Assos - un must see al vacanței kefaloniene!

TIPĂREȘTE

Assos! Cu siguranță, unul dintre cele mai romantice locuri din lume! Și nu-i doar părerea mea. Fie că ești de mult fascinat de cultura, natura și... gastronomia elenă, fie că acestea mai degrabă te lasă rece – dacă, într-o dimineață senină de vară, te-ai trezi teleportat pe micuța plajă pietroasă, înconjurat de căsuțe pastelate ce par gata-gata să se prăvălească toate-n capul tău, ar fi imposibil să nu-ți tresalte inima de un fior de încântare nespusă!

Spațiul virtual abundă de fotografii cu Assos; el este, în limbaj contemporan, unul dintre cele mai „instagramabile” locuri. Cu alte cuvinte, dă bine în poze. Așa l-am cunoscut și eu prima dată, acum câțiva ani buni, m-a cucerit pe loc și mi-am dorit să ajung acolo, ceea ce s-a petrecut în vara ce tocmai trecu. Ba, mai mult decât atât, timp de 5 zile Assos a fost baza aleasă de noi pentru explorarea zonei de nord a Kefaloniei.

Assos se află pe o limbă îngustă de pământ ce unește interiorul insulei cu o mică peninsulă împădurită, pe culmea căreia se înalță o cetate (mă rog, ce a mai rămas din ea). Asta înseamnă că indiferent unde-ți îndrepți privirea, e imposibil să nu dai măcar de un colțișor de mare. Micul și cochetul sat are chiar și 2 plaje (deși nu ele sunt motivul principal pentru care să-ți dorești să-l vizitezi, sunt plaje cu mult mai frumoase pe insulă, unele chiar destul de aproape): una mai mare, îmbrățișată de „amfiteatrul” pe care sunt dispuse majoritatea clădirilor și încă una mai mică, în dreptul parcării publice de la baza dealului.

Cu asta mică am făcut și noi cunoștință întâiași dată. După ce (destul de greu la ora prânzului) am găsit un loc de odihnă pentru mașină în parcarea publică de la baza dealului, ne-am îndreptat în direcția ei, atrași de mirajul mării. Terenul umbrit generos de câțiva copaci coboară în terase pe care sunt amplasate bănci și măsuțe din lemn, iar pe mijloc se face un șir de trepte betonate. Plaja e micuță, n-are mai mult de 30-40 m în lungime, acoperită cu pietricele, însă culorile apei sunt absolut incredibile! De fapt, nu știu de ce mă mir, doar ne aflăm pe țărmul vestic al Insulelor Ionice, recunoscute pentru nuanțele speciale de albastru-turcoaz. În completarea tabloului mirific, pe care nu te mai saturi să-l privești, imaginați-vă bărcuțele albe legănându-se nu departe, în larg!...

Cu plaja cealaltă am făcut mai mulți purici. Oricum, din start eram hotărâți să ne petrecem prima după-amiază loco; exact-exact cum, nu prea aveam habar: poate relaxându-ne la plajă (citisem că nu plaja e punctul forte al locului, dar rămânea să ne lămurim la fața locului din ce categorie face parte: „nu, în niciun caz” sau „mda, hai că merge de-o bălăceală” ), fie rătăcind pe străduțe sau pur și simplu admirând priveliștea de la înălțimea balconului nostru, în compania unui pahar de ceva.

Ei bine, după ce ne-am luat în primire cochetul studio închiriat, am ieșit să mâncăm. Drăguța noastră gazdă ne făcuse deja un minim instructaj (Assos e cam atât cât vezi de acolo, de sus, așa că-s ușor de identificat principalele puncte de interes): 3 mâncătorii pe semiluna golfului și încă una în piața centrală. Dar în fine, despre mâncătorii cu altă ocazie... Ideea e că am avut ocazia să studiem plaja mai îndeaproape; mda, merge de-o bălăceală, aici ne facem sista de după masă!...

Ceea ce am și pus în aplicare, dar nu imediat, că am zis că arde soarele prea tare. Motiv pueril și neserios, se pare, căci știți ce ne-am trezit că facem în loc?! Ne-am plimbat pe străduțe!... Da, da, în mare parte în plin soare! ???? Am ieșit de pe terasa bistroului prin spate, dă chiar în piața centrată de un leandru uriaș, cum nu cred să mai fi văzut cândva. Am vrut inițial să stăm pe o bancă, la umbră, dar tot căscând gura încolo și încoace, banca ochită de noi s-a ocupat.

Că veni vorba de căscat ochii... La cutremurul din 1953, Assos avea să împărtășească soarta întregii insule, majoritatea clădirilor suferind serioase (și uneori chiar irecuperabile) avarii. Multe din ele au fost reparate mai apoi, altele pur și simplu abandonate, astfel că rănile acestei teribile urgii pot fi văzute și astăzi... Assos a renăscut din propria cenușă și acest dureros și laborios proces s-a petrecut cu ajutor de la prieteni, Franța fiind unul dintre ei. Drept recunoștință, pe zidul uneia din frumoasele clădiri istorice din piață a fost instalată, în semn de mulțumire, o placă de marmură inscripționată în limbile greacă și franceză.

Altfel, în apropiere se găsește un mic scuar cu un monument dedicat eroilor locali, un altul pe care șade bustul unui bărbat (n-am reținut numele), un tun și o ancoră uriașă. Peste drum, în capătul unei mici alei, e una din bisericile satului (alte 2 clopotnițe aveam să identificăm de la balcon în zilele următoare - sus, pe deal, printre case; am zis că mergem cândva să le vedem mai îndeaproape, dar nu s-a-ntâmplat). Alături se află unul din cele 2 supermarketuri (nu-i departe nici celălalt, pe străduța ce urcă în dreapta, imediat după piață).

Am ocolit așadar golfulețul, ocazie cu care am identificat și celelalte mâncătorii (și ne-am promis că le vom testa pe toate; dar la fel, pe una din ele aveam s-o ratăm în final). Ne-am admirat pensiunea din capătul celălalt al golfului, apoi am continuat pe aleea ce se termină în curând într-un mic ponton betonat prevăzut cu o băncuță. Am fi putut să ne așezăm acolo să privim albastrul intens al mării, dar tot în plin soare ne-am fi situat, așa că am preferat s-o apucăm pe treptele înguste ce se fac în dreapta, să vedem unde-or duce. Treptele s-au topit curând într-o cărare care urmărește de la câțiva metri înălțime linia țărmului și se sfârșește pe partea cealaltă a promontoriului, în poarta unei proprietăți private.

Ne-am întors parțial, dar n-am coborât de tot, ne-am afundat prin labirintul de alei și trepte, admirând casele colorate ca niște bombonele, împodobite pe câte-o ureche cu clopuri de bougainvillea sângerie sau albă ca neaua, ospătându-ne cu câte o smochină parfumată, adulmecând mirosul puternic al mării. Jos, sub noi, se ghiceau plaja și zumzetul tavernelor, acolo e toată acțiunea în Assos; aici, sus, e liniște, multe obloane sunt trase, doar câteva pisici dorm încovrigate pe câte-un prag umbros...

Restul după-amiezii l-am petrecut la plajă, așa cum ne-am promis. De obicei nu luăm cu noi decât echipamentul minim, 2-3 prosoape și eventual papucii de apă, asta pentru că de obicei nu stăm mult, doar preț de-o baie-două și cât să ne uscăm un pic. De data asta era treabă serioasă, ne-am luat tot harnașamentul, inclusiv rogojini de bambus, scaune, umbrelă, cărți de citit, tot. Și da, am stat până a apus soarele dincolo de dealul cu cetatea!...

Plaja principală, cea din căușul golfului, să tot aibă vreo 150 m. Jumătatea din stânga e organizată cu șezlonguri și umbrele așezate pe 2-3 rânduri (10 euro setul), partea dreaptă pentru prosopiști ca noi. Este acoperită cu un nisip cam lutos (din cauza căruia apa nu-i chiar lacrimă, ca în multe alte locuri pe insulă) amestecat cu pietricele. Marea se adâncește destul de lent, însă nu enervant de lent, ci fix cum trebuie, iar pe fundul apei alternează zone pietroase și zone cu nisip fin. De aceea, pantofii de apă sunt recomandați, dar nu indispensabili (în altă zi i-am uitat în cameră și mi-a fost lene să mai merg după ei; am supraviețuit, deși sunt destul de simandicoasă când e vorba de finuțele-mi piciorușe).

... Așa de bine ne-a priit după-amiaza asta plină de pace, soare și stropi sărați!... Și cred că cel mai mult i-a priit lui Tati, că la un moment dat numai ce-l aud: „Eu mâine nu mă mișc din locul ăsta!” „Serios?! Adică nu ne foim noi prin zonă, să mai vânăm o plajă-ceva?!” „Îmi ajunge plaja asta, e numa’ bună! Gata, pauză de la condus, mi-o fi și mie!” „A, păi zi așa, măi Tati!... Bine, dar... cu condiția să urcăm colo sus pe deal, la cetate!” „Urcăm, ce mare lucru?!”

Așa că a doua zi dimineață, după micul dejun servit pe balconaș, Tati n-a mai încăput de gura mea și-am pornit la drum. Drumul peste deal începe din apropierea parcării publice, urcă agale, e frumos pavat și destul de lat, la o adică ar încăpea o mașină pe el. Nu-i voie însă cu mașina; așa ne spune bariera pusă jos, la intrarea pe traseu. Panta fiind destul de lină, urcușul nu-i greu deloc, mai repede o plimbare de voie.

Deși dealul este împădurit în mare parte, zonele cu umbră sunt destul de puține și cred că asta-i adevărata provocare a traseului, de aceea aș zice să evitați, dacă puteți, orele prânzului. După mine, cea mai bună perioadă a zilei pentru urcat la castel este după-amiaza târziu, ideal cu 1-2 ore înainte de apus, când satul e frumos luminat de razele soarelui. Noi am plecat pe la 10 dimineața, n-am prins chiar văpaie, în schimb pozele cu Assos-ul încă umbrit n-au ieșit chiar grozave (dar nici rele, pun una sau două, spre exemplificare).

Pe drum am întâlnit băncuțe și locuri de belvedere, precum și o biserică veche (închisă, cum altfel?!). Pe la jumătatea traseului, am avut opțiunea de a continua pe drumul pavat (încă 1200 m) sau pe o scurtătură prin pădure (800 m); am zis că ne-om duce pe-o parte și ne întoarcem pe cealaltă. Cătinel-cătinel băturăm la poarta (venețiană a) castelului!...

Castelul a fost construit la finele sec. 16, pe când Kefalonia se afla sub dominație venețiană, pentru a veni în ajutorul fortăreței St. George, deja existente pe insulă, care nu mai făcea față atacurilor repetate ale invadatorilor (turci și pirați). Noul sistem defensiv a fost proiectat de arhitectul Marino Gentillini și ridicat între 1593-1596 sub supravegherea generalului Ambrosius Cornelius. (Gentillini se va căsători ulterior cu o localnică și va rămâne în Kefalonia, numele său fiind înscris în Libro d’Oro a familiilor nobiliare; în zilele noastre, descendenții săi dețin podgoria omonimă, celebră pe insulă.)

Precum se obișnuia, între zidurle cetății a luat naștere un adevărat orășel, din ce în ce mai prosper, pe măsură ce venețienii și-au mutat aici administrația și toate acareturile, Assos devenind astfel capitala Kefaloniei de Nord. Totuși, poziția sa particulară, pe o mică peninsulă, îl făcea extrem de vulnerabil în caz de asediu, aprovizionarea cu alimente și apă devenind aproape imposibilă. Din fericire, castelul din Assos n-a trebuit să dea prea multe „dovezi la lume” , pentru că după anul 1684, când venețienii au „furat” Lefkada turcilor, mica fortăreață kefaloniană a început să-și piardă din importanța strategică. Mai mult decât atât, nici pirații nu mai erau ce-au fost cândva...

La mijlocul sec. 18, venețienii aveau să fondeze Argostoli, care a devenit în curând principalul oraș de pe insulă. Chiar dacă își pierduse din faima militară, Assos avea să rămână sediul provveditore-lui (guvernatorului) până la finele dominației venețiene, adică încă un veac jumate. La înc. sec. 20, fortăreața a fost folosită pentru câțiva ani drept închisoare, apoi ca depozit de cereale. Atât vechile ziduri de apărare, cât și clădirile din interiorul lor au fost afectate teribil de cutremurul din 1953 și apoi, în mare parte, abandonate. Recensământul din 1961 a numărat totuși 6 locuitori în vechiul castru, cultivatori de măslini și viță-de-vie; ultimul se pare că a părăsit peninsula 2 ani mai târziu.

În prezent, rămășițele cetății se vizitează fără taxă, dar și fără a fi puse în valoare în vreun fel (informațiile de mai sus le-am spicuit din prefața de pe meniul tavernei Nefeli, unde aveam să mâncăm peste vreo câteva ore).

Aleile din interiorul castrului sunt pietruite, dar necesită multă atenție când pășești, pentru că pietrele-s neregulate și prezintă numeroase asperități de care te poți lesne împiedica; din acest motiv, nici n-am scotocit prin fiecare colțișor. Curând după ce am intrat, pe dreapta ne-au întâmpinat ruinele unei biserici, apoi alte resturi anemice de ziduri, probabil foste case de locuit sau cine știe ce anexe. Aleea principală urcă ușor, pe urmă face o curbă strânsă și continuă să urce până în dreptul unei clădiri lungi, cu un singur nivel (vechea închisoare?!), înconjurată de măslini și pini, printre care pasc caprele.

Conform hărții Google, aici ar trebui să se găsească un punct de belvedere. Hmm... depinde ce înțelege Google prin asta... Poți s-o iei prin dreapta clădirii și să cobori un pic; dincolo de altă veche poartă (mai mică decât prima) se deschide panorama superbă a golfului ce separă Assos-ul de plaja Mirtos. Sau rămâi intra muros și urci printre copaci (abrupt, dar nu de speriat) și ajungi pe un fel de platou înconjurat de ziduri știrbe; aceeași panoramă o poți admira și de aici, doar că mai de la înălțime! ???? Tati s-a mai foit un pic prin zonă, se poate ajunge și mai sus, de-a lungul vechilor ziduri, eu am rămas să mă-mbăt de albastrul acela pur, tivit în depărtare cu turcoaz lichid...

Am ieșit pe poarta cea mică, urmează o cărare ce coboară un pic cam abrupt la început, apoi o cotește la stânga și-o ține blânduț-așa, tot pe lângă deal. Mai o plăjuță secretă jos, sub noi, mai o grotă deasupra – am zis c-om nimeri pe drumul celălalt, care ne-o scoate la indicatorul de mai devreme... Dar nu, după o porțiune de pădure de pini (ce parfum!), cărăruia ne-a depus fix deasupra clădirii dezafectate din dreptul parcării publice! Mai că-mi venea să zic: „doar atât?!” ...

... După-amiaza ne-am petrecut-o tot pe plajă (mai mult eu, că pe Tati l-a cam furat somnul după masa de prânz), alternând reprizele de citit cu băile în mare. De data asta mi-am așezat prosopul în extrema stângă a plajei, dincolo de șezlonguri, zonă ce beneficiază de umbra naturală a unui buchet de clădiri. A fost chiar mai bine ca prima dată, pentru că aici fundul mării este tapetat în mare parte cu nisip (ăsta a fost momentul când mi-am uitat papucii speciali în cameră, a fost ok și fără ei).

... Am prins și o după-amiază cu vânt și valuri mari, am vrut să mai facem o scaldă după ce ne-am adunat de pe drumuri, dar n-a fost chip! Am ajuns până pe plajă și, când am văzut cu ce furie rostogoleau valurile pietrele din apă, am renunțat. Oricum probabil ne-am fi rănit și/sau congelat instantaneu când am fi ieșit din apă.

Gata, am lungit-o destul, ați înțeles ideea! Chiar dacă nu vă cazați în Assos (deși are tot ce trebuie în acest sens – plaje, mâncătorii, farmacie, supermarketuri), cred că v-am convins că fermecătorul sătuc merită măcar o vizită de câteva ore! Și neapărat urcați la cetate, e un drum ușor, care vă va răsplăti cu imagini de vis! Și desigur, opriți-vă la punctul de belvedere de sus, de pe șosea, acolo unde se desprinde drumul de 5-6 km ce coboară până în sat. Cel mai bine, la apus! ????

---

VIZUALIZĂRI: 1174 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI