Încăpăţânatele fete de piatră – Cascada Pişoaia - Apuseni

TIPĂREȘTE

Suntem în Apuseni, mai exact în Arieşeni şi avem în plan să vizităm Cascada Pişoaia, a cărui nume rostit ne fugăreşte pe chipuri un zâmbet iscat de asemănarea gândită şi nerostită cu cele fireşti şi personale ale fiecăruia. Pentru a ajunge la cascadă, care este cam departe de locul unde suntem, trebuie să o pornim spre Câmpeni şi când drumul ajunge la Barajul Mihoieşti, acolo unde Arieşul Mic şi Arieşul Mare îşi dau mâna încropind un frumos lac de acumulare, va trebui să urmăm calea asfaltată, peste baraj, spre Vidra, drum care duce mai departe în localitatea Avram Iancu.

Şi pornim la drum. Cam după 14 – 15 km de mers pe şosea, după ce trecem de confluenţa celor doi fraţi Arieş şi peste barajul ce le adună apele, ajungem şi în localitatea Vidra, după care, continuând pe drumul asfaltat, urmează un mic sătuc, Lunca Bisericii, iar la ieşirea din acesta, pe partea dreaptă se află o tablă de informare şi indicatoare care ne îndrumă, la stânga, spre Cascada Pişoaia. Virăm stânga, de pe drumul principal, pe un drum de ţară, foarte îngust, încropit printre case şi grădini şi citim cum că ne aflăm în satul Nemeşi, care nume nobiliar rămâne meritat doar de peisajul care cuprinde valea, din ce-am văzut cum arată casele, neavând nimic în comun cu rangul social al locuitorilor micuţei aşezări.

Mergem cu maşina pe drumul de ţară, preţ de câteva sute de metri, până ce trecem peste un pod de lemn şi de unde mai departe trebuie să continuăm pe jos până la cascadă. Se poate merge mai departe şi cu maşina, pe partea dreaptă a pârâului, dar îţi trebuie un autovehicul cu gardă înaltă la sol. Parcăm la umbră, pe iarbă, sub un copac secular care-şi atârnă obosit crengile peste maşinile noastre. Din locul unde am oprit se face o potecuţă pe partea stângă până la cascadă, pe lângă pârâul Slatina care prin cădere o şi formează, şi care pârâu se scurge molcom la vale înainte de a-şi găsi sfârşitul contopindu-se precum într-o îmbrăţişare, cu gălăgiosul Arieşul Mic a cărui obârşie este mai în amonte, tocmai în masivul Vârful Curcubăta Mare.

Din locul unde am oprit vederea cascadei este obturată de mai mulţi copaci crescuţi, care aruncă umbre ici acolo pe potecuţă, răcorind pe drumeţii care-o calcă în drumul lor. Afară este foarte cald, soarele, alb de fierbinte asemenea unui bulgăre de metal încins dintr-o oţelărie, dogoreşte nemilos, aerul stă nemişcat asemenea unei stânci încremenite aşteptând parcă să se întâmple ceva, într-o linişte fierbinte în care, undeva în fundal, se aude parcă doar ţipătul ascuţit şi disperat al pomilor cărora, pedepsiţi de mama natură cu rădăcini, le este imposibil să fugă din calea arşiţei.

Continuăm pe potecuţă şi când ieşim la vedere în depărtare ni se arată Muntele Struţu, loc de unde izvorăşte Pârâul Slatina iar undeva mai aproape de masiv, ca şi cum din peisaj ar fi tăiat cineva o felie, se iveşte peretele abrupt al cascadei, al cărei nume mistic, cunoscut şi dat de localnici pentru însuşirile sale miraculoase asemenea tuturor frumuseţilor de basm din Ţara Moţilor, este de Cascada Miresei. Legenda, pentru că orice mister care se respectă are în spate şi o legendă, este strâns legată de lumeasca şi vechea dorinţă arzătoare, deseori greu împlinită, a fetelor singure, nemăritate, de a-şi găsi fiecare un flăcău, ursitul, care să le scape de stigmatul singurătăţii, să le ia de nevastă şi astfel, fetele de pe aceste plaiuri, să-şi împlinească cea mai grea şi importantă misiune a existenţei lor – să se mărite odată! Se spune că, într-o anumită zi din an, dar numai atunci, după lăsarea întunericului, susurul cascadei le şoptea fetelor nemăritate numele ursitului, astfel ele căpătând încrederea şi liniştea sufletească cum că există un flăcău, Petre, Ion, Gheorghe, Vasile, etc., care le va lua de soaţe. Mda!

Apa cascadei se prăvale cam de la o înălţime de 18-20 de metri iar lucru rar întâlnit lăţimea marginii superioare, de pe care cade apa, este de 20-25 de metri, mult mai lată decât înălţimea având senzaţia că peretele de marnă cafenie s-a „răsturnat”, păcălind apa să curgă pe lăţimea lui. Foarte frumos!

În partea superioară, pe marginea cascadei, cresc foarte mulţi copaci şi vegetaţie întărind astfel senzaţia de „tăietură în munte”. Tot acolo sus, vegetaţia şi muşchii au crescut foarte mult, trecând de marginea cascadei şi prelingându-se în jos, creând senzaţia că, dintr-o clipă în alta, acestea se vor prăvăli la vale odată cu apa. În partea stângă se vede o pantă, destul de abruptă, acoperită cu pietriş, unde copacii lipsesc pe o porţiune de câţiva metri, după care, în continuare spre stânga, peisajul şi relieful devine obişnuit zonei de munte cu copaci şi arbuşti.

Peretele vertical de piatră, care formează cascada, este de o frumuseţe deosebită dar care, modelat de jocul imaginaţiei privitorului se schimbă, formând imagini diabolice, înspăimântătoare sau angelice, feerice, depinde de starea fiecăruia. Privite cu atenţie, formaţiunile superioare ale peretelui aduc cu capete de monştrii hidoşi care parcă încearcă să iasă din măruntaiele pământului, prin peretele cascadei, iar în dreapta jos se vede o zonă mare ovală de culoare neagră, care datorită culorii lucioase a pietrei, parcă este o peşteră întunecată care caută să tragă privitorul înăuntru. În stânga sus se văd parcă doi ochi fantomatici, asemănători cu cei ai măştii din filmul „Scream” şi tot acolo, privit dintr-un anumit unghi, se vede parcă simbolul de „cap de mort” specific unui violent joc video – „The Punisher”. În schimb, în partea de jos a cascadei, apa cade peste pietrele masive, într-o pătură fină de milioane de picături de apă, îmbrăcându-le cu o aură argintie, asemeni aurei îngerilor, sugerând privitorului senzaţia de divin sau mistic.

Atunci când apa ce curge de pe munte este multă, ea se „întinde” pe toată lățimea cascadei, cam de 25 de metri, și în cădere formează o perdea în fața peretelui vertical de pe care cade. În partea superioară, peretele are mai multe scobituri, unele mai mici altele mai adânci, în care crește vegetație, mușchi și licheni, atrăgând privirea observatorului spre detalii.

La baza cascadei sunt mai multe pietre de mari dimensiuni care ”sparg” apa care cade de la înălțime, transformând-o într-un abur de picături fine care este purtat de orice mică adiere de vânt, laolaltă cu stropii ce se desprind din șuvoiul ce cade de sus, peste tot ce odihnește la baza căderii de apă, cuvântătoare sau necuvântătoare. Tocmai de aceea, cei care doresc să se fotografieze foarte aproape în fața cascadei, să se aștepte la un duș serios, bine fiind ca această temerară încercare a se săvârși ori cu haine adecvate ori doar când afară este foarte cald, apa rece trezind fiori prin trupul celui care se încumetă. Atenţie de asemenea la aparatele foto pentru că riscaţi să le udaţi!

Ajunsă jos, apa se odihnește într-un mic lac după care pornește mai departe la vale, printre stânci îmbrăcate în mușchi, formând mai multe mici cascade de o frumusețe aparte. Pornind spre dreapta se face o potecă și un podeț de lemn, ce trece peste pârâu și continuă în urcuș cam 10-15 metri până la o ramificație. Una din ramificaţii duce în stânga, în sus pe deal, până deasupra cascadei iar cealaltă duce la dreapta spre Cabana Cascada, lucru pe care-l afli de pe o tablă mare, plasată pe lângă potecuța ce duce la cabană și prin care tablă mai ești înștiințat și ce fel de oameni sunt moții. Foarte inspirat!

La ramificaţia, mai sus amintită, continuăm pe poteca din stânga, care urcă printre copaci, destul de abruptă, vreo 10-15 metri, și ajungem deasupra cascadei, în dreapta ei. Muntele Struțul se vede acuma în toată frumusețea lui pentru că, ceea ce împiedica vederea muntelui de jos şi părea o pădure deasupra cascadei, s-a dovedit a fi doar un șir de două, trei rânduri de pomi după care se întinde o pajiște suficient de mare pentru a lăsa privitorului, ajuns sus, să contemple tot muntele de obârșie al Slatinei.

Ne strecurăm printre arbuști, vegetație și copaci până pe coama cascadei dar cu mare băgare de seamă pentru că, am văzut de jos, marginea ei este foarte subțire și înșelătoare. Călcăm pe niște scânduri, puse probabil de oameni cărora trecerea peste pârâu le trebuiește în alte scopuri decât de a contempla căderea de apă, și ajungem aproape de marginea cascadei. Dăm crengile din față la o parte, pentru a avea o mai bună vedere și în fața ochilor ni se deschide o priveliște de basm, cu două șiruri lungi de dealuri împădurite, așezate astfel după o socoată numai de Domnul știută și printre care se strecoară la vale fratele mai mic al Arieșului. Casele moților, cu acoperișuri albe, stau aliniate pe cele două maluri ale Arieșului Mic, destul de aproape unele de altele, deosebit de satele de munte unde casele sunt foarte răsfirate, de parcă au fost strânse împreună de munții dimprejur care și le-au scuturat de pe coastele înverzite. Și parcă pentru a întări credința că ceea ce vezi este un sat de munte, ici-colo, se văd și câteva case, parcă rebele, așezate răsfirat și departe de cioporul de acoperișuri albe, părând astfel mai degrabă părăsite.

Tot de aici de sus, observăm mai cu atenție, pietrele uriașe dinaintea cascadei, pe lângă care am trecut să ajungem la ea, fără să ne pese de ele, și care privite de jos par destul de bine prinse în peisaj, fără a atrage atenția cum că ar fi ceva neobișnuit cu ele. Dar privite de sus, împreună cu toată priveliștea, nefirescul locului unde zac este evident și mai mult chiar, strigător ochiului, insistând parcă să ne spună că sunt şi ele acolo și forțându-ne mintea să găsească un răspuns logic al existenţei lor în acel loc. După câteva minute oprim exercițiul de imaginație și acceptăm implicit rolul lor în peisaj, care surprinzător îi conferă acestuia o notă aparte, accentuând latura mistică a locului. Unii spun, mai în glumă mai în ”serios”, că uriașele pietre ar fi de fapt fete nemăritate care, deznădăjduite de faptul că le trece vremea şi ursitul se lasă încă aşteptat, s-au încăpățânat, poate chiar disperate, să aștepte ca susurul apei să le șoptească numele flăcăului sortit lor iar de atâta așteptare, trecerea timpului și a vremii, s-au transformat în stânci de piatră. Bună încercare... dar mai știi?

Trecem în stânga cascadei și coborâm, printre pomi, pe o potecă foarte abruptă, cu mult pietriș coborârea fiind foarte dificilă, obligându-ne să coborâm cu pași mărunți și adunați, picior lângă picior și chiar și așa, din când în când, unul din picioare, de obicei cel din faţă, alunecă necontrolat stârnind mici avalanșe de pietriș, însoțite de strigăte, şi care mini-avalanşe îi împroașcă pe cei dinainte. Ajungem jos şi continuăm pe aceeaşi potecă ce duce peste podeţul de lemn şi odată ajunşi la intersecţia de mai înainte mergem spre dreapta, de data aceasta, pe marginea dealului, pe o potecuţă care se vede că este amenajată şi întreţinută şi care ne duce spre un foişor din lemn, acoperit, în interiorul căruia este o masă şi mai multe bănci şi unde călătorul poate să-şi odihnească trupul la umbră, admirând în acelaşi timp frumoasa vale a Arieşului Mic.

La câţiva metri de foişorul care pare suspendat pe marginea dealului este şi o cabană cu un bar de unde cei însetaţi au posibilitatea de a-şi cumpăra băuturi răcoritoare. Pierdem ceva vreme în foişor după care coborâm din nou, lângă pârâu, în vale şi pornim pe drumul de întoarcere, pe malul drept al Slatinei, trecând pe lângă misterioasele pietre uriaşe. Ne căţărăm pe ele, precum nişte turişti obraznici, pentru a realiza câteva fotografii mai aparte şi ne îndreptăm spre locul unde am lăsat maşinile.

Mergem pe potecuţă, pe lângă pârâu, soarele arde tare şi ne loveşte nemilos în creştetul capului. Înainte de o cotitură la stânga, unde ochiul minţii îmi spune că tabloul cascadei, care a rămas în spate, va dispărea definitiv din raza vizuală, mai arunc o ultimă privire în urmă, peste umăr, pentru a „fura” cascada cu mine. Doar o parte din ea se mai vede iar vizibilitatea celeilalte părţi este ascunsă de pietrele uriaşe:

„Mă, da’ încăpăţânate fete! ”

---

VIZUALIZĂRI: 4993 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI