interior, fiecare turist dorea să prindă un crâmpei de eternitate... detaliu, în colțul balconului e o notă muzicală.

6. Salonul principal împarte clădirea în două aripi, există patru ferestre de inspirație arabă, care lasă soarele să intre în încăpere.

Un ghid atrage atenția că ferestrele scot sunete muzicale, atunci când le deschizi și le închizi, grație unor mecanisme ingenioase și ne face o probă.

7. Holul de intrare

Un portic cu 4 coloane decorate cu frunze de palmier și cuiburi de porumbei ne călăuzește spre holul de intrare, unde dai nas în nas cu vitralii decorate cu motive geometrice și plante.

8. Ultima cameră e fumoarul, care datorită decorației sale te transportă în Estul îndepărtat... eu nu am reușit să mă angajez pe scările spiralate care duc la mansardă.

Popas final în grădina casei, o mica operă de artă, aflată departe de centrul orașului, un zid de piatră aminteste de Parcul Guell, urc apoi pe o scară de piatră... pun capăt vizitei în magazinul de suveniruri, aflat la demisolul clădirii, în fostele bucătării... prețuri, uriașe, mă aleg cu un magnet pentru 4 euro, spânzurat acum pe frigider... o carte ghid costa parcă 15 euro, să stea acolo.

Dacă ajungeti la Santander, prindeți o cursă de autobuz și trage-ți o fugă pentru Gaudi... e desigur un capriciu turistic.

Pentru mine casa lui Gaudi e vie, e însuflețită de mâna magică a omului zidit pe sine parcă în fiecare colț de construcție, vila cu floarea soarelui e deschisă soarelui, vântului și ploii din Cantabria... casa lui dăinuie acolo, înconjurată de tăcerea protectoare a naturii și a parcului Sobrellano.

---

VIZUALIZĂRI: 4168 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI