„Orașul îngerilor” - cât de cât...

TIPĂREȘTE

Bangkok! Mi-am propus să scriu un singur articol despre această metropolă copleșitoare (sub toate aspectele). Misiune imposibilă?! Vom vedea...

Bangkok este numele scurt. Cel lung este cel mai lung nume propriu care s-a inventat pe planetă; la o simplă căutare, îl găsiți mintenaș, prietenul Google abia așteaptă să vă lumineze. Nu știu însă cu ce v-ar îmbogăți această experiență, căci oricum e imposibil să-l ții minte (cel puțin, ca european). De aceea eu nici nu mă agit să caut și în general să nu vă așteptați să pun prea multe date exacte în acest articol, în ultimul timp am devenit mai leneșă în acest sens. O să vă împărtășesc doar câteva impresii cu care am rămas în urma celor 3-4 zile (resturi de zile, pe alocuri), cât am colindat Orașul Îngerilor (așa se traduce prima parte din numele ăla lung). Mot à mot, bang înseamnă „sat pe malul râului” , iar kok „măslin sălbatic” .

Primul contact a fost aeroportul internațional Suvarnabhumi, pe care a aterizat cursa de Doha odată cu prima geană de lumină a zilei. Aeroportul – ca orice aeroport: vânzoleală, zgomote și lumini întretăiate. Altfel, curățel și extrem de bine organizat. Preocupați să ne luăm vizele de intrare în țară și obosiți-varză, n-am înregistrat mare lucru, abia după aia am început să ne relaxăm un pic și să vedem, cu adevărat. Țin minte că prima chestie ce m-a lăsat cu gura căscată au fost roboțeii de curățenie; nu mai întâlnisem neam așa ceva!

Pe urmă trenul spre oraș, pe urmă metroul de suprafață spre hotel. Privirile au stat pe fereastră aproape în permanență, să cuprindă pădurea de zgârie-nori, autostrăzile suprapuse pe 2-3 niveluri, ochiurile de verdeață ici-colo.

Sunt dintre cei ce cred că o cazare poate fi o experiență în sine și sunt dependentă de experiențe și view-uri. De aceea, am ales un hotel-experiență și o cameră cu un view-spectacol, dar despre asta v-am povestit deja.

Când sunt obosită-varză, de fiecare dată când ajung într-un loc minunat mă reactivez instant (adrenalina, probabil). Astfel că, în loc să ne odihnim, am plecat să ne acomodăm cu împrejurimile, dar n-am ajuns prea departe; la prima intersecție nesemaforizată, cu vehicule de toate felurile vuind în toate direcțiile, ne-am speriat (mai mult eu) și am făcut stânga-mprejur. Ce-i drept, descoperiserăm deja pe traseu un mic „7 Eleven” și între timp se făcuse ora 11 (prima lecție învățată în Thailanda a fost că înainte de 11 nu se vând și nu se servesc niciunde băuturi alcoolice). Noi nu voiam decât o amărâtă de berulă, să sărbătorim cum se cuvine faptul că am ajuns ????. Deci ne-am întors la hotel și am sărbătorit, ceea ce ne-a toropit (previzibil). Am tras draperiile și pe urmă un somnic revigorant. Ne-am trezit numai bine pentru masa de prânz, pe care am luat-o la restaurantul cu stea Michelin din hotelul nostru, lângă piscină; dar despre asta vom vorbi în episodul următor.

Logic, din acest punct ar fi trebuit s-o luăm la pas, ca niște adevărați aventurieri ce suntem. Ne-au ținut pe loc cele aproximativ 30°C din aer (resimțite ca 40, cred) și cele 22-23°C din piscină. Abia după cină, când deja era noapte (în Thilanda se înserează mereu devreme, în jur de 19) și canicula ceva mai potolită, ne-am încumetat să plecăm.

Aveam acces la sky-train chiar din hotelul nostru, însă i-am zis pas lu’ nenea Sky-Train, eram dornici de mișcat picioarele. Am luat ca azimut Cartierul Chinezesc, văzând pe hartă că nu-s mai mult de 3-4 km până acolo (deși acasă nu-l inserasem în obiectivele de vizitat, decât pe lista de așteptare; în fine, știți cum stă treaba cu socoteala de acasă și cu a’ din târg...).

Drumul până acolo a fost un obiectiv în sine. Am putut observa felul cum se circulă, „ordinea în dezordine” . Am văzut varietatea de vehicule, unele nemaiîntâlnite de noi, precum celebrele tuk-tuk-uri (motorizate ☹; deh, civilizația!...) și un fel de maxi-taxi cu remorcă semi-acoperită, în care călătorii stăteau unii lângă alții ca sardelele în conservă. Și am învățat să traversăm, mai ales acolo unde nu există semafoare: repede-repejor, cu inima cât un purice, uitându-ne în toate părțile.

Am fost șocați de mățăraia de cabluri, suspendată la vedere, la 2-3 m de sol (un numitor comun al zonelor locuite din întreaga Thailandă, precum aveam să constatăm). Ne-am minunat de alternanța de clădiri moderne, cu zeci de etaje și altele scunde, cu cel mult 2 niveluri, rudimentare, aparținând oamenilor care păreau că-și trăiesc viața în stradă, totuși. Am văzut și cum își trăiesc oamenii viața în stradă și ni s-a părut ciudat și fascinant totodată. Am adulmecat mirosul mâncărurilor pe care le preparau în mici bucătării improvizate și apoi le serveau la măsuțe de plastic, pe scăunele de plastic, din recipiente fără fițe – și am înghițit în sec în repetate rânduri, chit că eram mâncați.

În mod surprinzător, în afara acestotr mici enclave, în rest străzile erau aproape pustii. Adică magazinașele și saloanele de masaj închise și doar câțiva oameni, grăbiți să ajungă undeva, nu plimbându-se în dorul lelii. O explicație aveam să primim chiar în dimineața următoare, de la ghida din prima excursie: thailandezii sunt, în general, conectați la lumina solară. Se trezesc cu primele raze de soare și se culcă devreme, mai ales cei care lucrează pământul. Și probabil că ceva reminiscențe or fi rămas și prin ADN-ul celor ce-au migrat, cu timpul, spre zonele urbane...

Cartierul Chinezesc ne-a întâmpinat cu o poartă specifică, tradițională, pusă la o întretăiere de drumuri, cu tot mai multă culoare (în special roșie) și cu tot mai multă agitație, amplificată exponențial până la nivelul de vacarm. Nu ne venea să credem, atât de mare era contrastul cu liniștea somnoroasă a ultimei jumătăți de ceas! Așa o fi mereu pe-aici?! Sigur că așa o fi, doar nu s-or fi activat oamenii ăștia doar pentru noi!...

Era un loc bogat decorat, unde să-ți faci poze (se stătea la coadă; am stat și noi), era un tunel luminos, împodobit cu mii de beculețe și era... marea mâncătorie în aer liber! Și când zic „marea” , sunt modestă, trebuia să zic „gigantica” sau așa ceva. O nebunie de mirosuri, culori, totul parțial estompat de fumul grătarelor, totul înnecat într-o mare de oameni forfotind în toate părțile! Am fi fost curioși să încercăm de toate, dar ne-am limitat doar la o nucă de cocos retezată cu satârul chiar în fața noastră, al cărui suc dulceag și rece ne-a domolit un pic simțurile...

Am vrut să ne întoarcem pe calea apei, însă primul debarcader accesat nu s-a dovedit a fi funcțional, așa că tot prin oraș ne-am întors, pe un drum un pic diferit. De data asta era chiar pustiu, până și oamenii străzii dormeau cu bulbuci, gata să ne împiedicăm de vreo 2-3. (A propos; câtă organizare și la ăștia! – nu vă puteți imagina...)

Următorul contact cu Bangkokul l-am avut a doua zi, când ne-a debarcat microbuzul de excursie fix în fața mall-ului MBK. În buricul centrului, cum ar veni. Era puțin peste ora 16, soarele încă stăpânul bolții albastre și, uitându-mă pe hartă, am remarcat că aveam 2 variante de petrecut următoarele ore: fie să luăm sky-train-ul și să lenevim la piscina hotelului, fie să mergem 10-15 minute per pedes, până la Casa lui Jim Thompson, pe care s-o vizităm. Știam de Casa lui Jim Thompson, desigur că mă documentasem și tot pe lista de așteptare o pusesem. Nu de alta, dar e destul de departe de zona turistică 0 (zero) a orașului și mă gândisem că n-o să avem noi timp să ne abatem atâta. Acum însă, soarta ne depusese aproape în prag; deci?! Singurul impediment ar fi putut să fie ora de închidere (17) anunțată de Google. Hai și-om mere, că poate n-o fi mult de vizitat și ne-or primi chiar și-așa, la spartul târgului!

Jim Thompson a fost (este?!!) un soldat american care a ajuns cumva în Thailanda cam după WW2 și, îndrăgostindu-se de aceasta, a decis să-și petreacă împreună cu ea câte zile i-o mai fi rezervat Dumnezeu. Care nu se știe nici până azi câte or fi fost (or fi?!!) ele (zilele), deoarece omul e, pur și simplu, de negăsit de ani buni. Se știe doar că o vreme a desfășurat profitabile afaceri cu mătase, că pleca des în călătorii și că din ultima nu s-a mai întors. A lăsat în urmă superba sa reședință din Bangkok, nemoștenibilă de nimeni (căci nu avea alte rude în afară de țara ce-l adoptase), pe care statul thailandez a preluat-o și a facut-o muzeu, de pe urma căreia câștigă constant oarece bănuți. O afacere corectă, dacă mă-ntrebați.

Ne-am prezentat la casa de bilete, pregătiți pentru orice variantă, inclusiv pentru cea pesimistă: „Oh, nu, dar ați ajuns prea târziu, peste juma de ceas închidem!” Din fericire, nici vorbă de închis, la ora 17 urma să intre ultimul tur ghidat, unde eram bineveniți. Doar că era în limba franceză. Amândoi am făcut franceza la școală, dar, ne-„practicând” -o, suntem mai puțin familiarizați cu ea decât cu engleza. Totuși, ne descurcăm, așa că am zis ok. (Bine, aș fi acceptat și ghid în limba chineză, numai să vedem casa, dacă tot am ajuns! ????) Odată cu biletele, am primit și o foaie A4 cu informații (în engleză ????).

De fapt, nu e doar casa (construită în stil tradițional thai, gen pagodă, din lemn de tek), ci un întreg domeniu, cu mici iazuri cu pești și lotuși, cu alei misterioase șerpuind printre plante exotice, cu relicve arheologice plasate ici și colo. Există o cafenea și un restaurant; citisem că restaurantul ar avea ceva prestigiu, însă l-am găsit în curs de reabilitare, deci a trebuit să ne mulțumim cu restul. Adică ne-am foit pe aleile umbroase, am pozat florile și peștii, am băut câte un ceai cu (prea multă) gheață la cafenea și am dat o raită și prin magazinul cu... suveniruri. Am uitat să vă spun că există și așa ceva. Majoritatea suvenirurilor fiind chestii din mătase naturală. Pentru o rochie ar fi trebuit să cedez juma de rinichi. Deci nu chiar magazin, mai degrabă muzeu.

În fine, a venit și ora H, ne-am reunit cu grupul în mica verandă acoperită din fața casei, unde cei 2 ghizi (mai era un grup vorbitor de altă limbă, nu mai știu care) ne-au recomandat să ne lăsăm încălțările în niște stative speciale și bagajele în altele (acestea securizate). E regulă în Thailanda: în casa omului intri desculț; curat, cum ar veni (la fel în temple). Casa are 2 niveluri, e plină de artefacte minunate, colecționate de proprietar; povestea e faină și ea. Practic, vezi cam cum trăia un om înstărit peste medie, iubitor de artă și călătorii, pe la jumătatea secolului trecut, în inima Thailandei urbane. Ceramică, statuete, stampe – chestii de-astea. Foarte frumos, mi-a plăcut mult.

În seara aia am mai avut o experiență notabiă (da’ notabilă rău!); despre ea, în episodul următor, ați ghicit! ????

A treia zi plină am dedicat-o exclusiv Bangkokului. Ne nărăvisem la excursii ghidate, cum ar veni să nu ne mai batem noi capul, iar Tati a propus tot un tur ghidat; cei de la GetYourTour aveau ceva destul de ofertant în acest sens. I-am amintit că noi nu suntem (doar) turiști, ci mai repede călători, că unii dintre noi și-au făcut temele, deci hai, că ne-om descurca pe cont propriu, cât de greu poate să fie?!

Bangkokul are multe de oferit: temple, muzee, parcuri, sky-baruri, râu și canale etc. Desigur, o zi e mult prea scurtă pentru a le cuprinde; voiam doar să ne facem o idee. Dacă te uiți pe hartă, cea mai mare concentrație de obiective se află în zona de nord a orașului, într-un fel de buclă uriașă făcută de râul Chao Phraya spre est – districtul Rattanakosin, numită și „vechiul oraș regal” , pentru că găzduiește Marele Palat, câteva temple importante și Muzeul Național. Deci haidem și noi.

Ca să scutim timp, am luat sky-train-ul o stație până la râu (stația Saphan Taksin), de unde ne-am îmbarcat pe unul din zecile de ferry; sunt mai multe companii ce operează transportul pe apă în Bangkok, încercasem eu să studiez ce și cum, de fapt îmi făcusem acasă un conspect de toată frumusețea, pe care însă l-am uitat în avionul București – Doha ☹. La fața locului, am înțeles că nu-i nevoie să-ți bați capul defel, nu contează că-i linia roșie, verde sau albastră, doar spui la casa de bilete unde vrei să ajungi și ei te îndrumă corespunzător. Iar prețurile sunt derizorii. Așa că recomand transportul pe apă ori de câte ori se pretează nevoilor voastre.

Ferry plutește cu oarece viteză pe apele tulburi, printre plauri pe care se odihnesc egrete albe, trebuie să te ții bine dacă stai în picioare. Oprește când pe-o parte, când pe cealaltă a râului. În mod curios, nu are stație la Rattanakosin, ci pe țărmul opus, chiar în fața impozantului Wat Arun (reamintesc: wat = templu). Era și el pe lista principală, însă mă gândeam că mai pe la finalul zilei, dacă ne-o mai rămâne timp. Evident, aflâdu-ne fix în umbra-i maiestuoasă, cu el am început.

Am plătit câte 100 thb (2,6 euro) și am intrat pe domeniul frumos îngrijit, cu alei șerpuind printre ochiuri de grădină cu flori și copăcei caraghioși, cum nu se găsesc pe la noi, cu porți decorate specific, păzite de statui de luptători burtoși, cu chipuri înspăimântătoare și săbii lungi.

Wat Arun s-ar traduce „Templul Zorilor” și se spune că este unul dintre cele mai frumoase edificii de acest gen din Bangkok, având o istorie de vreo 300 de ani. Pagodele au formă relativ prismatică și niște trepte pe fiecare din laturi, cam până la jumătate. Treptele îs cam abrupte, la urcat nu-ți dai seama, dar la coborât, îți cam fâlfâie inima. În fine, merită efortul, căci poți admira mai îndeaproape incredibilele decorațiuni realizate din cioburi de faianță colorată, statuetele, dar și împrejurimile de la înălțime! ????

Ca să traversezi râul, trebuie să iei un alt ferry, mai mic, de la alt ponton, aflat nu departe (întrebați localnicii și veți fi îndrumați). 5 thb costă, adică mai nimic și în 5 minute ești dincolo. În „insula muzeelor” aveam 2 obiective principale: Marele Palat și Wat Pho.

Am ocolit destul de mult Marele Palat până am dat de intrarea pentru turiști. Tati era speriat de eventuala coadă de la casele de bilete, însă n-am găsit decât o codiță firavă, așa că mintenaș plătirăm cei 500 thb de persoană, de care primirăm, pe lângă cuvenitele bilete, câte un pliant cu hartă și o mică descriere a fiecărui obiectiv. Și recomandarea fermă ca, de-a lungul vizitei, să purtăm măști de protecție (singurul loc în Thailanda unde masca a fost mandatory) .

„Când Rama I a mutat capitala peste râul Chao Phraya de la Thon Buri la Bangkok, în anul 1782, a decis să construiască noul centru de putere al țării după splendidul model arhitectural al fostei capitale, Ayutthaya. Canale concentrice au fost construite pentru a evoca râurile ce înconjurau vechea capitală, cărămida a fost luată de acolo pentru a construi palate și temple, iar statui reprezentându-l pe Budha au fost recuperate dintre ruinele de la Ayutthaya și instalate în templele noi din Rattanakosin. Atât noul Palat Regal, cât și Wat Phra Kaeo au fost înfrumusețate de către regii succesori, care au adăgat propriile temple regale în limitele districtului Rattanakosin [… ] Pe măsură ce noua capitală s-a consolidat, templele și birourile guvernamentale au fost construite în cartiere periferice, iar Bangkokul s-a extins în toate direcțiile. [… ] Cartierul istoric a rămas o enclavă regală... până la răsturnarea monarhiei absolute în anul 1932.” (Ghid turistic „Thailanda” , National Geographic, 2010)

Situl acoperă o suprafață de 21,8 ha și cuprinde 35 de obiective – pagode, statui, temple, palate și conace cu cert aer european. Sigur, ar merita un articol separat, însă m-am gândit că acesta ar ieși stufos și puțin abstract și nu știu câți dintre voi ar fi cu adevărat interesați. În fond, cine vrea amănunte, are de unde să le ia. Pe de altă parte, vă recomand, dacă timpul vă permite, să-i dedicați mai mult decât 2-3 ore, cât i-am dedicat noi (poate chiar o zi întreagă). Aveți ce vedea și mai ales admira. Eu o să mă limitez în atașa câteva fotografii – sugestive, sper. Și trebuie măcar să amintesc despre Budha de Smarald, motivul principal pentru care mulți călători ajung aici.

Aceasta este o statuetă de 66 cm ce-l reprezintă pe Budha sculptat în jasp verzui. A fost găsită în nordul Thailandei pe la 1400 și ceva și, după un traseu sinuos, a ajuns să fie expusă azi în Bangkok. În mod tradițional, ea reprezintă legătura dintre Rege și Divinitate și doar Regele are voie să-i schimbe cele 3 rânduri de veștminte realizate din aur și pietre prețioase, fiecare după anotimp (vară, sezon ploios, iarnă). La final, la ieșirea din sit, există un întreg muzeu dedicat ofrandelor pe care această mică statuie le-a primit de-a lungul vremii; în muzeu fotografiatul este interzis.

În prețul biletului mai intră 2 obiective, cărora noi le-am zis pas, din lipsă de timp: un spectacol de „măști thai dansante” (la ore fixe, de 3 ori pe zi) și vizitarea unui muzeu dedicat textilelor. Repet: o zi întreagă pentru Marele Palat & Co.

Ne-am îndreptat apoi spre vecinul Wat Pho (Templul lui Budha Culcat), un alt obiectiv celebru, pe care țineam neapărat să-l vedem, măcar cât de cât. Aici am plătit doar 100 thb de persoană, un preț derizoriu pentru câte oferă.

„Wat Pho a fost ridicat cu mult înainte ca Bangkokul să devină capitală națională, iar multe dintre clădiri au fost restaurate la sf. sec. 18 și înc. sec. 19. În 1832, Rama al III-lea, o persoană cu idei progresiste, a deschis porțile templului pentru public, pentru ca doritorii să poată învăța. Picturile, inscripțiile și sculpturile din întregul templu prezintă subiecte variate, inclusiv războiul, literatura, astronomia și arheologia. Mormanele de piatră găsite în împrejurimi au încurajat studiul geologiei. Statuile rishis (pustnici indieni) în poziții de yoga i-au ghidat pe studenți pentru posturile corecte de meditație și alte tehnici de relxare, iar picturile murale prezintă tehnici de masaj. Știința timpurie a chiromanției continuă să fie practicată la wat.” (Ghid turistic „Thailanda” , National Geographic, 2010)

Tot aici există prima școală thailandeză de medicină tradițională și un pavilion unde poți face tot felul de masaje sau poți lua cursuri de masaj. Există și un impresionant și complet muzeu dedicat masajului thailandez, pe care l-am vizitat cu interes.

Dar cel mai important obiectiv al sitului este, desigur, celebra statuie reprezentându-l pe Budha culcat pe o parte, cu capul sprijinit pe antebrațul drept și cu brațul celălalt întins pe lângă corp. Tocmai făcuserăm cunoștință cu o zi în urmă cu un astfel de Budha în unul din templele din Ayutthaya – acela este cel mai mare Budha culcat în aer liber, acesta cel mai mare dintr-un spațiu închis. Templul care-l adăpostește este un spectacol vizual în sine și se stă la coadă pentru a da ocol statuii și a face poze cu ea.

Statuia are 15 m în înălțime și 46 m în lungime, este făcută din cărămidă tencuită, acoperită cu un strat auriu. Tălpile uriașe m-au impresionat teribil, având delicate incrustații din sidef. Pe marginea din spatele statuii sunt niște vase în care cică trebuie să arunci bănuți, gestul fiind urmat de chestii pozitive ce se vor petrece în viața ta rămasă.

După masa de prânz, un singur dor mai aveam, să ne plimbăm cu barca tradițională, cea cu coadă lungă, împodobită cu ghirlande de flori, pe canalele vechiului Thon Buri, adică în zona de vest adiacentă râului Chao Phraya. Citisem despre asta și mi se părea de neratat.

Am identificat ușor debarcaderul, de fapt e cel pe care coborâserăm dimineață, doar că locul de plecare pentru plimbarea pe canale se află undeva, în dreapta. Acolo e un nene care face cărțile, ne-a cerut câte 750 thb de căciulă (mult? puțin? n-am negociat) și ne-a spus să așteptăm câteva minute. A venit o barcă, a descărcat călătorii și ne-a încărcat pe noi, plus încă 2 tipi (europeni, după aspect). Am traversat râul în viteză, pe urmă am încetinit și ne-am aliniat la ecluză, împreună cu zeci de alte bărci asemănătoare (de unde-or fi apărut?!). După câteva minute, pătrundeam într-o lume total diferită de cea pe care tocmai o părăsisem.

Dacă n-aș fi citit dinainte și n-aș fi știut la ce să mă aștept, cât de cât, aș fi fost de-a dreptul șocată, contrastul este izbitor! Nu tu zgârie-nori, nu tu autostrăzi suspendate, nu tu mall-uri sau măcar niște magazine mai de Doamne-ajută. Practic, plutești printre locuințe mai modeste sau ceva mai înstărite și ești spectator la crâmpee din viața oamenilor simpli ce-și duc traiul în directă simbioză cu apele râului. E foarte interesant și mă felicit că am ținut să facem plimbarea pe canale, care a durat în jur de o oră și pe care v-o recomand ca pe o experiență cu adevărat autentică!

... Bangkokul mai are multe de oferit, noi doar atât am reușit să vedem și poate va mai fi o dată viitoare, când să aprofundăm... Chiar și-așa, eu zic că ne-am făcut o idee. Dincolo de obiective turistice, cea care ne-a rămas în inimi este atmosfera specială acestei metropole, contopirea unică de nou și vechi, parfumurile amestecate, culorile, lumina...

---

VIZUALIZĂRI: 2614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI