Pe Dunăre, la Cazane

TIPĂREȘTE

4 zile în Clisura Dunării, la final de octombrie, era vacanța noastră antamată încă din iulie. Când am plătit avansul nu ne gândeam nicio clipă, că octombrie va avea și zile de vară, cu 24-28 de grade în termometre. Am plecat într-o luni cu mult soare spre locul unde Dunărea, dansează șerpește printre stâncile colțuroase ale munților Carașului și Mehedințiului. Destinația noastră, ca bază de pornire în atingerea obiectivelor din zonă, a fost Eșelnița. Inițial, am dorit ca baza să fie Dubova, dar nu s-a nimerit să ne placă, fie cazarea, fie prețul cerut, fie amândouă laolaltă.            Am pornit 5 echipaje din extremitatea nord estică a Olteniei de sub munte, traversând Oltenia până în cealaltă extremă, cea vestică. Drumul a fost senin,  presărat cu peisajul autumnal, bordurat de culorile calde ale unei toamne care parcă nu mai vrea să plece. Am luat drumul spre Târgu Jiu, trecând prin Horezu, iar la Milostea am făcut la dreapta, spre vest. Am salutat Târgu Jiu de pe centura de sud, rapid fără să ne mai complicăm cu orașul. Am trecut prin sate viu colorate, iar la Halânga au ieșit la suprafață, amintiri mai vechi despre un combinat de apă grea, cea mai pură din lume, cu utilizare în domeniul energiei nucleare. Azi e doar o ruină, consecință a unui faliment” pus” bine la punct de interesele puterilor energetice ale lumii, dar și de cozile de topor autohtone. Am trecut cu ceva apăsare sufletească de Halânga, evitând Drobeta pe centură, în drumul spre Orșova. Am intrat cu încântare pe culoarul dantelat al Dunării, având-o în permanență companioană, pe partea stângă. Acum versanții de pe partea dreaptă, cum urci spre Cazane,  sunt sigilați, din loc în loc, în special unde pericolul de” avalanșă” era prezent. Am traversat numeroase viaducte, cu nume ce trimit mintea în jocuri lexicale, dar și la istorii ale locurilor povestite de cei ce nu mai sunt. Bunăoară, la viaductul Ada Kaleh, am revăzut-o pe bunica mea, cu ochii mari și vorba domoală, depănând minunile pe care le-a trăit cândva pe insula Ada Kaleh. Din viaduct în viaduct, am ajuns la Orșova, vechi port comercial, cu liceul de comandanți de nave, ce mă atrăgea precum o fată-morgană,  cu mulți ani în urmă. Astăzi chiar de m-as întoarce.  A-ntelege n-o mai pot...   În fine,  după vreo 3 ore și jumătate, am ajuns la destinație, adică în Eșelnița.  Pe tot traseul, am făcut o singură oprire, într-un peco situat undeva la jumătatea drumului, nu pentru alimentare cu carburant, ci pentru diverse exprimări: hidraulică ușoară, grafică cu fum în eter și concasări din traistă.            Eșelnița, ca și Dubova are influențele Banatului, cu mult peste cele ale Olteniei, chiar dacă sunt situate în Mehedinți. Am remarcat arhitectura specifică, închisă, cu porți mari și garduri ce formează un semi-tunel cu deschidere doar spre azurul cerului. Limita e cerul, iar drumul te duce spre răspântii ușor de traversat. După preluarea camerelor de la pensiune, așezarea bulendrelor, despachetare și amușinarea de bază, am ieșit cu toții pe ponton. Cu privirea am luat Dunărea la măsurat, dinspre Orșova spre Cazane. Soarele se pregătea să apună, așa cum o știe el s-o facă, neținând cont de convențiile pitecantropilor cu ceasuri întoarse.  Gazda ne-a întrebat de plimbare cu bărcuța la Cazane, ca să știe câte ambarcațiuni aduce și mai ales când este posibil. Cu barca doream toți, de aceea venisem doar.  După vreo 20 min, a adus răspunsul potrivit căruia, a doua zi (fără vânt pe Dunăre) urma să plecăm în vâjâială pe undele bătrânului Danubiu, în amonte și-napoi. A doua zi, la ora 11, eram cu toții pe ponton, micul dejun îl gătasem, iar de-amu stăm în așteptare cu ochii zgâiți în aval. ” -Uite, ne vine șalupa!” ” -Nu-i a noastră, aia e sârbească, doar lunecă la deal aproape de malul celălalt” .   Imediat am zărit și cele două mini-șalupe care urmau să ne transporte. De la depărtare, păreau că abia se mișcă, dar ele de fapt mânau cu iuțeala bidiviului cravașat. Ne-am împărțit juma-juma. Noi am nimerit la Mihai, barcagiul cel tânăr, iar ceilalți la Sorin, barcagiul experimentat, cu sare și piper în expozeu. Nu-i bai, și al nost' o fost 'digerabil'. Ne-am așezat atenți pe băncuțele înfățoșate cu burete capitonat, ca să nu comitem oareșce dezechilibre. Mihai ne-a echipat și explicat cum funcționează vestele de salvare în caz că scăpăm în unda veselă a fluviului. Ce le-a trezit interesul copiilor și nu numai lor, a fost fluiericea din cuta vestei, din când în când mai scăpau câte un țignal de eliberare a emoțiilor. După foieli și ajustări, am pornit cu șalupele spre Cazanele Mici. Mihai, ca un adevărat ghid, a început expozeul în muzeul natural al Dunării. Era tânăr, dar avea metodă ca de dascăl, iar noi stăteam ca niște elevi în bănci, cuminți, cu urechile pâlnie, ochi exoftalmici și sinapse înflăcărate. Eram, din lecția ce-o ne preda, într-un lac de acumulare, cea mai mare amenajare hidrotehnică de pe Dunăre și din România. Totul a început în anii '50, când nevoia de a permite navigația navelor mari și mai ales foamea energetică, au determinat inginerii vremii (români și sârbi), să proiecteze Hidrocentrala de la Porțile de Fier 1. Era în timpul lui Dej și al lui Tito, care au început să joace simultan șah, cu natura milenară. Mii de oameni au fost aduși să muncească, apărând astfel, coloniile muncitorești. În contra-partida suferinței, mii de localnici au trebuit să-și părăsească pământurile, casele și îndeletnicirile de zi cu zi. Noi, pe malul românesc aveam 15 localități care aveau să fie afectate de noua construcție hidro, spre deosebire de sârbi, care aveau numai șase. Ne-a impresionat povestea locuitorilor din Ogradena, cea mai întinsă zonă arabilă, care nu au renunțat ușor, dar într-un final au fost forțați să plece. Inundați crescendo, în trei etape,  oamenii și-au abandonat avutul ce nu s-a mai putut căra. Despăgubirile, consistente la acea vreme, tot nu au reușit să acopere suferința și calvarul oamenilor ce s-au nimerit a fi în calea apelor. Singurul loc ferit de creșterea apelor, a fost cimitirul, fiind situat mai sus. Cel puțin morții nu au trebuit strămutați. Am văzut Ogradena de departe. La fel de mult ne-a impresionat istorisirea despre insula Ada Kaleh. Punct strategic de control al navigației pe Dunăre, aflat în permanentă dispută între cele două imperii, habsburgic și otoman, a dispărut pentru totdeauna sub oglinda apelor. Ce nu au reușit otomanii și austriecii, au reușit românii, iar Ada Kaleh a devenit legendă... Succesiunea ocupațiilor, otomană/austriacă, a ajuns ca-ntr-un final, prin Pacea de la Șiștov (1791), insula să intre sub ocupație turcească.  Începea epoca jafurilor în raid, cu măceluri și rapturi, cu adakalezi și neferi asuprind localnicii de pe Dunăre. Aproape 40 de ani a durat starea de nesiguranță în zonă, când prin Tratatul de la Adrianopol (1829) s-a pus capăt monopolului turcesc de pe Dunăre. Liberalizare comerțului pe fluviu și înființarea primului port datează tot cam de pe atunci. Pe aici au trecut, în exilul spre Italia, pașoptiștii în frunte cu N. Bălcescu.   După numeroase frământări, culminând cu războiul ruso-româno-turc, s-a stabilit ca Ada-Kaleh să rămână teritoriu al Imperiului Otoman. Militar, protecția a fost încredințată Austro-Ungariei care va fi exercitată până la finele primului război mondial. Apoi insula a renăscut, scăpând de opresiunea militară, începea epoca de înflorire a comerțului licit sau ilicit. Insula a intrat sub suveranitatea României, iar turcii erau campioni în eludarea taxelor vamale, transportul de contrabandă cu șnaps fiind plăcerea lor vinovată. E mult de zapat prin istoria insulei, iar Mihai era captivant în expozeu. Sacrificarea insulei a picat ca trăsnetul întârziat de toamnă, iar tot ce avea insula în ființă - bazare înflorite de porturi vestimentare populare, zaharicalele de care ne vorbea bunica: halviță, sugiuc, rahat cu apă rece, dulceața de smochine, s-au dus pe apa sâmbetei, mai bine zis sub apa Dunării. Toți se așteptau să dispară, dar sufletește nu erau pregătiți. Pentru localnici, dar și pentru cei care au trecut prin insulă,  Ada Kaleh, rămâne un paradis pierdut pe fundul apelor, iar ochii minții oricât ar scana din barcă undele fluviului, nu pot nici măcar să-și închipuie la sfert din ceea ce a fost odată...  Am urcat mai departe, apropiindu-ne de malul sârbesc, unde de fapt șenalul Dunării este mai navigabil. Dar nu datorită caracterului navigabil, ci pentru că pe malul sârbesc, săpată în stâncă, se află Tabula Traiana – placa ridicată de Nerva Traian în cinstea victoriei asupra regatului dacic după tragica (pentru noi) bătălie din 105-106 e. n. Placa comemorativă a fost strămutată de sârbi, pentru a păstra singura din cele 10 dăltuite în defileu. Alături se mai văd doar găurile pătrate săpate în stâncă, în care erau fixate (atunci) grinzi puternice peste care romanii au așternut pod de lemn. Podul doar ni-l închipuim, găurile din stâncă sunt cele care aprind imaginația.” Fugim” mai departe, contra curentului puternic, spre malul românesc, unde capul lui Decebal, veghează locurile. Trecem pe sub viaductul din apropierea Mraconiei și intrăm în golfulețul pescarilor. Bărcile cu motor, încetinesc iar apoi opresc motorul, inerția ducându-le cât mai aproape de chipul marelui rege. Nu ne ducem prea departe în golfuleț, în primul rând datorită pescarilor care bordurează limanul, iar apoi datorită simțului de fotograf pârât, dorind să-l surprind pe Decebal într-o postură relevantă, cu încadrarea cât mai bine în peisajul autumnal. După instantaneele” furate” locului și timpului, barcagiul nostru execută o voltă în vânt și iese maiestuos, desenând calm sinusoide pe apă, printre celelalte ambarcațiuni venite în pelerinaj, la opera celor 12 alpiniști finanțați de Iosif Constantin Drăgan, timp de 10 ani. Lucrarea e finalizată în proporție de 60%, dar și așa, cei 55 de m pe înălțime, cu 25 de m pe lățime, sunt impunători. Captează atenția și trimite creierul să facă legături, în istoria de formare a poporului român, dar și în realitatea mai mult sau mai puțin îndepărtată. Lăsăm în siajul bărcii, chipul marelui Decebal și ne continuăm deplasarea în amonte. Pe dreapta se distinge ca-ntr-o pictură de Arthur Chartow, așezând peste noi parcă serenitatea locului,  Mănăstirea Mraconia care crește din apă zveltă, pivotând parcă sevă din bătrânul fluviu, precum nucii sau brazii uitați de timp. E doar o iluzie, biserica de se vede e tânără, având doar vreo 24 de ani. Am remarcat o construcție nouă, neterminată, lângă biserica veche. Construcția nouă avea alură de clopotniță sau turlă. Aveam să-i deslușim menirea mai târziu, după ce am vizitat-o și după ce am ascultat povestea gazdei despre ce se petrece la mănăstire.  Am continuat apoi, drumul prin această imensă supă a Cazanelor, fierbând la foc mărunt și dați în clocot molcom de peisajul absolut răpitor, dar și atrași auditiv de povestea lui Mihai despre încercările de traversare a Dunării a numeroșilor români care căutau, în altă epocă, libertatea, prin Serbia, spre restul lumii. Sub noi, curenții erau puternici, din spusele lui Mihai, pericolul de înec fiind dublat pentru înotători vara. Ne aflam de acum în locul cu cea mai mică distanță între cele două maluri și unde înainte de '89, s-a trecut sau nu s-a reușit evadarea peste Dunăre, care cu veste de salvare, care cu tuburi de oxigen, care cu bărcuțe pneumatice. Au fost cazuri când unii au fost prinși, fie de grănicerii români, fie de cei sârbi. La sârbi era loterie, cine intra în grațiile grănicerilor, primeau cazare în lagăr, pentru ca apoi după o perioadă de 4-6 luni, să-și ia zborul spre zări în care libertatea era fapt și nu doar lozincă.  Stâncă și apă, cer și vegetație, pe fondul poveștilor lui Mihai-barcagiul,  iată ingredientele unui festin vizual-auditiv, gustat până la prostrație de întreaga liotă din barca ce ne căra în amonte. Sorin cu jumătate de trupă era în fața noastră, iar barca lui Mihai venea în siajul acestora, nedepunând efort motorizat prea mare, deoarece greul despicării apelor o făceau primii. Am ajuns astfel la Peștera Veterani. Nu o puteam vizita, deoarece era închisă de ceva timp, de către autoritățile dunărene, pe motiv de insecuritate. După ceva ploi mai abundente de vară-toamnă, muntele a început să-și” pieptene coama-n chică” , scăpând din pleata-i milenară, o mătreață sub formă de bolovani, mai mari sau mai mici. Barcagiii, toți vorbiți. -Nu ducem turiști la mal, e pericol de accidente. Am ascultat povestea lui Mihai despre peșteră, cu ochii la pontonul amenajat pentru vizitatorii din alte vremuri, dar și la restul de zid din fața intrării, care datează din timpul romanilor. Sanctuar al lui Zamolxes pe timpul lui Decebal, peștera s-a transformat, ajutată de fortificațiile construite la interior de austrieci, într-un important punct strategic de control al Dunării. Peștera, prin amplasamentul său, era inexpugnabilă. Cei 200-250 de soldați austrieci campați în peșteră, conduși de Generalul Veterani, au refăcut fortificațiile construite de romani, asigurându-și pavază suplimentară în față otomanilor, mari amatori de steak de liliac de peșteră. Liliacul dispăruse de mult din peștera Veterani, dar turcaleții căutau doar pretextul de a intra ei în controlul navigației pe Dunăre. Părăsind conflictul austriaco-turcesc depănat cu naratorul nostru barcagiu, am urcat mai departe pe firul fluviului și am ajuns astfel la Peștera Ponicova, unde se aflau la rând alte șalupe, pentru vizita de curtoazie în buza bortei stâncoase.  Ne-am așteptat rândul, intrând încet, controlat de cârma șalupei, în gura peșterii. Cu barca se intră cam 15 m, faci poze, apoi se iese cu spatele și iar voltă în vânt sau sub vânt. Pe uscat se poate vizita mai mult, dar e destul de accidentată, având galerii care comunică între ele, cam 1600-1660 de m. Nu ne-am încumetat să pășim afară din barcă, o răcoare ca de iarnă timpurie ne izbea în față din străfundurile peșterii. Am părăsit peștera Ponicova, iar Mihai ne-a dus mai departe, spre versantul ce primăvara se acoperă de minunea galbenă a Cazanelor. Este vorba despre laleaua de Cazane, care numai aici poate fi văzută. S-a încercat replantarea ei în mediu controlat de om, dar nu s-a reușit. Am văzut fotografii, dar și diorame la muzeul din Severin. Cred că Zamolxes, atunci când Decebal a fost decapitat, a scăpat câteva lacrimi pe stâncile fierbinți ale Ciucărului Mare. Lacrimile s-au făcut flori, iar florile erau taman lalelele astea care nu mai pot fi replicate niciunde... Mie unul așa îmi place să cred că s-o întâmplat, chiar dacă o fi fost altfel... Nu dați cu pietre în pelerin, nu am cască și nici armură, vă povestesc așa cum simt acum, dar și la momentul plimbării... Ne-am smuls de lângă versantul născător de lalele și am purces pe ape, mai departe... A mai mică din echipaj s-a plâns de o mică necesitate... ” -Unde soro? Ce te găsi? Amu în mijlocul Cazanelor? Nu-i tufă se te pitești, nu ești băiet să execuți bolte și arcade din picioare!” ” -Mami, tati, vreau pipiiii!” . Noi ăștia cu copiii mari, am făcut zid uman ca să aibă copila intimitate, iar mami cu tati au ținut-o pe cea mică peste bord aplecată cu fundulețul. Fata era în blocaj, nu putea să se exprime. ” - Păi nu fusărăm noi în peștera Ponicova, acolo de ce nu făcuși, mamă?” ” -Păi nu mă trecea, pe mine acum mă trece, hîîî, hăăă!” . După ce plânse fata nițel, reuși să deblocheze și cealaltă extremă, iar părinții răsuflară ușurați și ei. Mihai-barcagiul în aist timp ne povestea despre un grup de nemți, abțiguiți binișor, care doreau să facă o baie în Dunăre, după eliberarea vezicilor umflate de bere. I-a speriat cu pericolul din adâncuri: curenții fluviului, care trag pe înotători la fund și îi mai eliberează gata pregătiți pentru eternitate. Cu povestea nemților amatori de eternități ascunse, am mai urcat puțin pe Dunăre, iar apoi am făcut o voltă mare, iar Mihai a pus direcția șalupei pe drumul către pontonul pensiunii noastre. Viteza a fost constantă, de vedetă semi-rapidă, cu învolburări mari născute de caii putere ai motorului Yamaha. Am ajuns cu bine la ponton, ajutați de Mihai să coborâm. Am înapoiat vestele de salvare și am făcut plata. 60 de lei de persoană, iar pentru cea mică doar 30 de lei. Era normal, doar ea își dăduse obolul fluviului, iar taxa era mai mică. După ciorba fierbinte pregătită de scumpa noastră gazdă, Simona, am stat nițel la soare, pe ponton, precum anacondele sătule. Apoi am luat mașinile și am plecat spre Orșova, pentru o vizită a marelui ziarist interbelic, Pamfil Șeicaru. Drumul spre Orșova e scurt, de circa 14 km, pe care i-am parcurs în convoi motorizat. Am intrat în port, admirând frumuseți de șalupe, nu sunt iahturile de lux din Tomis, dar astea de la Orșova sunt mai comerciale, mai aproape de muritorii de rând. Am trecut pe lângă Lidl și am urmat indicațiile navigației din bord. Drumul ne-a dus printr-o pădure așezată pe Dealul Moșului. Serpentinele dantelate de păduri îngălbenite le-am parcurs domol, admirând peisajul la cald. Sus am intrat într-o parcare imensă, la capătul căreia se găsea Mănăstirea Sfânta Ana. Povestea acestei mănăstiri este ușor de aflat dacă scormonești în măruntaie pe Neica Google. Construită la inițiativa și din finanțarea lui Pamfil Șeicaru, după promisiunea făcută sieși, că dacă scapă de sub malul de pământ care-l îngropase de viu în Primul război mondial, va dura o mănăstire pe acel loc. Avea 20 de ani, iar după ce a devenit avut, era deja directorul ziarului Curentul și deputat în Parlamentul României, între 1935-1939 a cumpărat terenul în care fusese îngropat de obuze și a ridicat Mănăstirea Sf. Ana, după numele mamei sale Ana. Și drumul de jos din Orșova până aici a fost cumpărat și amenajat corespunzător circulației. A construit și troițe dar nu s-au mai păstrat. De Paști, în zilele noastre, drumul e luminat de credincioși, fiecare lăsând lumina unei lumânări pe drum, pentru a lumina Calea Eroilor căzuți în Războiul cel Mare. De amintit că tot Pamfil Șeicaru a fost ctitorul Monumentului Eroilor de la Mărășești. Biserica este slujită de maici,  este din lemn, cu o turlă unică, ascuțită. De o parte și alta a bisericii, străjuind grădina de trandafiri, se află chiliile de lemn ale măicuțelor. A fost repusă în valoare după 1991, în timpul comunismului fiind restaurant, iar chiliile locuri de cazare.  Până să intri în biserică, pe prispă se află mormântul ziaristului-ctitor. Povestea vieții lui este impresionantă, de scenariu de film. Mă uit la placa ce-i acoperă mormântul, la poza din tabloul așezat peste placă și îi spun în gând: ” -Maestre, ca națiune aflată la răspântie de capricii politice, de tine aveam nevoie acum... De verva, acidul și spiritul tău combativ, care să-i biciuie pe cei care ne ocârmuiesc acum, așa cum bine ai făcut și-n epoca ta. ” Din tablou surâde ironic și parcă spune: ” -Cu ce trăiți azi, nu de mine aveți nevoie, căutați pe vreun urmaș al celui cu țepele trase prin dosurile hoților și corupților, poate el să vă mai scape, copile naiv...”   Condamnat la moarte în 1945 de regimul ce abia se instala, Pamfil Șeicaru ca exilat în Spania își ducea viața în sărăcie. Locul lui, casa și mobila lui, fuseseră luate de Sadoveanu, care s-a bucurat de toate privilegiile noului regim. Rămâne mesajul absolut tulburător, caustic până la os, transmis de Pamfil Șeicaru lui Sadoveanu prin care-i cerea să-i inventarieze bunurile de la Ciorogârla: „Din băltoaca pactizării cu ocupantul, în care făceai mişcări de bivol fericit, trâmbe de noroi stropeau sufletul îndurerat al ţării. Evident, n-ai ars nici o credinţă, deoarece n-ai adorat nimic, biată moluscă a unei existenţe placide, te poţi deplasa de la o poziţie la alta, fără o zdruncinare interioară, dramă morală neputând să existe acolo unde nu a trăit nicio credinţă” . A fost grațiat în 1966, și-a trăit ultima parte a vieții la München, unde a și murit în 1980. Osemintele i-au fost aduse în țară, în 1991 la Cimitirul Sf. Vineri din București, unde-și dorm somnul de veci, părinții ziaristului. Apoi în 2005, osemintele i-au fost aduse la M. Sf. Ana din Orșova. Am plecat capul ușor în fața tabloului, salutându-i spiritul ce parcă plutește deasupra întregului lăcaș de cult. Am intrat în biserică, lume era puțină, ca de mijloc de săptămână. Afară muncitorii ce executau lucrări de schimbare a acoperișului chiliilor, vorbeau tare, ca pe șantier. Am ocolit biserica și am ajuns în spatele ei, în dreptul altarului. De aici Dunărea pe fundalul munților,  pare desprinsă dintr-o poveste de demult. Am remarcat cultura de lavandă din grădina maicilor, dar și bananierul destul de viguros. Smochinii deși din apropierea bananierului arată blândețea climei de pe aici. Ne-am recules și adunat gândurile, apoi mai ușori în cuget, am părăsit incinta mănăstirii, conștienți amar, de păcate viitoare... Ne-am coborât la Lidl, unde am făcut ceva achiziții ușoare de concasat pe pontonul pensiunii, la partidele de pescuit, dar și noaptea pentru cheful dansant. Nu am oprit la pensiune, ci ne-am continuat drumul până la Mănăstirea Mraconia, dorind să o vizităm. Aveam apoi în plan ascensiunea pe Ciucarul Mare pentru panoramarea Cazanelor. A fost să fie doar Mraconia, lăsând pe viitor panoramarea. Am parcat mașinile în apropierea bazarelor, de acum închise. Era trecut de ora 15,30, iar soarele încerca să se ascundă și nu prea, dincolo de culmea munților. Am luat la pas drumul spre Mraconia. Bisericuța este foarte mică și a fost refăcută și ulterior demolată de regimul comunist, datorită ridicării nivelului Dunării. Actuala bisericuță este tânără, ctitorirea ei fiind începută prin 1993 și finalizată prin 2000. Am vizitat-o cu toți, așteptând să iasă grupul de ardeleni de dinaintea noastră. La ieșire am remarcat o nouă construcție lângă această bisericuță. Vă povesteam de ea în plimbarea pe Dunăre. Acum o vedeam de aproape. Din spusele gazdei noastre, construcția respectivei turle sau clopotnițe aparține unei noi biserici, diferite de cea existentă. Ea este construită de un preot care nu s-a mai înțeles cu cel al Mraconiei, fiind astfel dispus să-și facă singur biserică. O dihonie parcă plutește peste aceste locuri, iar biserica, în ansamblu ei, nu este ferită de ea. Mănăstirea Mraconia a fost în mijlocul unui scandal prin 2010, cu apă de Dunăre vândută credincioșilor ca apă sfințită, dar și alte fapte, una chiar macabră. Peste toate aceste credințe, drepte sau strâmbe, biserici mai vechi sau mai noi, construite gata sau aflate la început, tronează cocoțat pe un stâlp metalic din apropierea construcției noi, Lupul dacic. Este realizat în 2019 prin strădania lucrătorilor activi, în rezervă și în retragere din Sistemul de ordine publică, apărare și siguranță națională, la împlinirea a 155 de ani de existență instituțională a Poliției de Frontieră Române. Am părăsit Mraconia când soarele își trimitea ultimele raze ale zilei, taman în blana Lupului dacic. Seara s-a terminat cu bine, iar odată cu ea și vizita noastră în Cazanele Dunării.

---

VIZUALIZĂRI: 308 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI