Orașul amintirii viitorului, Ani

TIPĂREȘTE

Orașele nu sunt ca oamenii; ele „trăiesc” la nesfârșit, chiar dacă motivul pentru care se află acolo a plecat în aval și în larg. John Updike

Dacă ați fost atenți în București, pe trotuarul din dreptul Bisericii Armenești, există un stâlp cu câteva indicatoare și distanța în km până la locurile respective. Printre altele Erevan, Gherla noastră românească, Hanul Manuc, Muntele Ararat despre care voi povesti dar și Orașul Ani – la 2159 km. Ei bine, este vorba despre fosta mare capitală a regatului Armeniei medievale, azi site recunoscut UNESCO dar aflat pe teritoriul Turciei! 

Ani, în perioada 321 i. Hr. - 428 d. Hr. a făcut parte dintr-un regat puternic ce a preluat teritoriile și bogățiile urartienilor și ale altor popoare. Dar fiind mereu expusă de poziția ei geografică, după câteva secole de înflorire, se prăbușește și nu s-a mai refăcut niciodată la măreția antică. Ba din contră, pare a rămâne doar o amintire dureroasă a ceea ce a fost cultura armeană antică plus încercările medievale de a se reface. Orașul ori ce a rămas din el este pe un deal oarecum triunghiular, între defileul râului Akhuryan și valea Bostanlar.

 Puțină istorie 

Cetatea Ani, căci despre ea e vorba, a fost fondată înainte de sec. V î. Hr. și cunoaște gloria cât statul a fost marele regat urartian cu capitala la Tushba, orașul Van de astăzi. Este preluată de armeni, după care trece prin conducerile unor triburi turcice, kurde, apoi sasanizii urmați de două califate arabe. Abia în sec. VIII orașul este ocupat sau cumpărat, e neclar, de Principatul Bağratlı (în 732 d. Hr.), familie armeană și cam două secole mai târziu devine capitala înfloritoare a Armeniei. Atunci orașul a fost la apogeul existenței lui căci situat fiind la capătul Drumului Mătăsii, poarta dintre Caucaz și Anatolia și având conducători destoinici, ajunge la 100.000 de locuitori, însă unii istorici vin cu dovezi că ar fi fost chiar spre 200.000! Se construiește intens, meseriași și intelectuali se adună în oraș. Catolicosatul armean se mută aici, în orașul-cetate erau peste 500 de preoți și 12 episcopi. Nu degeaba i se spunea atunci orașul celor 1001 de biserici. I s-a mai spus și orașul celor 100 de palate ori orașul celor 40 porți.

Fericirea regatului e scurtă, doar 84 de ani, întreținută de unii conducători pricepuți ca militari dar și cultural. Liniștea legată de dușmani nu a existat complet în perioada asta căci au fost destule lupte care au dus la mutări temporare a casei regale pe actuala insulă Akdamar, despre care am povestit. La jumătatea sec. XI, Ani intră sub stăpânire bizantină, dorită de mult timp de ultimii dintr-un motiv pur religios (Armenia a fost prima țară din lume creștinată dar ortodoxismul armean este puțin diferit de cel bizantin). Poate pe bizantini i-au atras și bogățiilor cetății, mai ales aurul. Fix la 16 ani după bizantini trece la turcii seljuk după o rezistență de 21 de zile de atac, Ani fiind primul oraș anatolian cucerit de sultanul Alp Arslan. Apoi se perindă mongolii Imperiului Timurind care jefuiesc serios orașul și trec prin sabie majoritatea populației. Vin georgienii cu temuta lor regină Tamar, un moment totuși bun pentru cetate, apoi se perindă mulți alți asupritori dar și un cutremur nimicitor în sec. XIV, moment când caravanele comerciale își schimbă traseul, depărtându-se de Ani.

Începând cu anul 1534 Suleyman Magnificul ocupă părți importante din Asia Mică și curând Ani devine parte din Imperiul Otoman. Și rămâne așa mai mult de 3 secole, până îl iau rușii în stăpânire. Între timp conducerea Armeniei și patriarhia se mută la Erevan. Se susține mai nou că orașul Ani a fost părăsit atunci când a început invazia triburilor kurde, alții zic cele mongole. Istoria, mereu după cum dictează vremurile și politicienii! În sec. XIX însă, populația toată se refugiase deja, orașul deja abandonat era un oraș fantomă cu clădiri distruse dar în picioare. Teritoriul fiind în zona Rusiei, este pierdut de aceasta în favoarea Armeniei pentru foarte puțin timp, apoi trece la turci, în anul 1921 când Atatürk deja pregătea Republica! Și la turci a rămas de peste un secol!

Cum s-a numit acel oraș în antichitate? Nu se știe sigur, se presupune doar că numele vine de la Ani-Kamakh, o localitate armeană veche. Și am căutat, știind că turcii au schimbat numele vechi ale localităților cu nume turcești, începând cu anul 1915. Iar Ani, scris Anı cu ı (i fără punct din alfabetul turc, care se pronunță î), se traduce amintire sau memorie, moment. Adevărat ori fals, Ani a rămas o amintire în memoria umanității! Ei bine se pare că ceva m-a trimis spre aceste căutări deoarece acum ceva ani, la sfârșitul sec. XX, istorici dar și alți cercetători au încercat să convingă asupra folosirii Anı și nu Ani. Cu alte cuvinte, orașul era turc de la dispariția urartienilor și până azi, ceea ce e complet fals. S-a hotărât de Ministerul Culturii ca toți cercetătorii să-i zică Ani. Până când, vom vedea.

Cât a fost sub stăpânirea Rusiei imperiale, un anume Nikolai Yakovlevich Marr plătit de Academia de Științe din Sankt Petersburg, începe cercetarea orașului. Ani fusese în atenția specialiștilor prin simplul fapt că unii călători ai sec. XIX i-au făcut publice clădirile rămase în picioare și ceva istorie. Între anii 1892-1893 și 1904-1917 se fac săpături serioase aici, se strâng artefacte valoroase, se începe o oarecare restaurare a unor clădiri mai importante și a celor în pericol de prăbușire totală. Dar ghinion! Revoluția bolșevică, războaiele ruso-turce, prigoana armenilor, toate au sistat orice lucrări iar artefactele au fost părăsite. Și de aici este cu adevărat dat uitării, voit, pentru că era un teritoriu special pentru armeni. Dar special și pentru turci! Ba chiar se spune că s-a dat ordinul să fie ras de pe fața pământului. În mai 1921, Adunarea Națională Turcă a ordonat comandantului Frontului de Est, Kazım Karabekir, să „șteargă monumentele Ani de pe fața pământului” . Karabekir a scris în memoriile sale că ordinul s-a îndeplinit doar parțial!

 Ani harabeleri

Aceasta a fost soarta unui oraș înfloritor aflat la intersecția unor drumuri comerciale importante în Evul Mediu dar și vecin cu trei imperii, Otoman, Rus și Persan, pe lângă alți cotropitori ce vizau marile așezări de pe Drumul Mătăsii. Aproximativ un secol întreg, XX, Ani a fost lăsat pradă naturii care mereu caută să-și refacă aspectul inițial. Și totuși distrugătorul cel mai înfocat este omul. Clădirile au continuat să se degradeze, chiar să se dărâme mai ales în timpul unor cutremure, cunoscută fiind zona ca o puternică falie seismică. Dar călătorii informați l-au vizitat cu acordul autorităților începând cu anul 1812. Faima i-a crescut în lumea occidentală așa că până în anul 2004 s-a putut vizita doar cu aprobare oficială de la Kars, de multe ori cu armata prin preajmă. Apoi, parcă din 2007, s-a deschis publicului, acum are și un birou pentru cumpărarea biletelor de intrare. Noi nu am simțit prezența militară dar probabil, chiar sigur, soldații erau pe undeva, fiind aici o zonă de graniță aparte, prioritate militară zero.

Din ce a fost odată măreția uneia dintre cele 12 capitale ale Armeniei, un loc cosmopolit în care multe etnii și religii s-au împletit, mai ales în perioada Evului Mediu – dintre monoteiste cu impact puternic au fost creștinismul, islamul și chiar zoroastrienii și iudeii – azi au rămas aproximativ 40-45 clădiri în ruine, printre care adesea pasc caii și vacile. Până azi, interesant, nu s-a descoperit nicio clădire cu rol de sinagogă! Și este de mirare știind că evreii au fost prezenți în toată lumea unde comerțul a înflorit.

Ani este site al Patrimoniului UNESCO din 2016. Ani harabeleri, adică ruinele Ani, reprezintă azi nu doar trecutul dar încă este un loc cosmopolit, un oraș mondial cum îl numea un arheolog, pentru că, așa sărman cum este, an de an îi intră pe poartă călători din toată lumea.

Zidurile cetății, 4.5 km lungime și 8-10 m înălțime, cu rol defensiv, au fost construite în formă de triunghi în ultimii ani ai mileniului I, în două rânduri apropiate pentru a încurca atacatorii. Au fost îmbunătățite de ocupația seljuk. Aveau șapte porți de intrare, dintre care cele mai importante sunt și azi vizibile, în ruine desigur: Poarta Leului, Poarta Kars, Poarta Cisternei, Poarta Divină, Poarta Ciumei… Poarta Leului sau Poarta din Mijloc / Ortakapı se crede că era principala intrare în oraș și ducea până la Citadelă. Leii sunt simbolul Regatului Georgiei și arată că orașul antic Ani se afla sub controlul Regatului Georgiei la acea vreme. Sub lei, există reliefuri cu un lup și un mistreț. Dar sunt și simboluri seljuk. Azi este poarta de intrare a turiștilor. În 1996 a fost distrusă tocmai de cei care o renovau! Să zicem doar ghinion! Privind în dreapta, înainte de a trece prin Poarta Leului și a ajunge la turnicheții pentru verificarea biletului de intrare, este Poarta Dragonului. Încadrată de două turnuri mari, cea care a adăpostit în unul dintre ele un prim spital anatolian.

Interesant în construcția zidurilor, porțile de intrare nu erau una în fața celeilalte. Dacă treceai de poarta primului zid, practic te loveai de un … zid, intrarea în oraș în al doilea zid fiind în lateral. Spațiul dintre ziduri fiind mic, era imposibil de folosit berbecul! Gândire militară!

Pe zidurile exterioare sunt, au fost de fapt, mai multe simboluri. Steme regale, șarpele, șoimul, leul, toate reprezentând puterea divină și pământeană a locului. Dar erau și cruci și chiar multimilenara svastică, ultimul semn încercând să spună că orașul va fi etern! Mai ales că în diferite culturi svastica simbolizează patru forțe îndreptate în patru direcții. Imperiul Seljuk o considera semnul gloriei și abundenței. Svastica, un simbol religios universal, cu o istorie de mii de ani (12 000 de ani cea descoperită în Ucraina de azi, 15000 de ani în alte teritorii), a fost folosită atât de popoarele asiatice cât și de cele europene, ba chiar și de culturile amerindiene. Simbolul inimii cum i se zicea pentru că a fost desenată pe pieptul lui Budda și pe tălpile credincioșilor lui, a rezistat până azi și în cetatea Ani. Este reprezentată cea aducătoare de bunăstare pentru că este simbolul cu deschidere spre stânga. Și ca o paranteză, simbolul a fost prezent pe teritoriul nostru încă din vremea Daciei romane, folosit de Ștefan cel Mare, alții.

Întâlnim Podul Drumul Mătăsii, așa cum i se spune azi. Ruinele acestui pod antic peste râul Akhurian, râul graniță naturală turco-armeană, încă se văd. Data exactă de construcție a podului care leagă cele două maluri ale râului-graniță numit azi Arpaçay/ceai de orz, fost râul Akhurian, nu este cunoscută. Cu toate acestea, se crede că datează din secolul al X-lea. Pe aici se făcea intrarea caravanelor Drumului Mătăsii ce veneau din Caucaz în Anatolia, podul ducând la Poarta Divină. Era dublu, prin partea de jos circulau caravanele iar sus era puntea pietonilor și a militarilor. Partea arcuită a podului a fost complet distrusă, doar stâlpii de pe maluri au rămas. Turcia nu este convinsă să recunoască uciderile în masă ale armenilor, care au avut loc sub Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial, așa că și-a închis oficial granița cu Armenia în 1993, ca răspuns la un conflict teritorial dintre Armenia și Azerbaidjan. Deci nu te poți apropia de pod.

Drumul principal, între Poarta Leilor și Citadelă, avea în subteran sistemul de aprovizionare cu apă. Și sistem de canalizare! Bine poziționat ca atunci când era nevoie de intervenții, să nu afecteze clădirile!

La hotarul sudic al orașului, cam la 500 m de actuala graniță cu Armenia, este Catedrala, marea biserică a orașului vechi, Catedrala Sfânta Maica Domnului sau Biserica Mamă. A fost cea mai mare și mai importantă clădire ortodoxă din Ani. Potrivit diverselor surse și scrieri istorice, construcția Catedralei a fost începută în 989 de regele Gagik I și finalizată în 1001 de către soția lui, văduva Katranide. Catedrala este opera lui Trdat, unul dintre cei mai faimoși arhitecți ai Armeniei medievale și cel care a reparat bolta Hagiei Sofia din Istanbul când aceasta s-a fisurat. Are din construcția inițială 3 uși de intrare, fiecare pentru anumiți oameni: Ușa Poporului în vest, Ușa Patriarhului în nord și Ușa Regelui în sud. După asediul de 21 zile din 1064 condus de fondatorul Imperiului Selgiucid, sultanul Alp Arslan, când turcii jefuiau orașul, legenda spune că sultanul a dat ordinul de a fi scoasă crucea de pe cupolă. Se spune că acea cruce a fost așezată în anul 1071 în pragul intrării principale pentru ca oricine să poată călca pe ea. Catedrala creștină devenise moscheea Fethiye!

Catedrala este aproape lăsată în părăsire deși s-au dat mulți bani Turciei pentru renovarea ei. Ba mai mult, atunci când după aproape un secol de interdicție Biserica Sfintei Cruci de pe insula Akdamar a avut libertatea de a organiza o liturghie creștină, aici la Catedrala din Ani s-au strâns mulți localnici pentru o rugăciune musulmană, în semn de protest față de creștini!

Biserica Sf. Grigorie Luminatorul ori Biserica Negustorului, pe malul abrupt al râului, deci chiar pe graniță, a fost construită în sec. XIII de negustorul Tigran Honents. La acea vreme, Ani era sub protecția georgiană și această biserică era dedicată Bisericii Ortodoxe Georgiene (și se crede că frescele au fost pictate de artiști georgieni). Pereții au două teme majore în pictură, viața lui Isus și cea a lui Grigorie Luminătorul. Azi sunt acoperiți de mult graffiti, probabil turiștii ori soldații necreștini au făcut asta. În apropierea ei se află fundațiile castelului fondatorului Pahlavuni, biserica fiind ridicată pe fundațiile capelei private a acestei familii.

Biserica Sf. Prkich (Sfântul Mântuitor) sau Biserica Halaskar este una dintre cele mai tipice biserici armene din punct de vedere al geometriei. Este o biserică rotundă a cărei construcție a rezistat în întregime din 1035 până prin anii 1950-1960. Atunci s-a prăbușit jumătate din ea, se spune după o furtună când a fost lovită de fulger. Azi arată ca o jumătate de măr. A fost ridicată pentru a proteja o parte din lemnul sfintei cruci, se pare cumpărat din Constantinopol. În Evul Mediu a fost o imensă afacere cu astfel de lucruri, de la obiecte la resturi umane. Cât privește forma, se pare că, după rezultatele săpăturilor, multe biserici au fost rotunde aici în Ani.

Biserica regelui Gagik I, numită și Biserica Mileniului, construită în primii 5 ani ai mileniului II de Trdat. Se spune că s-a dărâmat la puțin timp după construcție și a fost acoperită cu pământ peste care s-au construit case. Movila de pământ a atras atenția rusului Marr și așa a fost descoperită.

Moscheia Minuchir / Menuçehr / Ebu’l Menûçihr este între Catedrală și Citadelă și a fost construită în partea a doua a sec. XI de primul emir de origine kurdă care a condus Ani. Sultanul Alp Arslan, după ce a cucerit Ani, a dat ordin ca totul să fie reconstruit. Sunt mult mai multe variante ale originii clădirii dar niciuna validată de specialiști ca fiind cea adevărată. Urcarea în minaretul octogonal pe cele 99 de trepte firave este interzisă dar oricum clădirea este încuiată. Și se zice că este prima moschee construită în Anatolia. Minaretul acestei moschei este singura clădire bună din site. După unele bârfe se pare că și acesta a fost distrus în timpul ultimei ocupații rusești dar a fost refăcut rapid de …. alții.

A mai fost identificată o moschee construită în sec. XII, de fapt un întreg complex religios islamic, azi totul ruinat dar care era în picioare în sec. XIX, Moscheea Abu’l Muammaran. Interesantă era aici inscripția de pe minaret datată 1198 ori 1199, scrisă în persană și în care sunt menționate regulile pe care trebuie să le respecte caravanele comerciale care vin în oraș, printre altele să nu vândă capre sau oi în fața clădirii religioase. A fost total distrusă în anul 1917.

Biserica Abukhamrents sau Biserica lui Pahlavuni, a fost construită de un ultim vlăstar al acestei familii nobiliare armene, veche de secole. Au ridicat lăcașe de cult în multe orașe armene, până în sec. XI sau XII când au dispărut. În interiorul bisericii se află mormântul domnitorului Grigor/Krikor Pahlavuni, din păcate descoperit și jefuit în anul 1990 de către vânătorii de comori.

Biserica Apostolului, terminată în 1031, a fost construită de meșteri armeni ca patriarhie. După victoria turcă din 1064, i s-au adăugat noi secțiuni și a devenit caravanserai.

Biserica Sfintei Mucenițe Hripsime, cunoscută și ca Surp Hripsime, este la nordul cetății, în zone abrupte, mai greu accesibile și se bănuiește la punctul de plecare a caravanelor. Probabil că acolo era și un alt caravanserai. Tot acolo era și o mănăstire de femei, de aceea bisericii i se mai spune și Biserica Fecioarelor.

Băile au fost descoperite începând cu săpăturile arheologice din 1990-1991. Se crede că data construcțiilor este mai veche de anul 1215 iar arheologii turci spun că baia este una dintre structurile perioadei selgiucide. Iar marea surpriză a fost cea descoperită, după cum declara șeful echipei de arheologi turci: „Anul trecut 2022, am dezgropat o cadă de piatră în baia mare, unde încă se fac săpături, care a scos la iveală prima naștere în apă din lume. În timp ce astăzi este scris în literatura științifică că prima naștere în apă din lume a avut loc în Franța în 1803, această descoperire arată de fapt că prima naștere în apă din lume a avut loc în Anatolia în secolul al XII-lea și clar că a avut loc la Ani” . Băile au fost complet acoperite cu pământ, probabil sunt mult mai multe. Au câte 4 camere plus cuptorul de încălzirea apei iar conductele de apă sunt aproape întregi, fiind lucrate din tuf vulcanic rezistent (dacă vă amintiți, cimentul clădirilor romane se făcea cu cenușă vulcanică).

Un loc pe care nu l-am văzut deși e important, ghida româncă nu ne-a dus și nici nu l-a amintit (ghidul turc rămăsese în Van, la spital, cu doamna accidentată), este Templul Ateşgede: Templul în care închinătorii focului și credincioșii zoroastrieni mențin un foc etern. Pur și simplu am uitat să întreb de el cât eram acolo. Cele patru coloane dezgropate de curând, specifice acestui ritual zoroastrian, constituie încă o dovadă a îndelungatei treceri prin timp a localității Ani dar, spun arheologii, se crede că au folosit și de model în arhitectura religioasă a Armeniei creștine. Ateşgede este numele dat unei clădiri sau zonei în care a ars focul sacru în Iranul pre islamic. El încă arde azi într-un templu iranian modern care rezistă, incredibil, într-o lume atât de ciudată, când toleranța este un cuvânt pe cale de dispariție. Acel foc este întreținut din anul 470 d. Hr.

Dacă priviți cu atenție malurile râului, veți observa peșterile. Există multe peșteri săpate în stâncile de tuf de pe ambele maluri ale pârâului, cele mai bine păstrate azi sunt în partea opusă bisericii Sf. Grigorie Luminatorul. Acestea erau folosite pentru ceremonii religioase, camere funerare, depozite, reședințe, case de păsări dar și de populația săracă atunci când cetatea s-a extins, la apogeu iar cartierele sărace, mărginașe, au fost demolate. Există biserica din peșteră unde frescele sunt perfect conservate. Am văzut o fotografie și într-adevăr frescele par foarte proaspete. Unele au etajele accesibile pe scări. Acestea nu se pot vizita, se văd puțin doar intrările. La începutul secolului XX, unele peșteri erau încă folosite ca locuințe. Și culmea, acum 3 ori 4 ani, un primar din zonă îndruma populația săracă să desfacă ruinele din Ani și să-și clădească case din acele materiale! Noroc că și la ei nu toți sunt politicieni vânduți!

Și mai nou a fost readus în discuție … orașul subteran! Adânc în pământ se află tuneluri și încăperi în care s-au descoperit diverse lucruri necesare traiului zilnic și obiecte liturgice. Acest loc a fost descoperit întâmplător de doi adolescenți în sec. XIX, probabil căutau comori. Abia acum s-a luat în serios povestea lor și specialiștii au fost surprinși de felul construcțiilor subterane, atât cât au putut cerceta. Cum zona se dezvoltă, regiunea pune mare preț pe dezvoltarea turismului, probabil că în câțiva ani acest oraș subteran își va arăta fața, parțial, și călătorilor interesați. Sper să fie adevărat!

Un alt loc interesant este malul pârâului Bostanlar unde au fost săpate cu grijă Căsuțele de păsări! Săpate în stânca sub forma unor locașuri dreptunghiulare mici, descoperirea a dat de gândit specialiștilor. Ei bine, căsuțele de păsări se pare că au fost locul de odihnă al primilor poștași, porumbeii! Se pare că este sigură presupunerea deoarece s-a descoperit un jgheab de apă în centru cetății necesar porumbeilor ce soseau. Poate că de aici s-a inspirat artistul Francis Alÿs când a realizat Liniștea din Ani, https://francisalys.com/the-silence-of-ani/

(The silence of Ani a fost comandat pentru Bienala de la Istanbul 2015 când era și centenarul genocidului armean, 1915-2015. Videoclipul arată peisajul actual din Ani în timp ce vântul șuieră ca un strigăt de pasăre. Copiii se joacă de-a v-ați ascunselea printre ruinele orașului, chemând păsările plecate să se reîntoarcă acasă. Ei cântă din duduks, flaute vechi armene cu trestie dublă și corp din lemn de cais, azi incluse în patrimoniul UNESCO. Sunetele vântului se împletesc cu cele de flaut, între un vis de viitor și o amintire tristă a trecutului. Între timp multe artefacte au fost mutate la Kars, altele în colecții private.... Merită văzut filmulețul, mai ales de la minutul 9:43.)

  Dacă ești curios despre Ani Ruins…...

 Ani este un loc pe care nu-l pot recomanda oricui pentru o simplă vizită. Iubitorilor de istorie și de ruine, da! Condiția pentru o vizită reușită la Ani este să-i știi dinainte istoria orașului, a țării în care se află și conflictelor din zonă, parțial desigur dar măcar perioadele importante. Altfel este o vizită doar pentru a bifa un obiectiv pe o listă stearpă de turism. Desigur că este și de neînțeles să intri în zonă fără un minim bagaj de informații pentru că, cel puțin până acum, panourile cu informații sunt rare și partinice. Nu știu dacă acolo sunt ghizi de turism, din Kars sigur se găsesc, contra cost dar informațiile pot fi tot cu tendințe. Din ce am aflat, sunt ghizi neautorizați de Turcia... Iar ghidurile turistice în majoritate nu sunt corecte, probabil intenționat.

Ani nu este un site bine conservat și nici bine organizat, așa cum am citit înainte de excursie pe unele pagini românești, publicații recente din ultimii doi ani. Cred că autorii au scris un articol la comandă! După ce am fost acolo, pot afirma că este un loc lăsat în părăsire dar care produce ceva bani!

Cei care nu aveți aparate de fotografiat performante și folosiți telefoanele pentru fotografii, ar fi bine să luați în excursie și un binoclu. Nu pentru a spiona Armenia 😀 dar v-ar ajuta să vedeți și alte ruine interesante, cum ar fi peșterile.

Ani se află la aproximativ 42-45 km de orașul Kars, ca așezare este chiar lângă satul Ocaklı. Programul de vizitare este zilnic 8-19 vara și 8-17 iarna iar necesarul de timp pentru a atinge obiectivele care încă mai spun ceva este de cam 3 ore, în medie, având în vedere că ruinele Ani se întind pe aproximativ 78 hectare. În 2023 prețul biletului pentru vizitatorii străini era 180 lire, pentru cetățenii turci 60 lire, plata doar cash, doar în lire turcești. Dacă e iarnă ori ploaie, trebuie încălțăminte bună, vara de luat apă pentru că este un singur chioșc înainte de intrare și e slab aprovizionat, plus că se plătește doar cash. Și țineți cont că este situat într-o zonă militară de grad 0, deci nu încercați să vă aventurați dincolo de limitele autorizate. Mai sunt câteva ruine interesante pe care noi nu le-am văzut, nici măcar nu ne-au fost menționate, inclusiv palatul seljuk ori resturile unei prese de ulei. Așa că pot recomanda celor ce merg cu grup organizat, dacă constată că ghidul de turism este plictisit de activitatea sa, să plece singur pe teren, dar respectând timpul alocat pentru vizită.

Câteva fotografii făcute de un profesionist, fotograful Özgen Beșli, găsiți pe https://www.ozgenbesli.com/content/7-ani-antik-kenti În unele poze – 1 sau 2- se văd încă acele cruci colorate de pe ziduri.

Prin Ani, cum spuneam, au trecut de-a lungul timpului numeroase civilizații începând cu urartu și terminând cu turcii actuali. Se spune că s-ar fi perindat cam 23- 24 de etnii care au construit ori au distrus! Dar Ani a fost lovit în ultimele două secole doar de ruși, de turci și de …. armeni! Ultimii prin detonarea stâncilor de pe teritoriul armean de graniță! Și acum, când vizitarea este liberă, de turiștii care scrijelesc fără milă pietre, pereții bisericilor și ce alte clădiri întâlnesc…

Închei cu ceva ce mi-a dat de gândit. Sunt cuvintele unui călător scriitor turc:

Dacă ești curios despre Ani Ruins, ar fi benefic să pleci cât mai curând posibil. Pentru că este doar o chestiune de timp până când ruinele se prăbușesc și există o mare probabilitate ca acestea să-și ia locul în istorie ca un morman de pietre la cel mai mic cutremur. / Melih Eriș

****

Articolul este republicat. Zilele următoare sper să-mi fac timp pentru  alte fotografii. Am adunate de pe telefoanele și cardurile personale dar și câteva poze culese. Apoi să scriu prima dată despre Hattușa, capitala hitiților, poveste cu care am rămas datoare chiar și mie! Poate voi mai redistribui un articol zilele astea, articol fără valoare la puncte, doar pentru amintirea unui nume de care vă loviți des prin... Iberia 

😅

---

VIZUALIZĂRI: 305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI